Am iubit Cartea Psalmilor într-un mod profund toată viaţa mea. Psalmul 23 a fost primul capitol din Biblie pe care l-am memorat când eram copil. Psalmii 148-150 transformau mica biserică din satul meu într-un templu fericit și făceau din comunitatea noastră un cor nepământean, care Îl lăuda pe Regele regilor.
Psalmii erau mereu acolo, oglindind și răspunzând dorinţelor și strigătelor cele mai adânci ale sufletului meu. Mulţi alţii au considerat psalmii o sursă de mângâiere, speranţă și renaștere; un ghid pentru a medita la situaţia lor și la măreţia lui Dumnezeu. Psalmii sunt eliberatori atunci când strigăm din adâncul sufletului nostru și fascinanţi pentru aceia care își doresc să își reînnoiască predarea faţă de Dumnezeu.
Ce este atât de uimitor la Psalmi?
Am putea spune multe despre elementele care fac din Psalmi o comoară extraordinară. Dumnezeu a lăsat o carte de imnuri și rugăciuni, Psalmii, chiar în centrul Bibliei pentru a ne invita să ne bucurăm de comuniunea cu El și pentru a ne ajuta să avem o viaţă de rugăciune împlinită, nu doar pentru a ne informa despre modul în care se închinau și se rugau oamenii din vechime. Fără îndoială, Psalmii au lăsat o amprentă durabilă asupra culturii, în special asupra culturii evreiești și creștine, dincolo de contextul religios.
Printre cele mai faimoase opere de artă și piese muzicale legate de această temă se numără: Regele David cântând la harpă (1622) de Gerard van Honthorst, David în rugăciune (1652) de Peter Paul Rubens, David eliberat din ape (circa 1627-1628) de William Blake Regele David cântând la harpă (circa 1627-1628), David în rugăciune,de Rembrandt (1652), David izbăvit din multe ape de William Blake (circa 1805), interpretarea muzicală a Psalmului 42, Wie der Hirsch schreit [Ca un cerb setos] (1837) și Simfonia psalmilor (1930) de Igor Stravinsky.
Psalmii ne ajută să ne rugăm, oferindu-ne cuvinte pe care adesea nu le avem sau nu îndrăznim să le spunem.
După entuziasmul stârnit la început de psalmi, mi-a luat ceva timp să realizez cât de profund pot influenţa credinţa unei persoane și umblarea ei cu Dumnezeu. Autori renumiţi, precum Ellen G. White, Dietrich Bonhoeffer, Walter Brueggemann și James L. Mays (pentru a numi doar câţiva), care au scris despre rugăciunile din Psalmi, m-au ajutat să îi folosesc în momentele de închinare zilnică într-un mod mai plin de semnificaţie. Am învăţat să apreciez Psalmii pentru capacitatea lor unică de a ne învăţa să ne rugăm, oferindu-ne cuvinte pe care adesea nu le avem sau nu îndrăznim să le spunem, ajutându-ne în același timp să auzim vocea lui Dumnezeu chiar acolo, în timp ce ne rugăm.
Bonhoeffer a subliniat în mod corect că rugăciunea psalmiștilor influenţează rugăciunile noastre prin bogăţia Cuvântului lui Dumnezeu, nu prin sărăcia inimii noastre.[1] Îndemnul repetat al psalmilor de a ne supune toată viaţa, cu bunele și relele ei, lui Dumnezeu, prin rugăciune și laudă, ne învaţă că, indiferent de circumstanţe, comunicarea cu Dumnezeu trebuie să continue. Modul în care psalmii ne mișcă, ne mângâie și ne ridică arată că obârșia lor este divină (Marcu 12:36; Faptele Apostolilor 4:24-25). Psalmii ne asigură de bunătatea lui Dumnezeu și de disponibilitatea Lui de a ne asculta atunci când Îl chemăm.
