„Niciun om nu poate fi numit neprietenos dacă Îl are pe Dumnezeu și are compania cărţilor bune.” (Elizabeth Barrett Browning, poetă britanică)
În vremea cenzurii comuniste, o intelectuală de marcă îndrăznește să le vorbească „cifrat” studenţilor despre înţeleptul Saul din Tars, fără să-l identifice cu personajul biblic apostolul Pavel, pentru ca numai „cunoscătorii”, cititori ai Bibliei, să poată face conexiunea ideatică, iar ateilor ideologizaţi să le rămână străină trimiterea bibliografică interzisă.
Un tânăr își conduce noua colegă printr-un parc, până în faţa statuii lui Prometeu înlănţuit, pedepsit de zeii Olimpului. Este foarte bucuros să constate că ea reușește să identifice personajul și mitul doar privind, fără explicaţii din partea lui, și atunci decid, pe baza acestui „test” trecut cu succes, că vor fi buni prieteni.
Un renumit medic bucureștean relatează despre începutul carierei lui pe lângă cel ce avea să-i fie mentor și model profesional: „Comentând spusele nefericite ale unui coleg învăţăcel, profesorul a exclamat: «O, sancta simplicitas!» Apoi, către auditoriu: «Cine a spus asta?» Tăcere. Mi-am luat inima în dinţi și am rostit: «Jan Hus, în 1415, la Praga, aflat pe rug, văzând o bătrână că adaugă și ea un mănunchi de crengi uscate la cele multe care urmau să fie aprinse.» M-a privit lung, m-a întrebat cum mă cheamă și a decis pe loc că voi fi șeful secundarilor din clinică.”
Momente de graţie
Cine consideră că, în selectarea colaboratorilor, a prietenilor, a profesioniștilor, acest criteriu al culturii generale n-ar trebui să prevaleze asupra celui al pregătirii în domeniu sau asupra celui al caracterului nu înţelege cât de strâns conectate sunt toate acestea. Atât de strâns, încât cei care stăpânesc aceleași coduri culturale se recunosc între ei prin cele mai subtile și mai profunde remarci, își recunosc valori comune, idealuri de viaţă comune, viziuni asemănătoare asupra lumii, asupra vieţii, asupra morţii și chiar asupra rostului nostru pe Pământ.
De ce ar fi atât de important să rezonăm cu alţi semeni în privinţa tuturor acestora? Pentru că este adânc încriptată în fiecare dintre noi aspiraţia la a ne face cunoscuţi, înţeleși, acceptaţi, admiraţi, sprijiniţi, însoţiţi, respectaţi, iubiţi și, în cele din urmă, la a deveni fericiţi. Dumnezeu a pus în noi aspiraţia la fericire, așa cum a pus „chiar și gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11). Altminteri, acestea nu ar fi avut vreun indiciu pământesc pentru a se naște în mintea noastră, minte adaptată unei lumi finite și pieritoare în toate ale ei și, mai ales, producătoare de nefericire la orice pas.
E de domeniul evidenţei că asemenea rezonanţe se petrec rar, în clipe de graţie pe care le preţuim și după care jinduim. Asemănarea pe care o căutăm între miile de oameni cu care interacţionăm într-o viaţă vine din dorinţa de a nu ne simţi singuri pe lume, de a ne identifica acel alter ego, un geamăn al personalităţii noastre cu care stăm de vorbă încă din copilărie ori în imaginaţia noastră de maturi, când purtăm un monolog interior sau un dialog în oglindă, cu propria conștiinţă.
Poate că la originea căutării asemănării celei mai mari este mirarea produsă de ceea ce specialiștii în psihologie numesc „stadiul oglinzii”[1]: acel stadiu de dezvoltare a copilului mic care-și descoperă propria persoană atunci când se privește pentru prima dată în oglindă și știe că în faţa lui stă propria-i imagine. Este o imagine ca un întreg cu margini ce-l diferenţiază de orice altă făptură. Atunci când iubim, în această iubire stă și ceva din căutarea și regăsirea de sine, din asemănarea esenţială cu Celălalt.
De ce citim?
