Educaţia formală și școala vieţii nu ar trebui să se excludă reciproc. Realitatea este însă că, uneori, din varii motive, căutăm să ne simplificăm alegerile.
Deşi literatura abundă în oameni simpli, cu acces limitat la educaţia formală, care totuşi cuceresc prin simplitatea inteligenţei, profunzimea gândirii şi o interogativitate ieşită din comun asupra propriei existenţe, nici măcar în toate aceste cazuri nu se poate vorbi despre o singură sursă a educaţiei.
„Tu chiar visezi. Nu vezi că, dacă ai școală multă, chiar nimic nu realizezi?“, sună refrenul unui cântec destul de difuzat. Să fie vorba de o concluzie tristă, de un îndemn sau de o soluţie la perioada prin care trecem?
De exemplu, Moromete citea gazeta, ceea ce implică automat faptul că trecuse cândva prin sălile de clasă ale unei şcoli. Cum ar fi arătat oare cele două volume din Moromeţii, cu un Ilie Moromete nealfabetizat şi care avea doar „școala vieţii“? Astfel de personaje apar oricum în roman, însă ar mai fi avut personajul şi romanul aceeaşi prezenţă care a marcat generaţii de-a rândul? În acelaşi timp, este adevărat că istoria e plină de oameni care au fost educaţi formal, dar au ratat multe dintre lecţiile pe care le puteau primi în școala vieţii.
Mâna de fier a revoluţiei roşii, V. I. Lenin, el însuşi un intelectual cu o gândire extrem de rafinată, a ajuns să transforme lumea, pentru peste 2 miliarde oameni într-un imens calvar. Pentru o perioadă de peste 75 de ani, Lenin a închis în perimetrul cortinei de fier nu doar persoane, ci şi visuri, aspiraţii, oportunităţi şi soluţii. Apoi, mult mai recent, conducătorul khmerilor roşii din Cambodgia, Pol Pot, absolvent al EFREI (École FRançaise d’Électronique et d’Informatique – Facultatea Franceză de Electronică şi Informatică), în decursul a 3 ani a provocat moartea a aproximativ 3 milioane de oameni.
Școala vieţii și importanţa ei
„Nu are cine ştie ce studii, dar uite, are şcoala vieţii şi aşa a reuşit să se remarce, să devină cineva, să aibă avere, faimă etc.“ Agresiunea vieţii, „societatea“, media, lipsurile de tot felul, absenţa unor modele reale, lipsa „meritocraţiei“ par să dea câştig de cauză celor care spun ca e mai importantă „şcoala vieţii“.
Școala vieţii este mai mult decât simpla „şmecherie“.
La urma urmei, important este să o scoţi la capăt, să reuşeşti, să treci prin toate şi să rămâi cu ceva. Iar carenţele profunde ale sistemului educaţional, atât cel preuniversitar, cât şi cel universitar, par a fi un argument important pentru a te baza mai degrabă pe ceea ce te învaţă viaţa decât pe ceea ce te învaţă şcoala. Totuşi, contrar modului în care este uneori reprezentată, școala vieţii este mai mult decât simpla „şmecherie“.
Este mai mult decât instinctul dobândit de supravieţuire în jungla urbană (a se citi „de a te descurca în viaţă“), guvernată de butada, adânc imprimată în mentalul colectiv, „supravieţuieşte cel mai puternic şi cel mai bine adaptat“. Şi este mai mult decât opusul educaţiei formale. Din păcate însă, modul în care este ea înţeleasă astăzi are şi o componentă care ţine de istoria recentă a României.
Devaluarea comunistă a educaţiei formale
Perioada şi propaganda comunistă au făcut două mari rele percepţiei generale cu privire la educaţie. Este ştiută aversiunea făţişă a comuniştilor faţă de intelectuali, deși avansul tehnologic şi economic nu putea fi susţinut doar prin aportul muncitorilor şi ţăranilor.
Uniformitatea era cuvânt de ordine şi era mai uşor să scazi nişte standarde, decât să ridici o întreagă populaţie la nivelul lor.
În ciuda acestor nevoi, paradoxal, accesul la educaţia superioară era relativ limitat. Erau locuri relativ puţine pentru fiecare profesie şi specialitate per facultate. Admiterea era un examen redutabil în condiţiile în care alternativele erau încorporarea în serviciul militar sau un mod de viaţă marcat de absenţa cronică a multor bunuri de larg consum.
Al doilea mare rău comis de sistemul ideologic comunist a fost „bagatelizarea“ intelectualului. Uniformitatea era cuvânt de ordine şi era mai uşor să scazi nişte standarde, decât să ridici o întreagă populaţie la nivelul lor. Astfel, s-a pierdut mult, cel puţin în ultimii 60 de ani, din prestigiul conferit de educaţie şi profesie.
Școala și viaţa au foarte multe în comun
Realitatea demonstrează că despărţirea celor două este arbitrară şi pur didactică. Separaţia între educaţia formală şi „şcoala vieţii“ e făcută pentru a delimita mai precis care sunt caracteristicile, avantajele şi dezavantajele fiecăreia. Dar esenţa celor două este comună: educaţia. Şi una, şi cealaltă îl schimbă pe om. Oferindu-i nu doar accesul la simpla informaţie, ci mai degrabă la interpretarea acestei informaţii, ambele înlesnesc aplicarea unor metode sau principii care vor determina comportamente de succes.
Cum ar arăta lumea fără electricitate, fără telefoane sau lipsită de mijloacele de transport?
Şcoala poate fi imaginată ca un maestru, precum erau filosofii din Antichitate, un maestru care te duce în bibliotecă şi te învaţă cum să înveţi, cum să-ţi alegi cărţile, cum să le ierarhizezi. Apoi te ajută să obţii instrumentele prin care să poţi înţelege mai bine lumea din jurul tău, obiectiv. Cum ar arăta lumea fără electricitate, fără telefoane sau lipsită de mijloacele de transport?
Acestea sunt rezultatul muncii unor oameni care au considerat educaţia formală suficient de importantă pentru a putea asigura un progres general. În aceeaşi măsură, viaţa îţi arată că nu operezi cu concepte pure, că ai nevoie de o re-interpretare şi o re-aşezare a edificiului teoretic deja clădit.
Te învaţă, cu alte cuvinte, cum să scoţi ceea ce e mai bun din ceea ce eşti deja. Iată de ce şcoala şi viaţa nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede. Ele nu trebuie gândite separat. Sunt la fel de utile celui care vrea să ştie cum să le folosească. Pentru că în definitiv totul este un exerciţiu al voinţei. Nu ceea ce ştii te ajută cel mai mult, ci doar ceea ce vrei să ştii te schimbă.
Urmărește episodul 14 al podcastului Semnele Timpului, în care vei descoperi o discuţie onestă despre homeschooling.
