La final de 2015, faimosul neurochirurg Ben Carson, aflat în cursa pentru nominalizarea candidatului republican la președinţia SUA, a devenit ţinta mirărilor şi a insinuărilor unei părţi a presei, care a folosit momentul pentru a întoarce pe toate feţele identitatea sa religioasă. Ben Carson este adventist de ziua a şaptea, iar lumea era interesată să știe cum influenţează adventismul gândirea candidatului. În prezent, Carson a pierdut cursa electorală, dar a câștigat o poziţie de ministru sub viitoarea administraţie Trump.

Jurnalistul Cenk Uygur, de la TYT (The Young Turks Network), o reţea americană de canale TV online, a expus pe scurt „credinţa lui Ben Carson despre timpul sfârșitului”. Cenk argumenta cu interviuri luate lui Carson și cu declaraţii ale unui vorbitor de la Sesiunea Conferinţei Generale a Adventiștilor de Ziua a Şaptea la San Antonio (2–11 iulie 2015), că adventiștii identifică fiarele din Apocalipsa 13 cu Roma (catolicismul) și, respectiv, cu Statele Unite, care împreună ar conspira la realizarea unei ordini mondiale, introducând cultul universal al „fiarei” și impunând „semnul fiarei” (o lege duminicală). Teoria că ideologiile politice de dreapta vor domina în final scena mondială este percepută ca un scenariu paranoid de către liberalul Cenk, care își întâmpină internauţii, foarte semnificativ, cu imaginile a două fiare alăturate: (1) tiranozaurul cu „inima sacră a lui Iisus” pe piept și (2) imaginea lui Ben Carson, care candidează chiar din partea dreptei.

Expunând chipul lui Carson ca pe un sfânt, pe fondul unui nimb de mozaic, dr. Jay Michaelson, scriitor evreu american liberal și activist LGBT, titrează cu majuscule îngroșate în The Daily Beast: „Biserica lui Ben Carson crede că guvernul SUA va face echipă cu antihristul.” Din nou, este în discuţie scenariul din Apocalipsa 13 în viziune adventistă.

Interviurile luate lui Carson despre religia și credinţa sa sunt interesante ca subiect separat, dar în acest material merită să analizăm enormitatea aparentă sau reală pe care o susţin adventiștii (cu sau fără Carson) despre identitatea primei fiare apocaliptice.

Ce înseamnă „antihrist”?

De-a lungul timpului, diverse personalităţi istorice sau instituţii au fost suspectate a fi antihristul. Însă probabil cea mai senzaţională și mai durabilă identificare a fost cea aplicată papalităţii de aproape toţi anticatolicii din al II-lea mileniu creștin. Este biblică şi onestă această interpretare? Şi, chiar aşa fiind, mai este ea actuală?

„Antihrist” (sau „anticrist”) este un cuvânt inventat de creștini, care îl denumește pe principalul rival al lui Hristos, înșelător al omenirii, prevăzut în profeţiile lui Daniel (capitolele 7 – 8 şi 11 – 12), ale lui Pavel (2 Tesaloniceni 2:3-12) şi ale lui Ioan (1 Ioan 2:18; Apocalipsa 13:1-10).

Apostolul Ioan a folosit denumirea de „antihrist” în trei sensuri. În primul rând, a folosit termenul la plural pentru a-i numi astfel pe adversarii creştinismului, fie ei oponenţi iudei sau păgâni care negau mesianitatea şi divinitatea lui Iisus, fie gnostici iudaizanţi ebioniţi[1], care negau divinitatea lui Iisus (1 Ioan 2:22-23; 4:15; 5:1,9-11; cf. Ioan 1:1-5,14), sau gnostici docetişti, care negau umanitatea reală a lui Hristos (1 Ioan 4:2), pentru că erau certaţi cu poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 2:3-11; 5:1-5; 2 Ioan 1:6-7) și erau ostili apostolilor şi fraţilor lor creștini (3 Ioan 1:9-11).  În al doilea rând, Ioan a folosit termenul la singular pentru a se referi la un spirit: Cel Rău, în care zace întreaga lume (1 Ioan 4:3; 5:19-20).  Și, în al treilea rând, l-a folosit la singular pentru a identifica un personaj uman din viitor (1 Ioan 2:18).

În mod tradiţional, creștinii se referă cel mai frecvent la acest ultim sens – sensul profetic al titlului „antihrist”.

Poate fi papa antihristul?

