„[N]oi suntem lucrarea Lui și am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).
„În viaţa Sa pe pământ, Hristos nu a făcut niciun plan pentru Sine. A acceptat planurile lui Dumnezeu pentru El, iar Tatăl Își desfășura planurile zi după zi. […] Prea mulţi, făcând planuri pentru un viitor strălucit, ajung la un eșec total. Lăsaţi-L pe Dumnezeu să facă planuri pentru voi. […] Dumnezeu nu-și conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început și dacă ar zări slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună lucrători cu El.”[1]
Un profesor a fost dojenit cândva de un apropiat pentru felul neglijent, chiar greșit gramatical, în care se exprimase într-o conversaţie privată; s-a justificat spunând că îi este suficient efortul de a vorbi corect la școală, iar în particular își poate permite o pauză. Ca și cum profesionalismul său ar fi fost doar o mască deliberată, nu o caracteristică necesară. Un profesor pentru care vorbirea corectă risca să rămână o simplă uniformă sau vitrină… Oare nu se află și creștinul de azi în același pericol: acela de a trăi credinţa doar la nivel de faţadă? Următoarele reflecţii s-au sedimentat în anii mei de viaţă spirituală.
Faptele se nasc din atitudini și valori
Atitudinile noastre sunt acele stări de spirit aflate la graniţa dintre gânduri/trăiri și fapte: încă nu acţionăm, dar gândurile și trăirile noastre conturează deja o anumită dispoziţie, o înclinaţie ce poate fi pozitivă, negativă sau neutră. Atitudinile arată fie deschidere, implicare și entuziasm, fie, dimpotrivă, retragere și respingere ori nepăsare și imobilism.
În formarea caracterului este esenţială modelarea atitudinilor, acele ferestre prin care se întrevăd faptele încă neîmplinite. Educând atitudinile, facem comportamentul predictibil, prevenim derapajele și încurajăm faptele dezirabile. Acest lucru se realizează prin promovarea acelor valori care să hrănească gândurile și afectele cu bine, adevăr, frumos, dreptate, milă, solidaritate și altele asemenea, dând vieţii sens și aspiraţie spre împlinire și veșnicie. Iar pentru toate acestea, valorile creștine rămân cadrul cel mai potrivit.
Educaţia atitudinilor se realizează treptat și la orice vârstă, prin acceptarea pedagogiei divine. Datoria creștinului este de a-L căuta pe Dumnezeu în Cuvânt, în viaţă și în creaţie și de a se lăsa modelat de El, asemenea elevului care se încredinţează maestrului său. Această pedagogie nu este separată de existenţă, ci se împlinește în trăirea, slujirea și închinarea zilnică.
O viaţă creștină autentică nu poate avea sincope sau „profil sughiţativ”, cum amuzant spunea un profesor, ci cere consecvenţă și unitate între gând, vorbă și faptă, adică integritate. Deși căderile și slăbiciunile ne sunt comune tuturor, atitudinea corectă este de a păstra direcţia și a lupta cu omul cel vechi, de a menţine speranţa în dreptatea și iertarea divină și de a ne apropia necontenit de exemplul suprem, Hristos. Toate aceste valori și atitudini se regăsesc în viaţa celor care, asemănându-se cu El, ajung să se recunoască între ei oriunde. E uimitor cum copiii Lui seamănă între ei, oriunde ar trăi.
Așadar, înaintând în cunoașterea și urmarea voii divine, ne împlinim, de fapt, datoria de creștini: aceea de a umbla în faptele bune rânduite de Dumnezeu, nu plănuite de noi. Însă o asemenea consecvenţă nu este rodul voinţei omenești, ci al unei relaţii vii cu Dumnezeu, în care sufletul este hrănit de El.
Hrana și respiraţia sufletului
În rugăciune funcţionează o adevărată „lege a vaselor comunicante”: când purtăm poverile altora, Dumnezeu se îngrijește de ale noastre. Ea ne învaţă să privim rugăciunea ca pe o comuniune vie cu Dumnezeu, marcată de recunoștinţă, pocăinţă și cereri concrete, de altruism și încredere, nu de lamentaţie și autovictimizare. Uneori nu primim răspunsul dorit fiindcă ne rugăm pentru omul cel vechi, cerând îndepărtarea încercărilor, care, de fapt, ne sunt rânduite spre creștere, înţelepţire și biruinţă.
Tocmai această lărgire altruistă a orizontului rugăciunii ne cheamă la mijlocire: nu doar pentru familii și apropiaţi, ci și pentru cauze mari ale comunităţilor noastre, știut fiind că înviorarea bisericilor creștine – atât de necesară astăzi – începe cu rugăciunea.
Astfel învăţăm să distingem glasul Mântuitorului și să-L urmăm, redescoperind prospeţimea Scripturii, ca singura și puternica noastră apărare într-o lume ostilă. Pasajele ei nu și-au pierdut vigoarea, ci doar noi ne-am tocit percepţia. De pildă, ce ne spune asigurarea aceasta: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele…”? (Matei 28:20). Că noi suntem cei ce ar trebui să fim cu El, căci El este deja cu noi! De aceea, urarea mea va fi: Dumnezeu cu noi și noi cu El! Apoi, pasajul prin care Pavel ne îndeamnă să facem orice gând „rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5) presupune o igienă permanentă a minţii, prin care orice gând care știm că nu ne face cinste în ochii Lui să-l transformăm imediat în rugăciune, pentru a-l împiedica să nască monștri. Un alt exemplu: ce ne spune faptul că bucuria este roada Duhului (Galateni 5:22) sau că dragostea lui Hristos „întrece orice cunoștinţă” (Efeseni 3:19)? Nu cumva ne îndeamnă să trăim din plin, prin dragostea Lui, decât să ne concentrăm pe o teologie rece?
„Frica de Domnul” (Psalmul 111:10), ca început al înţelepciunii, desemnează mai degrabă respectul profund faţă de transcendent decât teama. Când acest respect se estompează, apare tentaţia luciferică de a privi lumea supraetajat; apar raportări superficiale, orgolii și ierarhii artificiale, în detrimentul relaţiilor autentice. De aceea, comunităţile întemeiate pe smerenie au cultivat apropierea și dragostea frăţească, nu rangurile.
Vindecarea vieţii spirituale începe tocmai cu smerenia, din care pot izvorî blândeţea, răbdarea, empatia și solidaritatea; iar lipsa unor rezultate imediate nu ar trebui să descurajeze, căci schimbările ţin de lucrarea Duhului Sfânt, în timp ce omului îi revin fidelitatea și integritatea morală.
Cetăţenia cerească poate fi ceva practic, un antrenament pentru cer, prin care să distingem ce merită preţuit și asimilat și ce nu; să ne întrebăm la fiecare pas: este acest lucru potrivit cu cetăţenia cerească sau nu? Iată un mod de a ne esenţializa alegerile și iniţiativele cotidiene, nu pentru o „diplomă” recunoscută oficial aici, ci pentru armonizarea dintre ce credem și ce suntem; și, în același timp, pentru a deschide cu generozitate orizontul devenirii celor din jur.