Întrebarea „este mai bun sfârșitul unui lucru decât începutul lui?” nuanţează afirmaţia lui Solomon, considerat în Biblie cel mai înţelept om care a trăit vreodată.
Când am citit prima dată afirmaţia aceasta, m-am întrebat de ce or sta lucrurile așa cum spune Solomon. Probabil că în acel punct al existenţei mele nu experimentasem destule sfârșituri sau destule începuturi.
Înainte să vă spun de ce am transformat afirmaţia în întrebare, aș mai adăuga ceva. Sunt fascinat de lucrurile terminate/finite. De fiecare dată când mă uit la un televizor, când vorbesc la un telefon sau când mă urc într-un avion sunt fascinat de faptul că aceste lucruri funcţionează și că îndeplinesc funcţii care par mai degrabă vrăjitorii – 3,6 miliarde de oameni[1] se pot uita în același timp la aceleași imagini sau două persoane care se află în părţi diferite ale lumii pot discuta ca și cum ar fi una în faţa celeilalte.
Ori pur și simplu ideea de a zbura. Și, da, din acest punct de vedere pare că sfârșitul acestor lucruri este foarte bun. Dar ce mă fascinează chiar mai mult decât produsul finit este procesul prin care s-a ajuns aici. Sunt fascinat de ingineria subsistemelor care se află în aceste lucruri, dar, mai mult decât orice, sunt fascinat de începutul lor.
Gândiţi-vă doar că, la un moment dat in istorie, când lumea nu își putea imagina toate performanţele dispozitivelor descrise mai sus, au existat unii oameni care s-au gândit că acele funcţii pot fi îndeplinite. Acesta este motivul pentru care am transformat afirmaţia în întrebare. Oricât de bun este sfârșitul unui lucru, cel puţin pentru câţiva, el nu este nici pe departe la fel de fascinant ca începutul lui.
Dacă mă gândesc la sfârșitul unui lucru în contextul în care trăiesc, îmi dau seama că lucrurile nu mai au decât un sfârșit aparent. Trăim de fapt într-o lume a versiunilor. Astfel, telefonul pe care îl am este doar versiunea 2019 și în ultimii 2 ani au apărut minimum 2 noi versiuni. Pot spune că sfârșitul modelului meu de telefon a fost bun? Puteam spune asta în 2019. În 2020 puteam spune că telefonul meu este acceptabil, iar în 2021 am deja un telefon cu performanţe din ce în ce mai nesatisfăcătoare, raportate la viteza de transformare a tehnologiilor din ecosistemul telefonului.
Echipele de dezvoltare de produs nu văd niciodată sfârșitul unui lucru, văd doar sfârșitul unei versiuni care este bună pentru o perioadă scurtă de timp, acest sfârșit aparent fiind doar finalul unei etape către ceva și mai bun. Această evoluţie a lucrurilor nu mai are sfârșit. Ce există cu siguranţă este un nou început.
Din această perspectivă, îmi plac începuturile și le consider mult mai benefice decât sfârșiturile. Această fascinaţie a mea să încep cât mai des ceva nou m-a făcut, cred, ceea ce sunt azi.
De ce îmi place atât de mult începutul? Datorită incertitudinii, care duce la curiozitate. Atunci când lucrezi destul de mult la un lucru, sfârșitul lui devine previzibil, toate lucrurile duc într-o anumită direcţie, totul devine clar și plat. Acest tip de operaţionalizare a lucrurilor duce la plafonare, poţi face lucrurile din obișnuinţă, automat, fără să mai simţi nicio provocare. Începuturile, în schimb, sunt mereu pline de suspans, pline de încercări, erori, eșecuri, dar și de noi soluţii.
Începuturile sunt pline de instabilitate și, cu toate acestea, mereu am ales începuturile în faţa sfârșiturilor bune, dar anoste. Elementele care fac, pentru mine, începuturile mai bune decât sfârșiturile sunt factorii stresori purtători de informaţie. Cu alte cuvinte, poţi învăţa mult mai multe dintr-un început ratat decât dintr-un sfârșit stabil. Pentru a evolua avem nevoie de anti-stabilitate – atunci când avem ocazia să începem ceva nou, să o facem!
Prima zi la un nou loc de muncă sau prima zi dintr-un nou proiect îmi provoacă mereu un stres pozitiv, stres cauzat de gândul reușitei. Și tocmai instabilitatea pe care mi-o dau începuturile mă face să încep să acumulez cât mai multă informaţie despre provocarea din faţa mea.
Aceste informaţii le iau fie din cărţi, fie de la cei cu experienţă, fie din începuturi succesive, până ajung să stabilizez ideile iniţiale. De aceea, ca o regulă pe care am avut-o până acum, de fiecare dată când am fost rugat să încep ceva nou care nu era în domeniul meu de activitate am zis mereu „da“. Începuturile mă provoacă și îmi dau mereu o perspectivă nouă asupra lumii.
Un exemplu este chiar acest articol. Eu nu scriu articole de acest fel, dar nu pot refuza o provocare. Pentru mine nu va fi atât de interesant faptul că acest articol va fi publicat. Dar începutul lui, ideile, stresul de a nu ști de unde să încep și cum, procesul de gândire cu privire la ce să scriu și întrebările interioare despre structura unui astfel de articol au făcut ca începutul lui să fie extrem de interesant. Acest întreg proces mi-a adus un stres pozitiv, stres din care am reușit să extrag informaţii care mă vor ajuta, pe viitor, la structurarea altor texte de acest fel.
Începuturile de acest gen cred că le și provoc – îmi place să citesc articole care nu sunt în aria mea profesională imediată. Astfel de micro-începuturi mă scot din bula mea și îmi oferă o perspectivă diferită asupra lumii. De altfel, într-o lume care are mai multe începuturi decât sfârșituri, ideea de învăţare continuă este una care poate duce un individ tot mai departe într-o profesie. Și învăţarea continuă nu este altceva decât un perpetuu început în cunoaștere.
Ultimul exemplu este criza pandemică și în general crizele de tipul „lebăda neagră“, evenimente cu probabilitate foarte mică de apariţie, dar cu impact extrem de mare. În astfel de crize, cei care nu sunt obișnuiţi cu începuturile nu vor reuși să iasă câștigători. În schimb, dacă avem o tradiţie a începuturilor, vom avea mecanismele interioare de a o lua încă o dată de la capăt și de a extrage elementele informaţionale necesare din aceste tipuri de criză, pentru a fi mai rezistenţi în următoarele. Începuturile constante creează rezilienţă la orice fel de schimbare bruscă.
Viteza schimbărilor din jurul nostru ne face să trăim într-o lume în care lucrurile nu mai au sfârșituri, ci doar versiuni. Într-o astfel de lume, adaptarea constantă este cheia succesului. De aceea îmi plac foarte mult începuturile, le consider mult mai bune decât un sfârșit anost și bun, pentru că ele pot genera idei noi, cunoaștere, evoluţie intelectuală.
Începuturile mă fac mult mai rezilient și gata să o iau mereu de la capăt, indiferent de tipul de eveniment care ar apărea în viitor. Și poate, pentru unii, începutul unui lucru este mai bun decât sfârșitul lui.
Răzvan Crăciunescu (34 de ani) este lector la Universitatea Politehnică din Bucureşti şi coordonatorul primului laborator de cercetare pentru tehnologia 5G din România. Este pasionat de inovaţie și tehnologiile viitorului.