Nu este departe vremea în care noi, sau părinţii ori bunicii noștri, obișnuiam să corespondăm cu persoanele dragi. Multe cupluri s-au format în urma corespondenţei asidue, în care s-au cunoscut chiar și de la distanţă, iar caseta lor cu plicuri vechi, îngălbenite, dar pline de viaţă, stă mărturie peste decenii. În funcţie de apropierea faţă de destinatar, scrisorile erau mai expeditive sau mai lungi, mai practice sau mai elaborate filozofic, mai simple sau mai parfumate și mai înfrumuseţate.
Să ne întrebăm: oare aceste obiceiuri par depășite pentru că a evoluat tehnologia ori pentru că a sărăcit spiritul nostru, pentru că s-a redus răgazul liniștit de receptare a mesajelor și au scăzut răbdarea și interesul, fiindcă s-au lenevit utilizatorii de tehnologie?
Scrisorile reprezentau și mai reprezintă și azi un obicei al celor îndrăgostiţi de a se face cunoscuţi unul altuia prin scris, chiar dacă forma este acum electronică, și nu clasică, pe hârtie. Ei simt la fel și azi: că pot pune în scris ceea ce prin viu grai nu ar fi reușit să pună la fel de profund. Într-adevăr, mesajul scris are virtuţi pe care dialogul nu le are: în primul rând, îţi dă mai mult curaj, mai multă claritate a ideilor și mai multă eleganţă a exprimării; apoi, momentul de graţie al citirii unei declaraţii de suflet rămâne în faţa ochilor, poate fi repetat, poate fi păstrat până la moarte, poate hrăni sufletește peste ani și devine o mărturie mai solidă decât o simplă vorbă care zboară. Clipa în care cineva îţi declară că ai devenit „autorul său preferat”, întrecând tentaţia altor lecturi, este o validare emoţională puternică, și asta consolidează relaţia de prietenie.
Comuniunea dintre doi oameni se întărește și prin lecturile în comun, eventual în același timp: atunci când unul întâlnește o carte bună și este fascinat de autor, de poveste, de ideile la care reflectează, va simţi nevoia să i-o împărtășească celui de lângă el, să o discute împreună, să se dezvăluie și să se regăsească unul pe altul, îmbogăţiţi de ceea ce citesc simultan. Este recomandată chiar terapia de cuplu a citirii unor texte în comun, cu glas tare, eventual seara, pentru a se forma un obicei doar al celor doi, în care să-și dezvolte modele reușite de comunicare între soţi.
De ce aceste model este mai profitabil decât simpla discuţie pe marginea evenimentelor cotidiene? Pentru că nivelul comunicării trece de banalul schimb de informaţii și de interpretări, ajunge să seteze valori și principii de viaţă, să contureze idealuri comune și să îmbine gânduri mai nobile și mai spirituale decât cele despre griji zilnice cu acele trăiri mai înalte, pozitive, și nu negative: tihnă, bucurie, surpriză, amuzament, încântare, visare, răsfăţ, tandreţe, compasiune, solidaritate, încurajare, iubire, evlavie, recunoștinţă, preţuire etc. Simţim cu toţii nevoia de a împărtăși cât mai multe lucruri, acţiuni și gesturi cu cei iubiţi; când intrăm împreună și în universul cărţilor, nu doar al jocurilor, al mâncării, al distracţiei, al vestimentaţiei etc., apare un liant în plus, mult mai profund decât altele, pentru că implică și simţirea, și gândirea.
Împlinirea sufletească, dar și intelectuală, este că prin citit poţi stăpâni mai bine limbajul și poţi formula convingător și atrăgător gânduri despre tine și despre cel semnificativ de lângă tine.
Asta te ajută și să ai criterii mai serioase de a-ţi selecta amicii, colaboratorii, partenerii de lucru. Și, cel mai important, creează satisfacţia acelei rare comunicări autentice, care-ţi aduce, în sfârșit, sentimentul că rezonezi cu cineva în lumea asta și că ai șansa să fii fericit printr-un seamăn al tău.
Pe de altă parte, chiar singuri fiind, lecturile ne pregătesc pentru experienţe de viaţă mai frumoase, pentru că ne deschid ochii minţii și ai sufletului asupra lor, ne ajută să le percepem, să nu trecem pe lângă ele neștiutori sau nepăsători. Compania cărţilor este una care te scoate din apăsarea și precaritatea înconjurătoare a străzii, a scării de bloc, a pieţei, a locului de muncă, a spitalului etc. Compania unor autori cu spirit elevat, cu povești fascinante, care-ţi deschid lumi în care se poate respira mai ușor și trăi mai frumos, chiar te ţine deasupra mizeriilor traiului zilnic. Ai parte de o tovărășie aleasă, în două sensuri: că autorii și personajele sunt mai de soi decât unii semeni în carne și oase și că îi alegi chiar tu să-ţi fie tovarăși.