După Enciclopedia Catolică. La articolul „Antihrist”, Enciclopedia Catolică confirmă că particula grecească anti are sensul de „vice-” sau „pro-”, când prefixează titluri (e. g. antibasileus = vicerege ; anthoupatos = proconsul). Ce ar însemna deci antichristos? Sursa continuă, afirmând că, „dacă urmăm doar analogia, s-ar putea interpreta că antichristos înseamnă cineva care se aseamănă lui Hristos în înfăţişare şi putere; dar este mai sigur să definim cuvântul după uzul lui biblic şi ecleziastic”[2].

Astfel, enciclopedia discută uzul biblic al termenului (în epistolele lui Ioan, în Apocalipsa, în epistolele lui Pavel, în evanghelii și în cartea lui Daniel), apoi uzul ecleziastic, din epoca patristică până în timpurile moderne. Se exprimă tangent preferinţa pentru vechea interpretare a antihristului la timpul viitor, identificat ca un evreu din tribul daniţilor[3]. Dar teoria care se discută cel mai mult este identificarea clasică protestantă a antihristului cu papalitatea. Este adus în apărare cardinalul Newman[4] (†1890), care a scris două disertaţii pe acest subiect. Una din acestea poartă titlul Ideea de antihrist la protestanţi, în care se citează o lungă listă de reformatori și de teologi protestanţi care afirmau că antihristul este sistemul papal.

Newman combate teoria că papa ar fi antihristul și face următoarele remarci critice, pe care le voi enumera, rezumativ sau citând, după caz, şi apoi voi formula replici:

Newman: Dacă o parte a bisericii ar fi antihristică, atunci toată biserica ar fi așa, inclusiv ramura ei protestantă.

R: Roma a pus adesea Reforma pe seama diavolului. Înseamnă aceasta că și restul bisericii este al diavolului? Scriptura afirmă că antihristul va apărea în biserică, în urma marii apostazii (adică a îndepărtării de credinţa creştină apostolică[5]), și că se va așeza în templul lui Dumnezeu, deci în biserică[6]. Apostazia afectează desigur biserica, dar nu în întregime, deoarece numai cine respinge adevărul este înșelat (2 Tesaloniceni 2:10).

Şi dacă ar rămâne de partea adevărului numai doisprezece, sau chiar doi-trei (Matei 7:14-15; 18:20; Luca 12:32), acolo tot ar fi biserica. Contează numai statistica cerească (Evrei 12:23). Chiar dacă diavolul însuși ar intra în biserică, așa cum intra cândva în conciliul ceresc (Iov 1:6; 2:1), acest fapt nu ar afecta identitatea adevăratei biserici invincibile (Matei 16:18), ci doar partea apostată – minoritate sau majoritate (2 Timotei 4:3-4; Apocalipsa 12:4), indiferent de denumirile şi de pretenţiile istorice ale acesteia.

Newman: Teoria că antihristul este papa își are originea la albigenzi, valdenzi și fraticelli. Sunt acestea adevăratele surse „de la care biserica lui Hristos să primească adevărata interpretare a profeţiilor?”

R: Acest argument arogant și cinic nu putea fi formulat de un catolic autentic în maniera în care l-a formulat Newman, un protestant renegat. Originea unei teorii nu are nicio importanţă. Dacă este corectă, nu contează că a formulat-o un sfânt sau un păcătos. Acești „fraţi despărţiţi”, cum i-ar numi astăzi Vaticanul pe valdenzi și pe toţi ceilalţi, au suferit enorm timp de secole. Ororile la care au fost supuși, la iniţiativa sau cu binecuvântarea pontificală, au fost mărturisite recent de papii Ioan Paul al II-lea și Francisc I ca păcate ale trecutului bisericii.

Newman: Apărătorii identificării antihristului cu papa au făcut unele greșeli în citarea unor autori catolici. De exemplu, când papa Grigore cel Mare a afirmat că „oricine se pretinde episcop universal este antihrist”, acesta s-a referit de fapt la precursorul antihristului.

R: Probabil că apologeţii protestanţi au făcut și astfel de greșeli. Înţelegerea și citarea greșită este o eroare universal umană, prezentă și la catolici.

Newman: Motivaţia protestanţilor în susţinerea că antihristul e papa a fost nevoia lor de a da „un răspuns popular la argumentele populare și puternic convingătoare avansate de Biserica Romei în favoarea autorităţii ei divine”.

