A șaptezecea aniversare a încheierii celui mai recent război mondial a intensificat eforturile pentru înţelegerea acestei tragice istorii. Într-o perioadă în care se acumulează noi tensiuni politice, economice și religioase între diferite naţiuni, iar lideri politici mondiali nu ocolesc în discursul lor referiri la o posibilă confruntare, este nevoie să ne gândim serios la propria noastră poziţie – un demers moral pe care nu l-am mai socotit necesar de multe decenii.

Unde privim pentru orientare și înţelepciune în asemenea timpuri? Ne pot ajuta bisericile? Interviul care urmează, cu dr. Daniel Heinz, de la Universitatea Friedensau, Germania, cercetător al istoriei bisericilor creștine din timpul nazismului, ne ajută să înţelegem ce s-a întâmplat cu creștinii din Germania în timpul ascensiunii lui Hitler la putere. Este o istorie întunecată, din care este nevoie să învăţăm. Lecţiile istoriei trebuie însușite acum, ca să ne poziţionăm corect în caz că statele vor aluneca din nou în naţionalism și dictatură.

Dr. Heinz, de foarte mulţi ani studiaţi istoria bisericilor creștine din Europa. Una dintre cele mai grele crize care a lovit Europa, inclusiv bisericile, a fost naţional-socialismul, perioada nazistă din Germania. În timpul acela, Germania era o ţară creștină devotată. În momentul în care a venit la putere partidul naţional-socialist al lui Hitler, cum au reacţionat bisericile?

Trebuie, mai întâi, să înţelegem istoria bisericească în context. Germania suferise o înfrângere catastrofală în Primul Război Mondial. În aranjamentele politice de după război, nemţii au simţit că nu fuseseră trataţi corect, nu fuseseră trataţi cu dreptate. S-au simţit umiliţi. În multe părţi ale Germaniei, a început să se ridice un val de naţionalism. Hitler s-a folosit de acest spirit al timpului. El a încercat să unească Germania pe această platformă naţionalistă. Le-a spus oamenilor că Germania este o naţiune puternică. A venit cu anumite lucruri care erau dorite în Germania. Șomajul era ridicat. Cei fără loc de muncă erau nemulţumiţi, iar Hitler a creat o nouă viziune naţională. Naţionalismul a fost ceea ce i-a captat pe oameni. La început, multe Biserici mari, cea Luterană, cea Catolică, l-au susţinut pe Hitler, pentru că au văzut că el făcea din nou ca Germania să fie puternică. Atunci când Hitler a venit la putere, în 1933, bisericile nu erau pregătite să se confrunte cu această nouă provocare. Oamenii erau impresionaţi de naţionalism. Nu spun de social-naţionalism. Spun de naţionalism. Bisericile voiau să aibă o Germanie puternică. Era o dorinţă normală. De aceea au fost de partea lui Hitler.

Cum se raporta Hitler la creștinism?

Încă de la început, s-a văzut că Hitler nu era creștin. El doar folosea o terminologie creștină. Era vegetarian. Era interesat de sănătate. Dar era condus de o altă forţă, nu de atitudinea creștină. Bisericile au fost, într-un fel, orbite. L-au susţinut totuși pe Hitler. Unii creștini şi-au dat seama că acest fapt va constitui o mare problemă pe viitor. Și-au dat seama că el va declanșa un război. Biserica Luterană s-a despărţit în două ramuri: biserica oficială, numită Deutsche Christen (Creștini Germani), și cealaltă ramură, Bekennende Kirche (Biserica Mărturisitoare), care a formulat Declaraţia de la Barmen. Aceasta din urmă i s-a opus lui Hitler.

Numele Deutsche Christen era tradiţional­? Sau a fost adoptat în acea perioadă?

A fost adoptat în vremea aceea. Biserica Luterană a fost ceva mai deschisă faţă de mișcarea naţionalistă decât a fost Biserica Catolică. Aceasta din urmă, fiind o organizaţie internaţională, a fost mai precaută. A contat și faptul că Biserica Catolică are o ierarhie și era ceva mai unită decât Biserica Luterană. Mulţi creștini din bisericile mai mici au fost, de asemenea, orbiţi de ridicarea Germaniei și de puterea pe care o avea Hitler. Odată cu naţionalismul, Germania a devenit iarăși o ţară importantă, cu un sistem economic funcţional.

Cred că, dinainte de ridicarea la putere a lui Hitler, comunismul german era în plin avânt. Cred că aici bisericile au avut încă un motiv să fie de partea lui Hitler.

