Momentele în care rugăciunile îndreptate spre cer nu primesc răspuns pot transforma credinţa în neîncredere și speranţa în scepticism. Cu toate acestea, Dumnezeu poate interveni în momente neprevăzute, oferind răspunsuri neașteptate – așa cum s-a întâmplat în viaţa lui Zaharia.
În primul capitol al Evangheliei care îi poartă numele, Luca introduce nașterea lui Isus Hristos prin istoria părinţilor lui Ioan Botezătorul. Zaharia și Elisabeta, o familie înaintată în vârstă, își doreau cu ardoare copii, dar nu puteau avea. Nu pentru că Dumnezeu nu i-ar fi binecuvântat sau pentru că ar fi făcut ceva nelegiuit – dimpotrivă, amândoi sunt prezentaţi ca oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu. S-au rugat și au așteptat, până când, odată cu trecerea anilor, au încetat să mai spere.
Neavând copii, și-au concentrat toată atenţia asupra vieţii de zi cu zi și asupra slujirii lor. Zaharia, descendent al lui Levi, era preot „din ceata preoţească a lui Abia” (Luca 1:5).[1] Conform organizării stabilite încă din vremea lui David (1 Cronici 24:7-19), ceata lui Abia era a opta din cele douăzeci și patru de cete care slujeau la Templu. Fiecare grup preoţesc slujea câte două săptămâni neconsecutive pe an, primăvara și toamna, în afara marilor sărbători, când toţi preoţii erau chemaţi să ajute. Potrivit calculelor tradiţionale, prima săptămână a cetei lui Abia era înainte de Cincizecime. Zaharia își începea slujba imediat după sabat și o încheia în ziua următoare celui de-al doilea sabat. După perioada de slujire și sărbătoare, în jurul lunii iunie, Zaharia se putea întoarce acasă.[2]
De la neîncredere la laudă
În acea primă săptămână de slujire la Templu, Zaharia a fost ales prin tragere la sorţi să aducă tămâie în Locul Sfânt – un privilegiu unic, acordat unui preot o singură dată în viaţă.[3] Cu câtă atenţie trebuie să se fi pregătit Zaharia pentru momentul acesta! În timp ce mulţimea de oameni se ruga afară, Zaharia a intrat în prima încăpere a Templului. Era singur în prezenţa lui Dumnezeu, sau cel puţin așa credea el.
Când fumul înmiresmat al tămâii s-a ridicat, Zaharia a văzut o prezenţă neașteptată în dreapta altarului: îngerul Gabriel. În cel mai sfânt moment al slujirii lui, Dumnezeu a ales să-i trimită vestea pe care o așteptase toată viaţa. Mesajul îngerului Gabriel, care îi oferă detalii despre viitorul copilului, este introdus simplu: „Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată, și soţia ta, Elisabeta, îţi va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan! El îţi va fi bucurie și veselie, și mulţi se vor bucura de nașterea lui” (Luca 1:13-14).
Rugăciunea rostită de atâtea ori, aparent uitată, primea acum răspuns, când bătrânul preot nu se mai aștepta. Reacţia sa este însă surprinzătoare. În faţa unei minuni divine, el ezită și întreabă: „După ce voi cunoaște lucrul acesta, căci eu sunt bătrân și soţia mea este înaintată în vârstă?” (Luca 1:18). În faţa semnului miraculos, Zaharia cere, cu neîncredere, un alt semn.
Din punct de vedere omenesc, neîncrederea lui pare de înţeles: a așteptat o viaţă întreagă, iar acum, când totul pare imposibil, o viziune cerească îi promite ceea ce raţiunea nu mai poate accepta. Vocea îngerului îl readuce la realitate: „Eu sunt Gabriel, cel care stă înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc și să-ţi aduc această veste bună” (Luca 1:19). Însă, pentru că s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu, rostit chiar în Templu, Zaharia urma să rămână mut până la nașterea copilului promis, Ioan, mai târziu cunoscut ca Botezătorul. Și așa s-a întâmplat: când a ieșit din Templu, Zaharia le-a făcut semn oamenilor că este mut. S-a întors acasă fără să vorbească. Semnul pe care l-a cerut Zaharia a fost chiar el. După aproximativ nouă luni, s-a născut Ioan Botezătorul.[4]
La opt zile după ce s-a născut copilul promis, când a fost întrebat cum să-i pună numele, Zaharia a scris pe o tăbliţă: „Numele lui este Ioan” (Luca 1:63). În momentul acela, „i s-a dezlegat limba și a început să vorbească, binecuvântându-L pe Dumnezeu” (versetul 64). Primele cuvinte ale lui Zaharia, după cele nouă luni de tăcere au fost un cântec de laudă și recunoștinţă pentru că prin Ioan urma să fie anunţat Mesia, împlinindu-se astfel promisiunile divine.
Un Dumnezeu care ne răspunde
Istoria lui Zaharia ne arată cum frica și necredinţa sunt transformate prin mila lui Dumnezeu într-o recunoaștere a planului divin ce depășește viaţa personală. La fel ca Zaharia, putem fi dezamăgiţi de lipsa răspunsului la anumite rugăciuni. Zi după zi, an după an, aparenta tăcere a lui Dumnezeu în faţa cererilor pe care I le adresăm erodează substratul încrederii în El. Faptul că nu primim răspuns la ceea ce credem că, în contextul nostru, ne va aduce împlinire reduce încrederea în Dumnezeu la un consimţământ intelectual faţă de adevărurile pe care le acceptăm. Consimţământul mintal poate masca subtil scepticismul faţă de intervenţiile divine, întrucât acestea nu se petrec când și cum ne așteptăm. Această formă de neîncredere latentă poate coexista inclusiv cu activităţile specific religioase, după cum o ilustrează situaţia lui Zaharia.
Din fericire, Dumnezeu nu este limitat de așteptările noastre. El știe mai bine ce ne poate oferi împlinire adâncă. Îngerii lui Dumnezeu continuă să se apropie de noi pentru a ne binevesti că Isus Hristos S-a întrupat, a trăit, a murit și a înviat pentru noi. Putem accepta aceste adevăruri doar la nivel intelectual, fără să avem încredere că Isus Hristos este Mântuitorul nostru, că S-a întrupat pentru ca noi să avem viaţă din belșug. Această viaţă este una care contează, care are valoare și care ne oferă un sens dincolo de orizontul acestei lumi: viaţa veșnică. Atunci când este primită cu credinţă, această bunăvestire transformă neîncrederea în recunoștinţă.
Dan-Adrian Petre este convins că, deși uneori ne putem afla în mijlocul neîncrederii, Dumnezeu încă Se apropie de noi pentru a ni-L prezenta pe Isus, comunicându-ne că doar Mesia ne poate schimba scepticismul în speranţă.
