Subiectul a fost deja preluat de mai toată presa din România, așa că nu o să reiau aici toate detaliile. Cel mai bine intraţi pe site-ul SkyNews și vedeţi reportajul în toată gloria lui. Sincer, pentru un reportaj de investigaţie, te apucă râsul. Junalistul Stuart Ramsay, cel mai vechi corespondent extern al postului britanic de ştiri, care a făcut anchete privind cartelurile de droguri din Mexic, a relatat despre revolta din Ucraina şi despre catastrofa avionului MH17, prăbuşit în estul Ucrainei, vine în România cu o nonșalanţă total inadecvată situaţiei (dacă ar fi fost reală), unde se întâlnește cu niște „băieţi răi”, care, după luni de negocieri, ar fi acceptat să fie filmaţi prezentând un arsenal de arme pe care îl vând teroriștilor care omoară oameni prin Europa. De ce ar face un mafiot așa ceva este peste puterea mea de înţelegere.
Ramsay vrea să tensioneze situaţia și explică cum bărbaţii au condus echipa de filmare într-o mașină fără numere de înmatriculare până într-o zonă unde nu mai era semnal la telefon, după care le-au confiscat telefoanele, care au rămas în mașina închisă cu cheia! De ce ar mai fi fost nevoie să confiște telefoanele dacă oricum nu aveau semnal și oricum totul era filmat? iar nu aș putea să spun… Un alt element de teroare ar fi că românii erau îmbrăcaţi în haine militare, adică unul dintre ei purta pantaloni cu model de camuflaj, și că le-au arătat jurnaliștilor mai multe arme militare, dintre care de fapt multe erau arme de vânătoare. Reportajul este scurt, de fapt nu este decât un interviu cu acești „mafioţi”, care ajunge la concluzia că nu le pasă dacă armele pe care „le obţin din Ucraina” le vând teroriștilor sau altcuiva. Reportajul este realizat sub avertizarea pe care serviciile secrete britanice au lansat-o recent, cum că și în Marea Britanie ar putea avea loc atentate teroriste precum cele de la Paris. Deci, dacă e să se întâmple, să știm dinainte cine este de vină pentru accesul teroriștilor la arme: românii, logic!
Procurorii DIICOT s-au autosesizat după ce reportajul a fost preluat de presa internaţională și ieri au fost organizate percheziţii în judeţele Mureș si Bistriţa–Năsăud. Au fost găsite mașina din filmare, persoanele mascate și armele din reportaj, care, conform Inspectoratului General al Poliţiei Române, sunt din categoria celor de vânătoare și sunt deţinute legal de o rudă a unuia dintre „mascaţi”, care este vânător medaliat cu trofee. Până și AK-47 era o făcătură. Bărbaţii au fost aduși la București pentru audieri, dar intermediarul întregii afaceri, un român plecat de mulţi ani în Marea Britanie, și care a servit drept translator pentru jurnaliști, a declarat deja în faţa procurorilor că totul a fost un teatru. Li s-a dat un scenariu, cu întrebările și răspunsurile care trebuie să apară în reportaj, li s-a spus cum să se îmbrace și chiar au fost plătiţi ca „actori”. „Mi-au declarat: nu vă faceţi griji, la momentul difuzării va apărea la sfârşit, pe display, că toate personajele din acest documentar sunt fictive şi sunt doar cu caracter informativ. Aşa mi s-a comunicat”, a declarat Aurelian Szanto, românul care a servit drept translator și care se declară „păcălit” de jurnaliștii britanici. Procurorul-șef al DIICOT, Daniel Horodniceanu, a declarat că, „până la această oră, se confirmă un scenariu pus la cale de către jurnaliștii britanici”.
Bun, și ce? A mai trecut o zi și subiectul a fost deja îngropat sub sutele de articole despre JO de la Rio, atentate de prin lumea arabă și prostii spuse de Donald Trump. Între timp, jurnaliștii britanici se menţin senini și nevinovaţi. Stuart Ramsay și echipa sa continuă să susţină că povestea este adevărată. Dar atitudinea este cea care deranjează cel mai mult. Într-o primă reacţie, pe contul său de Twitter, Ramsay ia în derâdere acuzaţiile care i se aduc, de pe un ton superior: „Serios, troll-ilor mă ţin cu mâinile de burtă de râs. Proştii care nu înţeleg jurnalismul pur şi simplu nu-l înţeleg.” Mai târziu a revenit să spună: „Ha! Calmaţi-vă, toată lumea! Povestea e adevărată. Nimeni n-a fost plătit. N-a fost înscenat nimic. Armele sunt reale. Se fac arestări. Guvernul s-a făcut de râs. Acceptaţi asta!” Când reporterii TVR au reușit să ia legătura cu șefa directă a lui Ramsay și i-au comunicat concluziile DIICOT, singura reacţie a fost: „Bineînţeles că asta vor spune”, adică normal că instituţiile unui stat ca România vor mușamaliza o asemenea poveste.