R: Argumentele autorităţii divine a Bisericii Romei nu au fost niciodată acceptate universal în Biserică. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, au fost mereu unii care le-au contestat, chiar cu preţul vieţii. Argumentele cele mai „convingătoare” ale Romei au fost vechimea tradiţiei (care aduce popularitate) și constrângerile, morale, fizice şi de orice alt fel.

Newman: „Avocaţi ai teoriei papal-antihriste, ca Warburton, Newton și Hurd[7], nu pot fi puși alături de sfinţii Bisericii Romei.”

R: Mult depinde de felul în care definim și măsurăm sfinţenia. Newman numește trei autori protestanţi, pe care probabil îi socotește cei mai nedemni, pentru a-i compara cu sfinţii catolici. S-ar putea scrie o operă uriașă, în multe volume, pe acest subiect. Martiri au fost și de o parte, și de alta, sfinţi și păcătoși au fost peste tot. O statistică este probabil imposibilă.

Newman: „Dacă papa ar fi antihristul, atunci cei care îl acceptă și îl urmează n-ar putea fi sfinţi precum Carlo Borromeo, François Fénelon, Bernard sau François de Sales.”

R: Acest argument ar putea fi întors pe cealaltă faţă: Dacă papa nu ar fi antihristul, atunci doctrina romană nu ar fi putut produce monștri ai urii şi ai carnagiului de teapa lui Simon de Monfort, Torquemada, Caterina de Medici, inclusiv papi absolut inumani sau ridicoli.

François de Sales (†1622), „sfântul gentilom”, a avut o nobleţe și o devoţiune specială, a fost un om preocupat de iubirea lui Dumnezeu. Ca episcop de Geneva şi mare mistic, a făcut misionarism cu blândeţe printre calviniști. Nici nu putea fi altfel, într-o majoritate protestantă. Dar dacă ar fi fost un protestant cu aceleași calităţi spirituale, ar fi fost el considerat sfânt?

Bernard de Clairvaux (†1153) a fondat o mănăstire, a fost teolog, a contribuit politic la vindecarea unei schisme papale, l-a denunţat papei pe Abelard ca eretic şi, prin predicile lui, a împins Occidentul la a Doua Cruciadă. Destul pentru a fi un sfânt?[8] Prea puţin, pe de o parte, şi totodată prea mult.

Ce acte de sfinţenie a făcut Carlo Borromeo (†1584), afară de faptul că a fost făcut cardinal, om de stat şi supraveghetor a trei ordine monastice, de către unchiul său, Pius al IV-lea de Medici? Sau în afară de faptul că s-a asociat cu Ignaţiu de Loyola, ca să-i persecute pe protestanţi şi că a fondat şcoli de îndoctrinare?

De ce ar fi demn de menţionat Fénelon (†1715)? Eventual, pentru că a scris Aventurile lui Telemac. În rest, un mistic fanatic, inuman, asemenea multor sfinţi falși. Un „misionar” complice cu forţele care au declanşat teroarea împotriva hughenoţilor după revocarea Edictului din Nantes. Acest adversar al protestanţilor şi al janseniștilor, părtaș la abuzurile Romei, este văzut de unii ca un apărător al drepturilor omului[9], care, în viziunea lui Fénelon, arătau astfel: „A fi obligat să faci bine este întotdeauna un avantaj, iar ereticii și schismaticii, când sunt forţaţi să ia în considerare adevărul, își abandonează credinţele în cele din urmă, ceea ce niciodată nu ar fi făcut dacă nu ar fi fost o autoritate care să-i constrângă” (sublinierile autorului).

Newman: „Dacă biserica trebuie să sufere asemenea lui Hristos, iar Hristos a fost numit Beelzebub, adevărata biserică trebuie să se aștepte la ocări asemănătoare; astfel teoria papal-antihristă devine un argument în favoarea Bisericii Romane”.

R: Dacă marca adevăratei biserici este suferinţa generată de calomnii și de persecuţii, rămâne de calculat dacă Biserica Romană a suferit cel mai mult de-a lungul secolelor sau dacă ea a rămas cumva în fruntea listei persecutorilor. Nu puţini catolici au fost insultaţi și martirizaţi de protestanţi, dar comparaţia nu rezistă. Iar suferinţa în sine nu este o dovadă a dreptei credinţe. Au suferit și vrăjitoarele, dar și evreii (inclusiv cei creștinaţi) și mulţi alţii.

