O legendă urbană spune că Biserica s-a opus cu vehemenţă disecţiei pe cadavre prin decrete medievale de interdicţie sau de limitare a acestei practici. Biserica ar fi frânat, astfel, dezvoltarea medicinei și a chirurgiei. Istoria infirmă însă această percepţie.
Prima înregistrare a unei disecţii în scopuri știinţifice datează din secolul al VI-lea î.Ch., când medicul grec Alcmeon a iniţiat o serie de cercetări anatomice pe animale.[1] Ulterior,
în Imperiul Roman, interdicţia de a practica disecţia (150 î.Ch.) a întârziat studiul anatomiei. Abia în anul 30 d.Ch., medicul roman Celsus a publicat o colecţie de scrieri medicale în care sugera că „deschiderea trupurilor celor morţi e necesară“ în vederea
înţelegerii anatomiei umane.
Un secol şi jumătate mai târziu (180 d.Ch.), medicul grec Galen, care trăia în Roma, a fost primul care şi-a publicat rezultatele cercetării în domeniul anatomic, după ce a realizat două disecţii clandestine. Aceştia au fost însă paşi destul de mici, în condiţiile în care practica era descurajată. Tabuul a persistat la început și în cadrul creştinismului, întrucât doctrina noii religii venea cu promisiunea învierii trupului, fapt considerat imposibil de unii, dacă trupul era supus disecţiei.
Totuși, în ciuda impresiei generale, în perioada Evului Mediu, Biserica nu a interzis disecţiile umane. Este adevărat că au fost emise anumite edicte pentru a contracara unele practici specifice. Unul dintre edicte, „Ecclesia abhorret a sanguine“, a fost emis în urma Conciliului de la Tours (1163) și pornea de la prezumţia că vărsarea de sânge este incompatibilă cu statutul unui cleric, drept pentru care clericilor li s-a interzis practicarea disecţiei.[2] Un alt edict citat frecvent este cel emis de Papa Bonifaciu al VIII-lea (1300), dar acesta nu conţine nicio referire la interdicţia de a practica disecţia în scopuri medicale.
Singura interdicţie se referă la practica barbară, foarte răspândită în timpul cruciadelor, de a dezmembra trupurile cruciaţilor și a le fi erbe pentru a putea separa carnea de oase. Se proceda astfel pentru ca rămăşiţele celor morţi să poată să fi e trimise mai ușor în ţinuturile natale, în vederea înhumării.[3] Perioada Evului Mediu a marcat însă o serie de progrese în domeniul chirurgiei.
În 1315, a avut loc prima disecţie la care a asistat publicul, aceasta fiind realizată de chirurgul italian Mondino de Luzzi. Andreas Vesalius, unul dintre părinţii chirurgiei moderne, a întreprins în secolul al XVI-lea numeroase investigaţii anatomice, aducând îmbunătăţiri revoluţionare învăţăturilor lui Galen, care erau folosite ca punct de reper la data respectivă,
deși se bazau aproape în exclusivitate pe disecţii de animale.
Reforma protestantă a adus cu sine o deschidere și mai mare înspre cercetare. Disecţiile au devenit tot mai numeroase și, odată cu ele, au apărut şi descoperiri care au condus la progrese în domeniul chirurgical.