Da, mulţumesc că aţi precizat lucrul acesta. Este foarte important. Hitler avertiza mereu că oamenii trebuie să fie conștienţi de pericolul bolșevic, de pericolul comunismului. Dacă citiţi în cărţile de istorie despre perioada aceea, veţi vedea că bisericile erau în alertă și spuneau că, dacă nu se vor opune comunismului, se vor confrunta cu problemele pe care le aveau creștinii din Uniunea Sovietică. Hitler a știut să exploateze acest lucru.

Credeţi că era ceva real sau era doar propagandă, manipulare?

Cred că era vorba de amândouă. Era și ceva adevăr. Când ne uităm la biserica din Uniunea Sovietică din 1930, aceea era perioada epurărilor staliniste. Mulţi creștini și-au pierdut viaţa. Hitler a folosit acest fapt ca pe un argument că trebuie să facem ce ne spune el pentru a lupta împotriva bolșevicilor: „Eu sunt mântuitorul vostru!“ Chiar și creștinii care nu erau orbiţi aveau senzaţia că trebuie să aleagă între două rele.

Dar antisemitismul?!

Iniţial, Hitler nu a fost foarte explicit privind ideile lui rasiste, dorinţa și planurile lui de a elimina anumite categorii de oameni. E cert că el a avut acest plan de la început, dar nu mulţi creștini au studiat ideologia lui în detaliu încă din faza incipientă. Știau despre atitudinea lui antisemită. Au văzut chiar că evreii erau luaţi și duși, dar s-au gândit – așa cum mi-a spus un pastor care a trăit în perioada aceea – că evreii erau mutaţi altundeva, că erau duși să muncească în altă parte a ţării sau în Europa de Est. Au văzut lucrul acesta, dar nu au pus întrebări. Nu uitaţi că vorbim despre o dictatură, nu despre democraţie. Nu exista libertate a presei. Oamenii erau foarte precauţi. Vedeau ce se întâmplă, dar erau precauţi, ca să se protejeze, pe ei și biserica lor.

În multe părţi din Europa și din lume, existau deja atitudini antievreiești în rândul populaţiei. Așa a fost și în Germania înainte de Hitler?

Antisemitismul a existat dintotdeauna în rândul germanilor. Dar nu fusese un program politic. Era vorba doar de sentimentele oamenilor. Din nefericire, aceste sentimente antisemite se manifestau în toate ţările europene. Hitler a conceput un program rasist pentru a-i extermina în mod sistematic pe evrei. A fost un plan îngrozitor și biserica nu a fost pregătită să ia poziţie.

Acum aș vrea să vorbesc despre bisericile mai mici. Nu aș putea spune că acestea l-au susţinut în mod activ pe Hitler. Nu au făcut aşa ceva. Au fost impresionate de ridicarea naţională a Germaniei, dar au văzut că Hitler nu era creștin, că era un tiran, un dictator. Totuși le-a fost teamă. Nu au avut curajul să i se împotrivească. Oamenilor le era teamă că, dacă se opun, atunci instituţiile bisericii urmau să fie închise de către Gestapo. Așa că s-au adaptat, nu din convingere, ci ca o strategie de supravieţuire.

Aţi precizat că a existat și o altă abordare. Aţi menţionat, cu referire la luterani, Declaraţia de la Barmen și Bekennende Kirche. Care a fost proporţia?

Bekennende Kirche era o minoritate. Aveau teologi proeminenţi, precum Dietrich Bonhoeffer, dar constituiau o minoritate. Marea majoritate a bisericii s-a adaptat. Din nefericire, majoritatea bisericilor mai mici s-au adaptat, au tăcut și au privit în altă parte. Au existat și unii membri curajoși. Nu aș putea să vorbesc prea mult despre conducători curajoși. Ei aveau datoria dificilă de a media între stat și biserică. Au fost membri ai bisericii care au trăit așa cum le dicta conștiinţa. Aceștia au spus că nu pot să folosească arme, să poarte uniforma militară. Și-au riscat viaţa, iar unii dintre ei au murit. Au fost împușcaţi în lagăre de concentrare din cauza credinţei. Am căutat documentele legale și am făcut o scurtă biografie a acestor martiri, care au murit pentru credinţa lor fiindcă au refuzat să poarte arme sau să lucreze sâmbăta. Cred că nu trebuie să uităm mărturia lor puternică. Ei ar trebui să ne fie exemple pentru viitor.

A fost și o altă situaţie: creștinilor li se cerea să se conformeze legilor rasiste. Ei trebuiau să îi denunţe pe evreii pe care îi cunoșteau. Ce au făcut creștinii?