Newman: „Remarca sarcastică [protestantă]: «Dacă papa nu este antihristul, are totuși ghinionul să semene foarte mult cu el» este în realitate un alt argument în favoarea pretenţiilor papei, deoarece antihristul simulează pe Hristos, iar papa este o imagine a lui Hristos. Antihristul trebuie să aibă o oarecare asemănare cu papa, dacă papa este adevăratul Vicar al lui Hristos.”

R: Acest ultim argument nu are nevoie de replică. Într-adevăr, papalitatea are mare  ghinion că seamănă cu cine nu trebuie.

Să vedem dacă s-au găsit între timp argumente mai bune în apărarea papalităţii.

Criteriul lui Schirrmacher. În secţiunea de editoriale a cunoscutului ziar evanghelic neconfesional The Christian Post, a apărut în 14 octombrie 2015 un articol sub titlul incitant: „(Ziua a 11-a) În interiorul Sinodului Vatican asupra Familiei: este papa Francisc antihristul?”

Asemenea întrebări nu mai par relevante astăzi, iar când se formulează, par a fi numai glume sau satire politice. Dar articolul este semnat de dr. Thomas Schirrmacher, președintele Conciliului Societăţii Internaţionale pentru Drepturile Omului și director executiv al Comisiei Teologice a Alianţei Evanghelice Mondiale. Este un expert în catolicism și prieten al Bisericii Romane.

După ce descrie circul tensiunilor dintre conservatorii și liberalii catolici cu privire la subiectul zilei – căsătoria și familia –, Schirrmacher continuă: „Dar și noi, evanghelicii, avem circul nostru mediatic.” Și prin aceasta introduce a doua parte a articolului, în care autorul discută afirmaţia apărută pe unele blogguri evanghelice, că papa Francisc ar fi antihristul.

Diverși cardinali și episcopi l-au întrebat pe Schirrmacher ce crede despre aceste afirmaţii protestante. Iar Schirrmacher răspunde frumos, ca un protestant, cu mâna pe Biblie: „Răspunsul meu este că, citind 1 Ioan 2:18; 2:22; 4:3; 2 Ioan 1:7 și Apocalipsa 13:17-18, toate acestea îmi dovedesc că papa nu este antihristul, iar eu cred în Sola Scriptura.” Schirrmacher îi explică apoi cititorului logica acestui argument. Papa nu poate fi antihristul, deoarece Ioan spune că antihristul este acela care „neagă că Iisus este Hristosul” și că „Iisus Hristos a venit în trup”. Este adevărat că papa neagă mesianitatea sau întruparea lui Iisus Hristos? Schirrmacher răspunde corect: Nu. Și argumentează: Benedict a scris trei volume despre Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat. Dacă sunteţi în căutarea unui antihrist care Îl neagă pe Hristos, atunci islamul s-ar potrivi mult mai bine. Dar, conform acestui criteriu, de ce nu a aruncat Schirrmacher pisica în curtea lui Israel sau în curtea lui Dalai Lama și a neamurilor lui? Sau, de ce nu, pe nasul lui Richard Dawkins? Niciunul dintre aceștia nu cred că Iisus ar fi în mod unic Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul tuturor oamenilor.

În condiţiile în care cercetările sugerează că originile islamului sunt strâns legate de anumite secte iudaice sau iudaizante gnostice[10], se poate spune, după criteriile lui Ioan, că islamul este în oarecare măsură o religie antihristă. Aceleași cercetări ne demonstrează însă că au existat „creștini“ care negau dumnezeirea sau mesianitatea lui Iisus. Astfel de creștini există și astăzi. Teologia liberală, care face din Iisus un simplu personaj revoluţionar istoric, are același spirit. La celălalt capăt al spectrului hristologic, existau creștini gnostici care Îl acceptau pe Hristos ca fiinţă divină, fie și derivată, dar nu ca Dumnezeu întrupat. El ar fi fost om doar aparent, afirmau docetiștii. Ioan le-a dat tuturor acestora titlul mai puţin academic de antihrist.