Și cum se apără statul român? Da, a fost sesizată autoritatea de reglementare din domeniul comunicaţiilor din Marea Britanie (OFCOM) şi au fost trimise unele precizări Ministerului britanic al Afacerilor Externe şi Agenţiei Naţionale pentru Infracţionalitate, dar adevărata atitudine este comunicată de reacţiile ambasadorului României la Londra, Dan Mihalache. „Nu trebuie să facem dintr-un reportaj un capăt de ţară. (…) Aici nu e vorba de relaţii între autorităţile statului, aici e vorba de o făcătură de presă, n-are nicio legătură cu statele şi cu relaţiile dintre state. (…) Nu trebuie să supradramatizăm un incident pe care îl lămurim, îl clarificăm, arătăm că e o făcătură şi cu asta gata.” Îmi închipui că în aceeași idee ajung să fie făcute și astfel de reportaje. Cel mult, cineva o să arate că e făcătură, dar cel mai probabil de cele mai multe ori gălușca este înghiţită ca atare. Un jurnalist cu „apucături” ca Ramsay nu este la prima abatere, iar atitudinea sa din trecut indică un anumit tipar. De exemplu, în luna mai Ramsay a fost acuzat că a tradus greşit un document din arabă, care arăta că regimul Bashar al-Assad şi Statul Islamic ar fi bătut palma în Siria, în legătură cu cucerirea anumitor regiuni. Ramsay a apelat tot la Twitter ca să îi înjure pe critici și să le spună că nu dă doi bani pe ce spun ei.
Nu pot să nu mă întreb câte materiale de presă nu sunt făcute în acest stil și trec cu totul pe sub radar, fiindcă atacă ţări sau persoane care au deja un deficit de imagine. Domnul Mihalache nu este inconștient. Chiar dânsul a declarat că „percepţia se construieşte din acumulări succesive de date, informaţii”. Exact despre asta este vorba aici, despre faptul că părţi din presa britanică duc de ani de zile o campanie de stricare a imaginii României în Regat. Chiar din anul 2007, de când România a intrat în Uniunea Europeană, presa tabloidă britanică a început să publice ştiri despre dezastrele provocate de rromii români. În septembrie 2007, Daily Mail anunţa că afluxul de imigranţi români a dus la o explozie a ratei criminalităţii în ţară şi că forţele de poliţie abia mai fac faţă. De asemenea, înaintea Jocurilor Olimpice din vara lui 2012, tot Daily Mail avertiza că „grupurile infracţionale româneşti inundă Londra cu sute de hoţi, prostituate şi cerşetori“. Ne aducem aminte și de articolele pe final de 2013, care avertizau cu titluri apocaliptice că, după ridicarea restricţiilor de muncă de la 1 ianurie 2014, britanicii se vor trezi cu hoarde de români și bulgari la graniţă. Acest reportaj vine pe același val de discreditare, dar dacă în anii trecuţi principala problemă era imigraţia, acum, în special după Brexit, principala problemă este terorismul, însă vinovaţii par să fie mereu aceiași. Vehicularea unor asemenea scenarii aruncă dubii asupra credibilităţii României pe o temă foarte sensibilă, și anume securizarea frontierelor. Opinia publică ar trebui să nu lase ambasadele să îngroape incidentul în contul unor lucruri pe care nu le cunoaștem, iar Ramsay să rămână credibil în Marea Britanie.