Psalmii sunt excepţionali, deoarece nu conţin doar rugăciunile poporului lui Dumnezeu, ci și rugăciunile pe care Iisus le-a rostit, chiar și atunci când era pe cruce (Matei 27:46 versus Psalmul 22:1; Luca 23:46 versus Psalmul 31:5). Prin intermediul lor, se deschide o fereastră chiar spre inima lui Hristos. Iisus este Emanuel, „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23, KJV), care se roagă împreună cu noi și pentru noi. Psalmii sunt recunoscuţi pe scară largă ca fiind una dintre cărţile veterotestamentare cele mai citate în Noul Testament. Poate este chiar cea mai citată.[2] Este uimitor cât de detaliate sunt perspectivele Psalmilor asupra slujirii pământești a lui Iisus, asupra personalităţii, suferinţei, morţii, învierii și slujirii Sale ca Mare Preot în sanctuarul ceresc[3]. Cristologia fără Psalmi ar fi fost cu totul diferită și mult mai săracă decât cea pe care o avem acum.
În cele din urmă, se crede că structura Cărţii Psalmilor are o semnificaţie profundă. Deși actuala Carte a Psalmilor este o colecţie de 150 de poeme, colecţia nu este atât de întâmplătoare pe cât pare. Psalmii au fost scriși într-un interval de aproximativ 1000 de ani, începând cu Moise, care a scris Psalmul 90, până la scriitorii psalmilor post-exilici (de exemplu, Psalmul 137). Acest lucru ne face să recunoaștem rolul editorilor inspiraţi de Dumnezeu, care au selectat și aranjat psalmii într-o anumită ordine, pentru a alcătui cartea pe care o avem astăzi. Tradiţia evreiască îi atribuie lui Ezra compilarea Psaltirii actuale. Mulţi cercetători ai Psalmilor au subliniat că aceștia au fost ordonaţi în așa fel încât să promoveze speranţa în Mesia, în sanctuarul ceresc și în împărăţia escatologică a lui Dumnezeu, toate acestea fiind teme de o importanţă crucială pentru poporul lui Dumnezeu care, după ce a fost luat în captivitate, a rămas fără rege, fără templul pământesc și fără patrie (2 Regi 25; Ieremia 52).[4]
Psalmii sunt recunoscuţi pe scară largă ca fiind una dintre cărţile veterotestamentare cele mai citate în Noul Testament.
Psalmii sunt mărturia unei călătorii spirituale comune multor copii ai lui Dumnezeu. Călătoria începe cu o credinţă fermă, înrădăcinată în domnia suverană a lui Dumnezeu. Unii psalmi (de exemplu, Psalmul 1, 2, 8, 15, 19, 23 și 25) abordează temele fundamentale ale credinţei noastre: Dumnezeul care domnește în calitate de Creator suveran, Rege, Judecător, Mântuitor, Legiuitor; Domnul care aude și eliberează, Dumnezeul care este Susţinătorul, Refugiul, Apărătorul, Eliberatorul și Ajutorul nostru.
Psalmii care ne (re)orientează
Pe măsură ce înaintăm în Cartea Psalmilor, vedem ce se întâmplă când ordinea vieţii noastre de credinţă este provocată și ameninţată de rău. Dumnezeu domnește încă? Tot ceea ce am învăţat despre Dumnezeu și am experimentat cu Dumnezeu rămâne adevărat? Cum să cântăm cântările Domnului într-o ţară străină? Psalmii reflectează asupra acestor întrebări (câteva exemple: Psalmul 73, 74, 79, 89 și 137) și împărtășesc răspunsul lui Dumnezeu la problema răului și a păcatului: judecata, iertarea, harul și mântuirea Lui, care culminează cu venirea lui Mesia cel promis, Mântuitorul, Preotul și Regele nostru (de exemplu, Psalmii 93-99, 106, 110, 118). Recunoașterea harului și înţelepciunii lui Dumnezeu îi conduce pe oameni să se dedice lui Dumnezeu în credinţă și ascultare, lăudând mântuirea și judecata Lui și exprimându-și dorul după Sion și după închinarea care nu încetează niciodată (de exemplu, Psalmul 122, 125, 134 și 146-150).