După criteriul menţionat de Schirrmacher, episcopii de Roma nu au negat niciodată dumnezeirea, mesianitatea sau umanitatea lui Iisus. Dimpotrivă, papa Leon cel Mare este cel care a formulat hristologia confirmată la Calcedon (451) și pe care toţi o acceptăm astăzi, cu excepţia unor biserici orientale. Dacă intrăm în detalii însă, lucrurile se complică. Bunii creștini, care cred în mesianitatea, în divinitatea și în umanitatea lui Iisus, diferă între ei în ce privește doctrina despre realitatea și profunzimea întrupării lui Christos. De exemplu, în timp ce unii teologi ortodocși și protestanţi[11] mărturisesc că Hristos Și-a asumat, prin întrupare, natura actuală, păcătoasă, a omului căzut (dar fără păcătuire), doctrina catolică mărturisește întruparea lui Hristos într-o natură impecabilă, imaculată[12], moştenită exclusiv de la Fecioara Maria. Unii văd în această nuanţă a teologiei catolice despre întrupare un docetism virtual, marca antihrist. Dar catolicii nu sunt singurii care au „marca” acestei întrupări controversate, întrucât sunt urmaţi de ortodoxia protestantă. Un asemenea criteriu al identificării antihristului este chiar pentru teologi însă prea subtil, așa că îl vom ignora.

Pe de altă parte, acest criteriu din 1 Ioan 4:2 la care face referire Schirrmacher – subliniind că se orientează numai după Sola Scriptura, nu după o tradiţie de interpretare, fie ea și protestantă – este extrem de larg și insuficient astăzi.

S-a gândit oare Ioan la un criteriu universal și veșnic al recunoașterii adevăraţilor creștini? Dacă acesta este adevărul, atunci putem răsufla ușuraţi, deoarece toţi creștinii Îl mărturisesc pe Hristosul întrupat. Pe vremea lui Ioan, când creștinul își risca viaţa mărturisind un Dumnezeu venit în trup de carne, acest criteriu era mai relevant. Astăzi însă, când creștinismul este atât de popular, când mărturisirea aceasta nu costă nimic și nu are implicaţii practice, toată lumea creștină poate să-l cânte la unison. Scriptura însă ne învaţă că mărturisirea dreptcredincioasă nu este un criteriu suficient al autenticităţii creştine. Iisus era întâmpinat la tot pasul de demoni care strigau crezul corect: „Eşti Sfântul lui Dumnezeu”, „Ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1:24,34; Luca 4:34,41).

Spiritele rele sunt diversioniste, sunt luminate și rafinate, ne surprind cu nimbul lor, în timp ce noi aşteptăm coarne (2 Corinteni 11:13-15). Diavolul insistă să facă echipă cu apostolii (Faptele apostolilor 16:16-18). El i-a ispitit pe Hristos şi pe discipolii Lui să accepte oferta imperiului mondial (Matei 4:8-10).

Exemplul clasic al mărturisirii creştine este confesiunea lui Petru („Stânca”), reprezentantul apostolilor, pe care Iisus Îşi clădeşte biserica și căruia îi dă simbolic cheile Împărăţiei[13]: Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt (Luca 11:52; Ioan 20:22-23). După numai câteva minute însă, marele portar, „stânca” dreptei credinţe, este întâmpinat de Iisus cu invectiva dură: „Înapoia Mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire (un scandal) pentru Mine!” Şi aceasta, pentru că apostolul Îl dojenise pe Iisus pentru că tocmai dezvăluise perspectiva marelui sacrificiu. Şi, dacă Iisus mergea la moarte, cine avea să-L secondeze, dacă nu „primul” Său discipol? Aşadar „scaunul” apostolic nu este deloc confortabil. Acum, piatră de temelie și cheie de rai, iar peste un ceas, piatră de poticnire și tartor protector.

Titluri și pretenţii papale, în lumina Bibliei

Biblia nu-l numeşte pe niciun om „papă”, dar există în Scripturi o opoziţie puternică faţă de pretenţiile istorice invocate de toţi apărătorii episcopatului istoric şi în special de apărătorii primatului papal. Există și profeţii biblice care s-au împlinit în acest formidabil fenomen politicoreligios, care are un rol central în era creștină. Înainte de a verifica ce au anunţat profeţii cu mult timp înainte, vom face o scurtă radiografie biblică a fenomenului, pentru a avea o imagine de ansamblu limpede.

Papa. Cuvântul „papa” este la origine un apelativ pentru „tată” sau „părinte”, aplicat din secolul al III-lea episcopilor din Asia Mică și preluat ca titlu de patriarhul Alexandriei. Începând cu Leon I (sec. V), episcopii Romei și-au însușit acest apelativ, iar din secolul al XI-lea l-au pretins în mod exclusiv. Termenul are conotaţii speciale, de părinte spiritual, al cărui cuvânt este lege în familia bisericii.

