Cartea scriitorului John Ortberg „Către toate direcţiile… Cum vei ști încotro s-o apuci?” propune ca temă de reflecţie discernerea voii lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră.
Mai mult decât oricând, ne simţim presaţi de povara „alegerii perfecte”, regăsindu-ne vulnerabili și nesiguri în faţa marilor decizii, dominaţi de frica de eșec mai mult decât entuziasmaţi de libertatea de a alege. La celălalt capăt al registrului, tindem să plasăm deciziile mai puţin importante într-un registru al secundarului, al anodinului, ca și cum Dumnezeu nu s-ar implica în lucrurile neînsemnate ale vieţii.
Doctor în psihologie clinică la Seminarul Fuller, conferenţiar, pastor prezbiterian și scriitor cunoscut, John Ortberg abordează în cartea sa tema complexă a recunoașterii și valorificării oportunităţilor divine.
Scrisă într-un limbaj accesibil și înţesată de exemple din viaţa personajelor biblice, dar și din viaţa de zi cu zi, cartea este o invitaţie de a ne trăi viaţa ca pe o aventură extraordinară, în care fiecare ușă deschisă ascunde posibilităţi nebănuite de dezvoltare a caracterului, dar și de diseminare a binecuvântării primite.
În Biblie, ușa deschisă simbolizează „ocazii infinite. Șanse nelimitate de a face ceva de valoare; ocazii de a face bine, pentru ca viaţa noastră să conteze pentru veșnicie.”
Ortberg pornește de la analiza profesorului său din colegiu, Gerald Hawthorne, asupra semnificaţiilor pe care le are metafora ușii în literatură, pentru a ajunge, în cele din urmă, la imaginea ușii deschise „pe care nimeni n-o poate închide”, din Apocalipsa 3:8. În Biblie, ușa deschisă simbolizează „ocazii infinite. Șanse nelimitate de a face ceva de valoare; ocazii de a face bine, pentru ca viaţa noastră să conteze pentru veșnicie.” În același timp, ușile deschise nu garantează că totul va curge lin dincolo de prag și nu oferă perspective complete asupra viitorului – ele sunt, mai degrabă, ocazii de a acţiona cu Dumnezeu și pentru El, observă Ortberg.
În primele capitole ale cărţii, autorul analizează mentalitatea de tip ușă deschisă, trece în revistă miturile cele mai comune despre ușile deschise și expune punctele vulnerabile ale fricii de a rata ceva, atât de familiare omului modern.
Ușile deschise ne tulbură chiar mai mult decât cele care rămân închise, din cauza tendinţei noastre de a ne cantona în zona de confort, tocmai de aceea Ortberg consideră credinţa cea mai solidă fundaţie a mentalităţii de tip ușă deschisă. Pe de altă parte, deși mentalitatea de tip ușă închisă este catalogată adesea drept prudenţă sau bun-simţ, ea rămâne emblematică pentru teama de a ne încrede fără rezerve în Dumnezeu.
Una dintre caracteristicile remarcabile ale persoanelor de tip ușă deschisă este aceea că sunt gata de a acţiona în ciuda incertitudinii. Ideea că trebuie să fim pregătiţi înainte de a face următorul pas este excesiv vehiculată și valorizată, crede autorul, observând că multe dintre personajele biblice au ezitat să răspundă „sunt gata” în faţa ușilor deschise de Dumnezeu.
Decizia de a intra pe ușile deschise de Dumnezeu nu se bazează pe sentimentul că omul este (sau nu) gata, ci pe credinţa că El este gata să-și aducă la îndeplinire planul.
Moise se poticnește de vorbirea lui greoaie atunci când este trimis înaintea faraonului (Exod 4:10), Ghedeon vede în statutul economic al familiei sale o piedică în calea misiunii de a-și elibera poporul de asupritorii săi (Judecători 6:15), Ieremia crede că este prea tânăr ca să devină mesagerul lui Dumnezeu (Ieremia 1:6), tânărul bogat nu este gata să renunţe la privilegiile materiale pentru a-L urma pe Iisus (Matei 19:22). În cele din urmă, decizia de a intra pe ușile deschise de Dumnezeu nu se bazează pe sentimentul că omul este (sau nu) gata, ci pe credinţa că El este gata să-și aducă la îndeplinire planul.