Walter Brueggemann a descris călătoria credinţei în Cartea Psalmilor prin secvenţa orientare-dezorientare-reorientare, corespunzătoare anotimpurilor din viaţa unui om.[5] Anotimpul orientării reflectă viaţă fără fără tensiuni, echilibrată de credinţă, exprimată în cântările creaţiei (Psalmii 8, 33, 104, 145), cântările Torei (Psalmii 1, 15, 24, 119), psalmii înţelepciunii (Psalmii 14 și 37) și psalmii prosperităţii (Psalmii 131 și 133).
Sezonul dezorientării descrie acele pasaje din viaţă în care trecem prin întunericul răului și al suferinţei. Diversele experienţe ale dezorientării sunt surprinse în lamentaţiile personale (Psalmii 13, 35 și 86) și în cele comunitare (Psalmii 74, 79 și 137). Sezonul reorientării se referă la perioadele din viaţă în care harul lui Dumnezeu transformă credinţa psalmistului și oferă o viaţă nouă, așa cum se vede în cântările de mulţumire (Psalmii 28, 100, 106, 107, 118, 136, 138).[6] Deși răspunsurile de recunoștinţă, adorare și dor ale poporului pentru Dumnezeul lor sunt răspândite în întreaga carte a Psalmilor, ele domină ultima (a cincea) carte a Psaltirii (Psalmii 107-150), încheind astfel cartea cu un crescendo de laudă și cu un mesaj clar al victoriei lui Dumnezeu asupra răului.
Psalmii și așteptarea
Nu ar fi frumos dacă am putea fi transportaţi chiar acum în lumea glorioasă a Psalmului 150, unde lauda și închinarea nu se sfârșesc niciodată? Deși acea zi va veni cu siguranţă, călătoria noastră pe acest pământ continuă: trăim în speranţa venirii lui Iisus, când dorul nostru după Dumnezeu își va găsi împlinirea finală.
Dacă există un cuvânt de final pe care îl putem reţine din Psalmi, acesta ar trebui să fie „așteptaţi pe Domnul”.
Referirile la „a aștepta” sau „așteptare” apar de aproximativ 120 de ori în Biblie.[7] Dintre acestea, 30 sau mai multe se găsesc în Psalmi (de exemplu, Psalmul 27:14; 37:7, 9, 34; 39:7; 52:9; 59:9).[8] În afară de termenii „a aștepta” sau „așteptare”, există și alte cuvinte care accentuează ideea așteptării în Psalmi. De exemplu, în Psalmul 84:2 (NKJV): „Sufletul meu tânjește, da, chiar cade în leșin după curţile Domnului”. În Psalmul 17:12, cuvântul ebraic kāsap, „a tânji [după]”, descrie așteptarea hotărâtă și nerăbdarea unui leu de a sări și a prinde prada. Celălalt cuvânt ebraic, kālâ „a leșina”, descrie dorul, dorinţa arzătoare după cineva. În Iov 19:27, acest cuvânt descrie așteptarea plină de dor a lui Iov după venirea Mântuitorului său.
De ce trebuie să așteptăm? Dietrich Bonhoeffer, unul dintre cei mai cunoscuţi și iubiţi teologi ai secolului al XX-lea, oferă o perspectivă valoroasă asupra acestei întrebări:
„Așteptarea este o artă pe care epoca noastră nerăbdătoare a uitat-o. Ea vrea să culeagă fructul copt imediat ce a terminat de plantat lăstarul. Dar, de prea multe ori, privirile lacome sunt înșelate; fructul care părea atât de preţios este încă verde în interior, iar mâinile nepăsătoare aruncă cu nemulţumire ceea ce le-a dezamăgit atât de mult. Cine nu cunoaște binecuvântarea austeră a așteptării – adică a renunţării cu speranţă – nu va experimenta niciodată binecuvântarea deplină a împlinirii.”[9]
„Cine nu cunoaște binecuvântarea austeră a așteptării nu va experimenta niciodată binecuvântarea deplină a împlinirii.”