Problema și mai mare este că Ramsay are dreptate când spune că nu înţelegem jurnalismul. Mai bine de acum 90 de ani, politologul Walter Lippmann explica foarte simplu care este relaţia între opinia publică și mass-media. Teoria sa, pe care o puteţi găsi explicată în cartea Mass-media și societatea, pornește de la raportul dintre două realităţi: lumea exterioară și reprezentarea noastră despre această lume. Omul nu este echipat pentru a înţelege mediul în care trăiește în toată complexitatea sa și trebuie să îl reconstruiască într-un model mai simplu, un „pseudo-mediu”. În viaţa sa de zi cu zi, omul nu răspunde realităţii, ci acestui mediu artificial care este populat cu ceea ce omul este deja pregătit să perceapă și care îi modelează inclusiv comportamentul și atitudinea politică. De aceea afirmă Lippmann că „trăim în aceeași lume, dar gândim și simţim în lumi diferite”. Presa, ca instrument de informare și educare a publicului, are puterea enormă de a ne releva puţin din realitatea la care nu avem acces și de a organiza informaţiile, ușurând și orientând percepţia socială a diferitelor fenomene. Dar „știrile și adevărul nu sunt același lucru”, fiindcă versiunea reporterului asupra adevărului este propria lui versiune, condiţionată de propriile sale percepţii și posibil intenţionat distorsionată. Noi trăim cu impresia că propaganda este o mașinărie de război învechită și că, dacă avem acces la internet și la informaţii, avem acces la adevăr, ceea ce nu poate fi mai fals. Propaganda nu a fost niciodată mai ieftină și mai eficientă. Cumpără un site și deschide o pagină de Facebook și ai o platformă de unde poţi contribui la organizarea informaţiilor, false sau adevărate, și la orientarea opiniei publice.
Faptul că propaganda este vie și eficientă și astăzi a fost demonstrat tocmai prin votul de ieșire a Marii Britanii din UE. Britanicii nu au decis să iasă din UE de frica refugiaţilor sirieni, ci mai degrabă de frica românilor și a bulgarilor și de frica pierderii controlului în favoarea Bruxelles-ului. Am spus deja cum frica de imigranţii din estul Europei, care le fură joburile britanicilor, odată cu serviciile sociale, a fost alimentată de o parte din presa britanică timp de mai mulţi ani înainte de a se pune problema ieșirii din UE. Dispreţul faţă de Bruxelles s-a instalat în aceeași manieră. Boris Johnson, fostul primar al Londrei și mare promotor al Brexitului, este de formaţie jurnalist și a fost dat afară de la The Times în 1988 pentru fabricarea unui citat. După aceea, a devenit corespondent la Bruxelles pentru The Telegraph, unde și-a făcut un nume pentru euroscepticismul dus la extrem, pentru reportaje nu tocmai oneste și pentru atacuri și denigrări. Martin Flecther, care a ocupat poziţia lui Johnson câţiva ani mai târziu, povestește că Johnson scria despre planurile UE de a prelua controlul asupra Europei, de a interzice chipsurile preferate de britanici, de a standardiza dimensiunea anumitor produse și tot felul de alte lucruri, mult mai „colorate”, în loc de relatările plictisitoare care veneau de la Bruxelles. Editorii celorlalte publicaţii din Marea Britanie, despre care Flecther spune că fac parte dintr-o industrie foarte competitivă și partizană, au început să își preseze corespondenţii să vină cu articole pe măsura imaginaţiei lui Johnson. „Când am ajuns la Bruxelles, editorii voiau doar articole despre eurocraţi care dictează din umbră mărimea castraveţilor vânduţi în Marea Britanie sau despre premierul britanic care se luptă împotriva unui continent ostil. Cea mai mare parte din presa britanică părea incapabilă să vadă UE din alt unghi. Aceste articole reflectau și exploatau naţionalismul și simţul istoric de superioritate al cititorilor. Articolele care nu dădeau de pământ cu Bruxelles-ul, care recunoașteau meritele UE și faptul că Marea Britanie avea mulţi aliaţi în Europa și că avea un cuvânt important de spus, erau inevitabil eliminate”, spune Fletcher. Boris Johnson, Nigel Farage și alţii ca ei au reușit să impună gândirea de tip Brexit și au terminat prin a fi nevoiţi să își dea demisia, după ce rezultatul referendumului a scos la iveală manipularea care a stat în spate. A părut că minciuna se plătește în Marea Britanie. Dar nu. Minciuna este recompensată. Boris Johnson a revenit în noul guvern de la Londra, tocmai cu postul de ministru al afacerilor externe, sau am putea spune că este din nou corespondentul britanic la Bruxelles, într-un guvern eurospectic. Vom vedea cum se termină asta. Și britanicii își merită politicienii, nu doar românii.