Există și un uz nevinovat al apelativului „tată”, cu toate echivalentele lui în diverse limbi şi tradiţii, în limbajul familial din toate timpurile și în modul de adresare unui lider în timpurile biblice[14], care nu implică un cult al personalităţii sau o îngenunchere a conștiinţei individuale. Dar există și o folosire vinovată a sinonimelor istorice „papă, părinte, aba (ava), abuna, abate”. Hristos ne-a poruncit să nu-l considerăm pe niciun om Părintele, Maestrul, Magistrul sau Dascălul nostru (Matei 23:8-10), deoarece numai Dumnezeu este adevăratul Părinte (Isaia 63:16) și numai Hristos are magisteriul – autoritatea supremă de învăţător al bisericii. Din nefericire, clerul creștin și-a însușit aceste titluri într-un mod abuziv, iar episcopul Romei a excelat în asemenea pretenţii.

(Prea-) Sfântul Părinte. Biblia îi numește „sfinţi” pe: solii cerești[15], preoţii evrei și pe nazireii dedicaţi lui Dumnezeu[16], cei din poporul Israel[17] şi pe toţi membrii comunităţii creștine[18]. Sfinţenia este o virtute creștină esenţială[19], fără de care nu există mântuire[20].

Există și o sfinţenie absolută, care Îl definește pe Dumnezeu[21], pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și Om[22] și, desigur, pe Duhul Sfânt, care este Duhul sfinţeniei[23].

Nici măcar apostolul Petru nu a fost numit „Sfântul Părinte”, „Sanctitatea Sa” („Sfinţia Sa”, „Preasfinţia Sa”). Ce pot fi asemenea adresări dacă nu curată blasfemie? El a refuzat categoric orice gest de veneraţie din partea altora (Faptele apostolilor 10:25-26) și era identificat după nume (Simon fiul lui Iona) sau după supranume (Chifa, sau Petru), fără a se menţiona nici măcar funcţia în biserică (apostol). Singurul titlu de onoare pe care și-l asumau Petru şi alţii, în calitate de apostoli, era acela de „rob al lui Dumnezeu şi al lui Iisus Hristos” (2 Petru 1:1; Iacov 1:1; Tit 1:1), iar singura formă de adresare era „frate” (Coloseni 4:9; Apocalipsa 1:9; 2 Petru 3:15).

(Prea-) Fericitul Părinte. Iisus i-a numit „fericiţi” pe cei paşnici, pe cei smeriţi şi pe cei persecutaţi care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, apreciindu-i chiar mai mult decât pe Maica Sa (Luca 11:27-28, cf. Luca 1:48). Iacov îi numeşte „fericiţi” pe cei care rabdă (Iacov 5:11), Petru îi fericește pe cei batjocoriţi pentru numele lui Hristos (1 Petru 4:14), iar Ioan, pe cei care vor avea parte de prima înviere, cea spre viaţă veşnică (Apocalipsa 14:13; 20:6). Ca titlu însă, nu ca urare, Biblia Îl numeşte pe Unul Singur „fericitul Dumnezeu” (1 Timotei 1:11) sau „Fericitul și Singurul Suveran” (1 Timotei 6:15). Prin urmare, astfel de titluri protocolare date unor muritori, oricine ar fi ei, nu sunt decât blasfemii pioase, care îi pun pe fugă îngerii lui Dumnezeu.

Suveranul pontif. „Pontif” înseamnă „arhiereu, mare-preot”. Termenul se folosea în religia tradiţională a Romei păgâne, dar a fost aplicat și arhiereilor evrei[24]. Colegiul pontifilor din Roma era condus de pontiful suprem (Pontifex Maximus sau Summus Pontifex). Odată cu Cezar August, acest titlu și funcţia corespunzătoare au fost asumate de toţi cezarii păgâni, persecutorii creștinilor, și, în continuare, de cezarii creștini, care deveneau astfel capi de rang apostolic ai bisericii, precum și supraveghetori ai celorlalte culte din imperiu.

Începând cu Graţian, împăraţii „preacreștini” au renunţat la titlul păgân de Pontifex Maximus. În schimb, a apărut obiceiul ca episcopii să fie numiţi pontifi, până în secolul al XI-lea. De la Leon I (c. 440), titlul de Pontifex Maximus a fost preluat de papă, numit frecvent „pontiful roman” sau „suveranul pontif”. Această metamorfoză este doar una dintre formele prin care creștinismul imperial (popular) a continuat tradiţia persecutorilor păgâni. La baza acestor pretenţii stau două modificări genetice grave în biserica veche.