Miturile cel mai des întâlnite legate de modul în care ne conduce Dumnezeu pornesc de la premisa că problemele cele mai mari, care au nevoie stringentă de transformare, se află în exteriorul nostru. Astfel, putem crede că lucrurile mici, neînsemnate, nu fac obiectul preocupării lui Dumnezeu ori că deschiderea ușii corecte presupune că drumul de dincolo de ea va fi lipsit de asperităţi. După cum ne putem iluziona că există o singură ușă potrivită pentru fiecare decizie ori că alegerea unei uși greșite ne evacuează dincolo de perimetrul voii lui Dumnezeu.
Realitatea este că interiorul nostru este cel care are nevoie de schimbare, iar acest periplu printre ușile deschise și închise ale vieţii noastre are rolul de a ne modela credinţa, de a ne ascuţi discernământul, de a ne dezvolta judecata. Am putea aștepta ca Dumnezeu să se ocupe mai mult de circumstanţele exterioare, dar domeniul Lui preferat de acţiune este cel al șlefuirii caracterului nostru.
Ortberg folosește istoria împăratului Saul pentru a ilustra dihotomia dintre credinţă și superstiţie. Prin superstiţie, căutăm îndeplinirea planurilor proprii, folosindu-ne în acest scop de forţa supranaturală („Magia dorește să-și obţină efectele fără să intre în relaţie și își execută trucurile în gol”, spunea Martin Buber), pe când credinţa supune planurile noastre planurilor Lui și are în centru relaţia cu El.
„Magia dorește să-și obţină efectele fără să intre în relaţie și își execută trucurile în gol.”
O secţiune a cărţii analizează „complexul Iona” pentru a descifra motivele cele mai comune pentru care Îi spunem „nu” lui Dumnezeu atunci când El ne invită să trecem pragul către necunoscut. Cel mai adesea, refuzul nostru este motivat de frică. Iona avea nevoie de curaj pentru a merge la Ninive și a predica împotriva acestei cetăţi al cărei nume ajunge să echivaleze cu pericolul și cruzimea nesfârșită. Teama nu poate fi învinsă însă de evitarea situaţiei care o provoacă, iar istoria lui Iona ne învaţă că a fugi de chemarea lui Dumnezeu înseamnă a fugi de prezenţa Lui, dar și că cel mai sigur antidot pentru frică este prezenţa divină. Neglijarea rugăciunii este un alt factor care ne face să pierdem din vedere ușile deschise de Dumnezeu (abia atunci când ajunge la pragul cel mai jos al experienţei sale, Iona strigă la Dumnezeu – iar după acest capitol al rugăciunii încep să se întâmple toate lucrurile bune). Absenţa dragostei și o imagine greșită despre Dumnezeu sunt alte cauze pentru care ratăm ușile Lui deschise.
Un capitol al cărţii este dedicat modului în care recunoașterea unei uși deschise și intrarea prin ea ne descoperă adevăruri mai mult sau mai puţin plăcute despre noi înșine. Factorul critic al identificării ușilor deschise de Dumnezeu este cunoașterea de sine (care nu se suprapune cu preocuparea de sine), susţine Ortberg. Avem nevoie să devenim conștienţi de modul în care am fost creaţi, să ne cunoaștem aptitudinile și punctele slabe, valorile și motivaţia, precum și maniera în care răspundem ocaziilor de tip ușă deschisă (impulsiv, fără a evalua costul, sau într-o manieră împotrivitoare, prin concentrarea excesivă asupra riscurilor sau a insuficientei echipări).
Una din lecţiile pe care le învăţăm în procesul discernerii voii lui Dumnezeu este că El nu ne cere decizii perfecte, ci decizii perfect supuse lui Dumnezeu.
Capitolul final, „Ușa în zid”, reia mesajul care străbate cartea ca un fir roșu: Dumnezeu este un Dumnezeu al ușilor deschise – de la prima ușă, a răscumpărării, pe care o vedem deschizându-se în filele Genezei, până la porţile deschise ale cetăţii care-i va adăposti pe cei mântuiţi („Porţile ei nu se vor închide ziua…” – Apocalipsa 21:25).
Suntem definiţi de problemele pe care le avem, scrie Ortberg, subliniind că Dumnezeu ne cheamă să înfruntăm probleme și că, pentru a ne maturiza spiritual, avem nevoie de probleme care să merite investiţia noastră de energie, probleme cărora să merite să le dedici viaţa. Probleme pe măsura lui Dumnezeu.
Probleme pe care să le înfruntăm agăţându-ne tot mai puţin de ceeea ce se află dincolo (sau dincoace) de ușă și dorindu-ne tot mai aprins pe Acela care deschide ușile.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.