Aștepţi ceva cu mare nerăbdare? Adesea înţelegem așteptarea ca pe o pierdere de timp sau ca pe o lipsă de responsabilitate faţă de o situaţie. Din punct de vedere biblic, așteptarea este o chemare spirituală, o disciplină spirituală pe care ar trebui să o practicăm cu recunoștinţă. Este timpul pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a ne maturiza în credinţă, pentru a discerne voia Lui și pentru a îndeplini cu credincioșie datoria pe care ne-a încredinţat-o. Porunca Domnului nostru de a-L aștepta este imposibilă, dacă El nu a lucrat în viaţa noastra prin Duhul Sfânt. Niciun fel de entuziasm uman nu va putea rezista presiunii pe care așteptarea o exercită asupra fiinţei noastre fragile. Un singur lucru ne va ajuta să suportăm această presiune: rămânerea în Iisus Hristos. Pentru a ilustra acest adevăr esenţial voi împărtăși un episod din viaţa mea care a aruncat o lumină nouă și valoroasă asupra experienţei așteptării.
Așteptare cu speranţă
Era o seară rece, la sfârșitul lunii noiembrie. Ședinţa de la serviciu a durat mai mult decât era prevăzut și mă grăbeam să o iau pe fiica mea de la antrenamentul de volei. „Dacă totul merge bine”, mi-am spus, „ar trebui să ajung la școală la timp”. Cu toate acestea, traficul mi-a dat peste cap calculele și am știut că voi întârzia. I-am trimis fiicei mele un mesaj, spunându-i că voi întârzia 5-10 minute. Speram să câștig timp pe drum. Spre dezamăgirea mea, traficul a continuat să se încetinească. Avusese loc un accident și GPS-ul estima o întârziere de 20 de minute.
Antrenorul fiicei mele avea o politică strictă în ceea ce privește preluarea copiilor și a spus clar că nu va aștepta părinţii care întârzie. Când fiica mea a răspuns în sfârșit la telefon, am aflat că antrenorul și colegii ei plecaseră deja, iar ea stătea singură în faţa școlii. Nu aveam pe cine suna ca să ajungă la școală înaintea mea, așa că m-am rugat împreună cu fiica mea la telefon, cerându-I lui Dumnezeu să-i ofere curaj și pace în timp ce mă aștepta. Am rămas la telefon și am vorbit tot timpul.
Nu s-a speriat și nu s-a simţit singură pentru că a vorbit cu mine și știa că sunt pe drum.
Am încurajat-o pe fiica mea, în timp ce ea îmi povestea momentele importante ale zilei. Chiar am și râs de câteva ori. Din când în când, îi spuneam că trec printr-un loc cunoscut, ca să știe unde mă aflam. Entuziasmul nostru creștea pe măsură ce mă apropiam de destinaţie. „Tocmai am trecut pe lângă magazinul alimentar”, am exclamat. „Este deschis până la ora 22:00. Înainte să-ţi dai seama, vom fi acolo sa cumpărăm ceva bun.” Și exact asta am făcut câteva minute mai târziu.
Acasă, fiica mea le-a povestit celorlalţi membri ai familiei că nu a observat că se întunecase și că se făcuse frig. Nu s-a speriat și nu s-a simţit singură pentru că a vorbit cu mine și știa că sunt pe drum.
Din această experienţă am învăţat că așteptarea Domnului nu trebuie să însemne singurătate și disperare. Dimpotrivă, poate fi o perioadă plină de pace și bucurie dacă vom continua să vorbim cu Domnul nostru, care nu închide niciodată linia de rugăciune. Psalmii ne învaţă să comunicăm cu Dumnezeu în toate circumstanţele vieţii, în vremuri bune și în vremuri grele, în sănătate și în boală, când suntem puternici în credinţă și când ne simţim slabi spiritual. Nu suntem singuri. Psalmii sunt darul lui Dumnezeu pentru a ne întări în călătoria vieţii noastre. Prin ei, ajungem să-L întâlnim pe Dumnezeu zilnic, de la inimă la inima, până în ziua în care Îl vom vedea pe Isus faţă în faţă.
Dragoslava Santrac este redactor-șef al Enciclopediei Adventiștilor de Ziua a Șaptea (encyclopedia.adventist.org), în cadrul Departamentului pentru Arhive, Statistică și Cercetare al Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Silver Spring, Maryland, S.U.A. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.