În primul rând, slujitorii bisericii au început să se considere preoţi (sacerdoţi) într-un sens diferit de restul bisericii[25], ca şi cum ar participa la preoţia lui Hristos[26], singurul mijlocitor[27]. Păstorimea creştină a preluat aspecte ale preoţiei păgâne, asimilându-le cu preoţia vechiului legământ iudaic. Ritualurile lăsate de Iisus au fost înmulţite și au căpătat un caracter magicoharismatic, de taină, privilegii clericale și instrumente de manipulare a unui popor tot mai superstiţios.

În al doilea rând, pastorii bisericii, numiţi iniţial episcopi (purtători de grijă), păstori, învăţători și, onorific, prezbiteri (seniori, fraţi mai mari), s-au diferenţiat în două trepte clericale: prezbiterii (deveniţi preoţi) și episcopii (deveniţi arhierei, pontifi). Începând cu secolul al II-lea, episcopul local a devenit domn și cap al bisericii, prezbiterii (preoţii) fiindu-i supuși. Episcopul avea cheile dreptei credinţe, cheile cultului, cheile disciplinei bisericii și se afirma că, dacă nu ești în armonie cu episcopul, ești rupt de Hristos și de biserica Lui. Episcopul Romei nu este decât câștigătorul (aplaudat și contestat în același timp) competiţiei pentru putere a marilor episcopi din secolele II-VI.

Servul servilor lui Dumnezeu. Când episcopul Noii Rome (Ioan Postnicul) a primit de la împărat titlul de „patriarh ecumenic”, papa (Grigore I) a început să se numească pe sine „servul servilor lui Dumnezeu”, ca să-i dea răsăriteanului o lecţie de „smerenie”, așa cum învaţă Evanghelia (Matei 20:25-27). Cu timpul, această expresie a devenit un titlu ataşat numelui papal și pronumelui onorific („Noi, papa cutare…”), în introducerea tuturor enciclicelor – inclusiv a acelor bule în urma cărora mulţi oameni nevinovaţi au fost spintecaţi sau fripţi.

Succesorul lui Petru și vicarul lui Hristos. Potrivit Sfintei Scripturi, vicarul (locţiitorul) lui Hristos este Duhul Sfânt (Ioan 14:16-18; Romani 8:9), care a fost dat întregii biserici, păstorilor și laicilor deopotrivă. Autoritatea „pietrei” şi a „cheilor”, acordată simbolic lui Petru, a fost dată în realitate tuturor apostolilor şi credincioşilor, al căror reprezentant deja era Petru[28],[29]. Nu era un oficiu pe viaţă și nu conţinea imunităţi[30].

Petru a fost reprezentantul apostolilor și al întregii biserici doar în prima parte a misiunii lui (Faptele apostolilor 1:15; 2:14,37). Mai târziu, Petru (Chifa) a trecut pe locul al doilea, iar Iacov, fratele Domnului, a devenit primul reprezentant al întregii biserici[31],[32]. Foarte probabil, Petru murise ca martir la Roma, în timpul misiunii sale, după ce activase ca apostol în diverse biserici din Iudeea, din Palestina, din Siria și Asia Mică (1 Petru 1:1; 5:13). Legende târzii l-au făcut prim-episcop de Roma și cap al bisericii pe viaţă (și pe moarte). Această exegeză politică a cuvintelor lui Iisus, în genul ispitei luciferice (Matei 4:8-10), a fost promovată de episcopii romani Damasus (382) şi Leon I (445), după care a devenit o pretenţie standard a papalităţii, deşi mereu contestată.

Singurul cuvânt din Scriptură care înseamnă atât „Vice-Hristos”, cât și „rival al lui Hristos” este termenul grecesc folosit de Ioan AntiChristos[33], care face aluzie la profeţia lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2:3-19 – aceasta, la rândul ei, fiind un comentariu la Daniel 7 – 8.

Primul papă salutat ca vicar al lui Hristos a fost Gelasius I (în anul 495). El a fost, în același timp, primul care a pretins că autoritatea papei este egală cu a împăratului. Bine s-a spus că „papalitatea… este fantoma lui Petru încoronată cu diadema întunecată a vechilor cezari”[34]. La scurt timp (anul 502), sinodul roman și teologii de serviciu s-au pronunţat pentru prima dată că, deoarece papa este succesorul lui Petru, nimeni nu are autoritatea de a-l judeca, afară de Dumnezeu.

