O viaţă nouă | Drumul lui Nicodim cu Dumnezeu

Viaţa adevărată începe cu o renaștere spirituală și continuă cu o predare totală, constantă a vieţii noastre în mâna lui Dumnezeu.

Conversaţia nocturnă dintre Iisus și Nicodim (Ioan 3:1-21) este una dintre cele mai profunde și mai semnificative dintre cele relatate de Noul Testament. O studiere atentă a lui Nicodim așa cum este portretizat în această conversaţie oferă lecţii pătrunzătoare despre viaţa pe care Dumnezeu dorește să o trăim.

Fără îndoială, numele lui Nicodim ar putea fi înscris astăzi fără probleme în registrul bisericii. Ca fariseu, trebuie să se fi rugat și să fi postit în mod regulat, să fi adus zeciuială din tot ce câștiga și să fi ţinut cu stricteţe Sabatul, conform legii. La fel ca Pavel, el putea spune că, în ceea ce privește păzirea legii, era ireproșabil (Filipeni 3:6). Într-adevăr, Nicodim avea o viaţă religioasă care l-ar face de rușine pe un adventist obișnuit.

Nicodim părea viu și activ, dar, din perspectiva lui Dumnezeu, era la fel de blocat în rutina religioasă ca un mort căruia îi merge numele că e viu. El trăia după litera legii și nu după spiritul ei (2 Corinteni 3:6). Condus de o religie centrată pe lege, el nu trăia cu adevărat. Nicodim auzise de Iisus – poate cu ocazia miracolului de la nunta din Cana (Ioan 2:1-11) sau datorită răspândirii rapide a veștilor despre învăţăturile Sale sau despre actul Lui curajos de curăţare a templului (Ioan 2:12-25). În ciuda unei vieţi de formalism religios, Nicodim știa că îi lipsește ceva esenţial. S-a întrebat dacă nu cumva Iisus avea răspunsul la frământarea sa interioară. Dar, ca fariseu, nu voia să fie văzut în compania lui Iisus, tânărul predicator itinerant din Nazaret, devenit controversat pentru predicile Sale îndrăzneţe și pătrunzătoare. Așa că a aranjat ca întâlnirea cu Iisus să rămână cât mai secretă, mergând să-L vadă noaptea.

O viaţă renăscută prin Duhul Sfânt

Deși Nicodim începe conversaţia adresându-se foarte prietenos Celui de la care aștepta o soluţie, primele declaraţii ale lui Iisus ignoră salutul protocolar și aparent lingușitor, atacând miezul problemei: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

Ceea ce spunea Iisus i se părea absurd lui Nicodim, așa că acesta a ripostat: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” (Ioan 3:4). Dar Iisus a reiterat condiţia pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu – un nou început, creat de Dumnezeu Însuși. Răspunsul dat de Iisus conţine două elemente prezente pe scena creaţiei: apa și Duhul lui Dumnezeu (Geneza 1:1-2; Ioan 3:5). La fel de miraculoasă precum crearea vieţii la început este și transformarea care aduce viaţa veșnică și care face o persoană să fie potrivită pentru Împărăţia cerului.

Nicodim avea nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt, așa cum Adam a avut nevoie ca Dumnezeu să-i sufle în nări suflare de viaţă.

În timp ce Nicodim se putea lăuda cu obârșia avraamică și cu respectarea zeloasă a legii, Isus i-a atras atenţia că avea nevoie de mai mult decât de originea lui și de faptele bune. Trebuia să se nască din nou, prin puterea Duhului Sfânt (Ioan 3:6). Pentru a reveni la viaţă și pentru a fi o fiinţă nouă din perspectiva lui Dumnezeu, Nicodim avea nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt, așa cum Adam a avut nevoie ca Dumnezeu să-i sufle în nări suflare de viaţă ca să devină un suflet viu (Geneza 2:7).

Descriind întâlnirea din ceas de noapte, Ellen White notează: „Nicodim venise la Domnul cu gând să aibă o discuţie cu El, dar Iisus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoștinţe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaștere spirituală. Nu trebuie să-ţi satisfaci curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primești o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cerești.”[1]

Adevărata viaţă începe cu o renaștere spirituală și continuă cu o predare totală, constantă în mâna lui Dumnezeu. Iar acest proces al renașterii, după cum observă David Steen, „nu înseamnă o schimbare la nivel fiziologic, ci mai degrabă o decizie liberă, bine cumpănită, de a ne preda viaţa Celui care a fost răstignit pe cruce în locul nostru. (…) Este vorba de a muri faţă de noi înșine, de a realiza că tot binele pe care l-am făcut încercând să ajungem în cer nu reprezintă nimic, că trebuie să începem să ne încredem pe deplin în Dumnezeu. Trebuie să invităm Duhul Sfânt să lucreze în inima noastră și s-o facem cu bucurie. (…) E o trecere completă de la viaţa condusă de noi înșine la viaţa condusă de Dumnezeu.”[2]

Viaţă prin credinţă

Nicodim nu părea să înţeleagă procesul nașterii din nou (Ioan 3:10). Astfel, Iisus S-a folosit de o istorie cunoscută din Vechiul Testament, pentru a-i descoperi lui Nicodim care era nevoia vieţii sale (Ioan 3:14). După o victorie de neuitat împotriva canaaniţilor, poporul Israel și-a continuat călătoria spre ţara făgăduită, dar nu a reușit să aprecieze importanţa victoriei pe care i-o dăduse Dumnezeu.

„Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: «Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă»” (Numeri 21:4-5). Murmurarea lor a dus la o invazie de șerpi și mulţi din popor au murit în deșert, mușcaţi de șerpi. Suferinţa i-a făcut să se întoarcă la Dumnezeu. Reacţia lui Dumnezeu a fost să-l instruiască pe Moise să înalţe un șarpe de bronz și să le spună oamenilor că oricine va privi la el va trăi (Numeri 21:9).

„Nu prin certuri și discuţii se luminează un suflet. Trebuie să privim și să trăim.”

Ellen White comentează acest episod din călătoria spre Canaan: „Poate că cei mușcaţi de șarpe întârziau să privească. Poate că s-au întrebat cum se făcea că acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicaţie știinţifică. Dar nu s-a dat nicio explicaţie. Ei trebuiau să accepte Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să privească, piereau. Nu prin certuri și discuţii se luminează un suflet. Trebuie să privim și să trăim. Nicodim a primit învăţătura și a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-altfel, nu ca să discute o teorie, ci ca să primească viaţă pentru suflet. El a început să vadă Împărăţia cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt.”[3]

Iisus folosește acest episod al șarpelui ridicat din pustiu pentru a-i spune lui Nicodim că va veni o zi în care Fiul Omului va fi înălţat (pe cruce), în care oricine își va îndrepta privirea spre Cel răstignit nu va pieri, ci va avea viaţă veșnică (Ioan 3:15-16). La fel cum israeliţii muribunzi au găsit viaţă și vindecare privind prin credinţă la șarpele de aramă, Nicodim va găsi adevărata viaţă, acceptând oferta lui Dumnezeu de mântuire prin credinţa în Iisus.

A crede în Iisus reprezintă mai mult decât un consimţământ al minţii sau o credinţă în corectitudinea doctrinelor. Este o acceptare totală și o predare a vieţii noastre lui Iisus, pe care Îl primim ca Mântuitor și Domn. A crede în Isus nu trebuie să fie un eveniment care are loc o dată în viaţă, ci o dependenţă de El continuă, clipă de clipă, pentru a primi viaţă – o trăire continuă prin credinţa în El (Galateni 2:20). Viaţa adevărată este centrată pe o relaţie continuă și permanentă cu Iisus.

O viaţă trăită în lumină

Această conversaţie nocturnă dintre Iisus și Nicodim se încheie cu o distincţie clară între cei care iubesc întunericul și cei care trăiesc în lumină (Ioan 3:19-21). Iisus l-a văzut pe Nicodim așa cum era: în el licărea o scânteie de căutare autentică a adevărului, dar aceasta concura cu statutul său de fariseu de frunte, de „conducător al iudeilor” (Ioan 3:1). Între dorinţa de a cunoaște adevărul despre Împărăţia pe care o predica Iisus și atracţia poziţiei sale exista o luptă: lumină sau întuneric, adevăr divin sau tradiţie umană, Iisus sau el însuși? Nicodim a văzut cum aceste trăsături se ciocneau în inima lui și s-a aflat într-o vale a deciziei. Făcând această distincţie între faptele întunericului și exigenţele luminii, Iisus îl întreabă, indirect, din ce tabără alege să facă parte.

Iisus l-a îndemnat pe Nicodim să nu fie un ucenic care se ascunde – să iasă și să umble în lumină (Ioan 8:12). A trăi în lumină înseamnă a merge în direcţia vieţii autentice. Reacţia lui Nicodim la această discuţie purtată în noapte nu este relatată de apostolul Ioan. Ellen White scrie: „Câtva timp, Nicodim nu L-a mărturisit public pe Hristos, dar a fost preocupat de viaţa Lui și I-a cercetat învăţăturile.”[4]

„Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota și Nicodim L-a recunoscut în Iisus pe Mântuitorul lumii.”

Trei ani mai târziu, Nicodim a ieșit, în sfârșit, din umbră și a mers în strălucirea luminii care se revărsa de pe cruce (Ioan 19:38-40). El nu mai era un ucenic sub acoperire. „Când, în cele din urmă, Iisus a fost înălţat pe cruce, Nicodim și-a adus aminte de cele învăţate. (…) Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota și Nicodim L-a recunoscut în Iisus pe Mântuitorul lumii.”[5]

După înălţarea lui Hristos, Nicodim a sprijinit biserica primară și a fost persecutat. „A ajuns sărac în ce privește bunurile pământești, dar n-a scăzut în ce privește credinţa aceea care își avea începutul în noaptea în care a stat de vorbă cu Iisus.”[6] Cu o viaţă predată Duhului Sfânt și cu o credinţă vie în Iisus, Nicodim trăia acum cu adevărat.

Citește și: Născut încă o dată | Inimaginabilul schimbării personale

Este posibil să fim ca Nicodim? Persoane religioase, care au acceptat principiile religioase și se implică în mod activ în practici și proiecte bisericești, dar fără o relaţie personală, plină de credinţă, cu Iisus? Este foarte ușor (și comun) să trăim o viaţă condusă de litera legii, nu de puterea Duhului Sfânt. O viaţă de rutină și formalism religios nu ne va aduce veșnicia.

Istoria lui Nicodim este o chemare la supunerea totală în faţa puterii transformatoare a Duhului Sfânt, Cel care creează și inspiră o viaţă de ascultare iubitoare faţă de Iisus. Aceasta este viaţa pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, o viaţă potrivită pentru veșnicie, dar care începe aici și acum.

Ikechukwu Michael Oluikpe este lector la Facultatea de Teologie și Studii Religioase din cadrul Universităţii Bugema, Uganda. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.