Mulţi dintre oamenii de cultură care au ridicat societatea în care au trăit au fost, la rândul lor, ridicaţi prin lectură din medii precare, triste, defavorizate. A fost balonul lor cu hidrogen, cu care au zburat dincolo, într-o viaţă care merita trăită: de la Mihai Eminescu la Marin Preda, de la Nicolae Iorga la Arsenie Boca, de la Dostoievski la fraţii Grimm, de la Balzac la Harriet Beecher Stowe. Prin cărţile citite, ei erau acolo, în istorie, în imaginaţie, în diversitatea planetei, luau parte la desfășurarea unor lumi din care s-au născut apoi lumile lor, pe care ni le-au împărtășit. Însoţindu-i pe ei, noi înșine suntem șlefuiţi, îmbunătăţiţi, însufleţiţi și-i putem ajuta pe alţii să se ridice la o călătorie pe deasupra tuturor, în balonul nostru frumos colorat, umplut cu hidrogen.
Răgazul fericit
Cu ani în urmă, aflam că finlandezii se află pe primul loc în lume la producţia de scenarii de film. Cum se explică asta? Prin natura climei și a geografiei Finlandei, locuitorii ei au parte de multe luni pe an de întuneric, frig, izolare insulară și socială, iar obiceiul cititului îi salvează prin imaginaţie și creativitate. De admirat și, de ce nu, de imitat! Izolarea și însingurarea pot să ne pândească și pe noi, dar cărţile se dovedesc mereu un companion fidel și generos, niște conserve de hrană pentru minte și inimă, fără termen de valabilitate; un Platon este la fel de proaspăt ca un C. S. Lewis.
Când cititul te de-centrează, vezi lumea mai de sus, cu toate cele captivante care nu pot să fie în tine, dar sunt în vastitatea ei; le vezi din unghiuri pe care altfel nu le-ai accesa, cam cum explorează o dronă care filmează niște gheţari pe care n-ai putea să-i escaladezi, niște păduri peste care n-ai putea plana ori cascade pe care n-ai putea să plutești.
În felul ăsta, nu doar că-ţi formezi un hobby, un obicei plăcut și recreativ, ci îţi și lărgești orizontul – pricepi mai mult, vezi mai departe, le poţi transmite altora, le poţi fi de folos, ceea ce e o mare satisfacţie, chiar mai mare decât cea oferită de hobbyul în sine.
Or, atunci când îndrăgești o activitate, când descoperi plăcerea ei, nu-ţi mai pui problema concentrării și atenţiei – citești pentru că ești răpit de acţiunea cărţii sau de lumea pe care o vezi cu ochii minţii; când ești captivat de ceea ce au mai pus la cale D’Artagnan sau Winnetou, soldatul Svejk sau Hercule Poirot, nici nu-ţi pui problema alegerii intervalului orar, a alocării unui timp în program – citești sub plapumă, la lumina lanternei, după ora stingerii; citești în loc să te mai duci la distracţii, care acum îţi par pierdere de vreme; sau citești ca să ţii pasul cu lectura cuiva important din viaţa ta, cu care vrei să comentezi apoi. Totul vine firesc, așa cum îţi vine să te joci cu animalul de companie, să vorbești cu copiii sau să-i suni pe cei dragi, fără să programezi aceste acţiuni.
Pe de altă parte, lecturile acumulate se vor dovedi un balsam sufletesc și spiritual al vremurilor grele, aride, în care lumea reală va deveni tot mai chinuitoare. Ele ne vor asigura, dacă au fost solide și sanogene, o prezervare a spiritului nostru liber, neîntinat, pentru că ne vor fi șlefuit și caracterul.
Și să nu uităm că există o Carte a cărţilor, care ne dă și etalonul lumii cu adevărat de dorit, o carte al cărei Autor ne invită să fim nu doar cititori, ci și coautori! Avem acest privilegiu la îndemână: să ne punem minuscula noastră amprentă în povestea cu final fericit a întregii planete…
Corina Matei pledează pentru cultivarea obiceiului lecturii și proiectează pe un ecran imaginar zborul minţii care se lasă câștigată de cărţi.