Pretenţii similare s-au dezvoltat în timp, până la faimoasele Dictate ale lui Grigore al VII-lea (1075), în care se afirma supremaţia papilor asupra împăraţilor, episcopilor și a sinoadelor; datoria prinţilor de a-i săruta picioarele papei și numai papei; autoritatea papei de a crea noi legi. Ca o încoronare a acestor pretenţii, în 1870 s-a proclamat dogma infailibilităţii papale, producând dispute și schismă în biserică.

O variantă a titlului Vicarius Christi mai puţin folosită în zilele noastre este Vicarius Filii Dei (vicarul Fiului lui Dumnezeu), prezent în faimosul fals Donaţia Constantiniană, produs în secolul al VIII-lea, pentru a justifica pretenţiile imperiale ale papilor. Acest titlu a fost folosit, ca și întregul fals document, cu efecte politice majore, necontestat timp de şase-şapte secole, apoi folosit de unii, în ciuda criticilor, până în timpurile moderne. Titlul acesta poartă numărul 666, ca sumă numerologică a literelor componente, fapt descoperit de lingvistul german Andreas Helwig (1612), care l-a asociat profeţiei din Apocalipsa 13:18.

Papa poartă încă din secolul al VIII-lea tiara, care între anii 1314 şi 1963 a fost ornată cu trei coroane (triregnum), interpretate astăzi în mod divers, dar în special simbolizând autoritatea papală: părintele regilor, guvernatorul lumii, vicarul lui Christos. În crieri din secolele XVIII-XIX încă se păstra vechea interpretare a triplei autorităţi: „regele cerului, al pământului și al tărâmului subpământean”[35].

Există în univers o autoritate mai înaltă? În Scriptură, numai lui Christos Însuși[36] Îi este dată o asemenea autoritate și onoare. O pictură a fraţilor Van Eyck de pe iconostasul altarului din Ghent (Olanda) are în centru icoana lui Dumnezeu Tatăl, pictat în chipul lui Hristos, care poartă purpură imperială și tiara întreită pe cap. Deasupra, o inscripţie latină anunţă: Hic est Deus Potentissimus in Divina Maiestate[37].

Cultul papal a fost cât se poate de explicit în această atitudine blasfematoare, deși în zilele noastre pretenţiile papale au un limbaj mai puţin frapant. Tiara a fost abandonată de ultimii papi, sedia gestatoria (tronul portabil) – de asemenea, închinarea la picioare şi sărutarea lor au dispărut de mult, iar papalitatea nu mai tună împotriva ereticilor, ci recunoaşte că biserica a făcut greşeli mari şi acum îi cheamă înapoi pe „fraţii despărţiţi”.

Sfântul Scaun, Scaunul apostolic. În calitate de episcop și deci învăţător (suprem) al bisericii, papa deţine un scaun numit cathedra. Dar pentru că oficiul papal este și o preoţie regală, scaunul papal este şi un adevărat tron. Guvernarea papală nu este doar spirituală, ci are un aparat guvernamental (Curia Romana), formată în cea mai mare parte din cardinali, cu secretar de stat, cu gardă militară proprie înarmată cu halebarde, plus un corp de jandarmi echipaţi cu arme de foc moderne, bastoane și gaze, aparţinând statului Vatican.

Sfântul Scaun are congregaţii (adevărate ministere), tribunale, concilii și comisii pontificale. Are relaţii diplomatice cu peste 170 de state, precum și bancă proprie, implicată în afaceri. Sfântul Scaun este membru sau cel puţin observator în mai toate organizaţiile internaţionale. Sfântul Scaun este administraţia formată din papă și curia romană, care intră în relaţii cu statele și organizaţiile lumii. Cetatea Vaticanului este doar un „minuscul stat-suport care garantează libertatea spirituală a papei cu un teritoriu minim”. Aceasta are sub 500 de cetăţeni, dar circa 18 milioane de vizitatori anual.

Analiza continuă:

Acest articol face parte dintr-o serie de trei, scrise de Florin Lăiu pentru revista tipărită Semnele timpului, pe tema antipapismului și a posibilităţii ca antihristul apocaliptic să fie
chiar papalitatea, axa creștinismului istoric. În prima parte, autorul ne familiarizează cu percepţia protestantă clasică asupra noţiunii și a personajului profetic antihrist, evaluând identificarea clasică a antihristului cu papalitatea. În partea a doua, analiza continuă cu o decriptare atentă a celor mai importante profeţii biblice despre antihrist. Ultima parte se încheie cu un scenariu apocaliptic care are în centru rolul falsului profet din Apocalipsa 13 și modul în care va fi înșelată lumea să se închine creaturii în locul Creatorului.