Acesta este un capitol foarte întunecat din istoria bisericească. În cele mai multe cazuri, bisericile majoritare, dar și cele mai mici, nu i-au protejat pe evrei. E un capitol care merită studiat. Noi, creștinii, avem valori morale înalte, dar constatăm că, atunci când ne confruntăm cu mari crize, pierdem din vedere aceste standarde morale și biblice. Unele biserici au exclus mai mulţi membri de origine evreiască. Aceștia au fost excluși tocmai pentru că erau evrei. Biserica s-a temut că, dacă nu face lucrul acesta, va fi desfiinţată. Așa că i-au denunţat pe unii dintre membri și i-au dat afară. A fost și cazul unui bărbat, un prezbiter pe nume Max Munk. El era evreu și devenise adventist. În aceste vremuri dificile, biserica a hotărât să îi excludă pe el și pe soţia lui. Este doar un exemplu. Pentru o vreme, după ce a fost dat afară din biserică, înainte să ajungă în lagăr, el a continuat să contribuie financiar la fondurile bisericii, la fel ca înainte. Pastorul le spusese membrilor să nu aibă legături cu membrii evrei. Totuși Munk a continuat să susţină biserica. A ajuns în două lagăre de concentrare, dar a supravieţuit. După război, a cerut să fie reprimit în biserică împreună cu familia. A fost acceptat iarăși ca membru al Bisericii Adventiste. Când a fost întrebat în particular ce crede despre experienţa prin care a trecut, el a spus: „Nu sunt aici să-i critic pe conducătorii bisericii. Știu presiunea teribilă căreia i-au făcut faţă. Sunt aici pentru împăcare. Vreau să îi iert pe fraţii și pe surorile mele și să îi susţin.“ A fost un creștin adevărat. A fost reprimit în biserică. Fiica lui locuiește în Friedensau, în azilul de acolo. Ea mi-a povestit această întâmplare. Mi-a arătat și documentele.

Citește și: Evoluţie și probabilitate

De obicei, când autorităţile atacă un grup religios, este vorba de oameni care oricum nu ne plac. Și noi am avea ceva de spus împotriva credinţei lor. Așa că nu facem nimic pentru ei fiindcă, zicem noi, și-o merită. Este aceasta o atitudine corectă?

Exact asta s-a întâmplat în timpul celui de-al Treilea Reich. Noi, creștinii, am spus: „Evreii și-o merită! L-au ucis pe Mesia. Asta este soarta lor. Asta le este judecata. Singuri au atras-o asupra lor. L-au ucis pe Iisus și suportă consecinţele.“ Trebuie să fim lucizi. Este important să vedem cum tratează statul minorităţile. Ne putem da seama cât de abuziv este, din felul în care tratează minorităţile. Cred că și asta este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm. Când guvernul dintr-o ţară nu tratează bine minorităţile, acolo există un pericol de care trebuie să fim conștienţi.

Când tu, un credincios care îţi asculţi conștiinţa, observi că liderii tăi merg prea departe, ce poţi să faci?

Cel mai bun lucru este să discuţi cu ei, nu să pornești o luptă sau să îi vorbești pe la spate. Cred că este bine să purtaţi un dialog cu ei, să vă rugaţi și să Îi cereţi lui Dumnezeu înţelepciune și călăuzire. Nu este bine să nu spunem nimic sau să părăsim biserica. Trebuie să discutăm. Suntem fraţi și surori în Christos. Trebuie să ne adunăm și să discutăm problema ca între fraţi, având ca fundament Biblia.

Poţi să lași responsabilitatea luării deciziilor pe umerii altcuiva?

Nu. Tu trebuie să iei propriile decizii. Trebuie să îţi urmezi conștiinţa. Atunci când vom sta înaintea lui Dumnezeu, conștiinţa va fi cea care va conta. Nu vom putea să motivăm că așa ne-au spus conducătorii bisericii, pastorul bisericii. Orice om este responsabil pentru el însuși. Putem doar să ne rugăm și să Îi cerem lui Dumnezeu ca, atunci când ne confruntăm cu o mare criză, El să ne dea puterea să fim credincioși, să păzim legea Sa și să rămânem loiali mesajului Său, ca adevăraţi discipoli ai lui Christos.

Cred că acesta este un final bun pentru conversaţia noastră. Apreciez exprimarea dumneavoastră onestă și evaluarea foarte deschisă, precum și lecţiile pe care ne-aţi ajutat să le desprindem de aici pentru viitor.