Cu Iisus a fost mereu altfel. Într-o bună parte a vieţii mele, mi-a fost imposibil să Îl văd pe Dumnezeu Tatăl altfel decât printr-un filtru legalist. Dar cu Iisus a fost mereu altfel.
Pe Dumnezeu L-am văzut la început ca pe Moș Crăciun, care „te vede când dormi, știe când ești treaz”, e stăpânul sacului cu binecuvântări și îţi dă acces la ele doar dacă ești cuminte. Iar dacă pe Moș îl mai păcăleam cu un carnet de note mai răsărit și cu o purtare angelică în Ajun, cu Dumnezeu nu credeam că am vreo șansă. Era prea mare, prea pătrunzător, și cine de pe lumea asta, în deplinătatea facultăţilor mintale, ar avea vreun câștig din a-I propune lui Dumnezeu să-Și modifice dreptatea chiar și un micron mai la stânga sau mai la dreapta? Întreg universul moral s-ar prăbuși la fel cum s-ar ruina sistemul nostru solar dacă vreo planetă și-ar modifica orbita, cu oricât de puţin.
Iisus, în schimb, se vedea atunci, în percepţia mea, diferit de Dumnezeu Tatăl. Iisus nu era undeva pe un tron îndepărtat, concentrat pe neajunsurile creaturilor Lui inconsecvente, ci era chiar în mijlocul lor, reparând, vindecând, învăţând, chiar… glumind (mă gândesc la cum percepeam, de exemplu, momentul în care-i numește pe fiii lui Zebedei „fiii tunetului” [Marcu 3:17]). Iisus era, pentru mine, mereu Cel dispus să îndure nedreptatea oamenilor, suferind din cauza ei. Dumnezeu Tatăl era, în mintea mea, Cel care mă făcea să sufăr din pricina a ceea ce sunt și nu pot schimba. A durat mult, prea mult, până să încep să înţeleg că, între chipul lui Iisus pe care îl reconstituisem în suflet din Evanghelii și chipul lui Dumnezeu pe care îl construisem în mine din cioburi ale propriei vieţi, singura diferenţă era… chipul meu. Ochii mei, și nu altceva, erau cei care suprapuneau peste imaginea Unuia bunătate și jertfire, și peste imaginea Celuilalt subjugare faţă de propria-I perfecţiune imutabilă. Înţelegerea aceasta m-a costat o moarte și o naștere, cu 10 ani distanţă între ele.
Ușa raiului
Pierderea bunicii mele materne mi-a închis, fără să îmi ceară voie, cel mai preţuit refugiu. Cele mai multe fericiri ale copilăriei și tinereţii mele s-au petrecut pe lângă Bunica, în miros de casă curată, pandișpan cu vișine și un strop de pudră franţuzească. Unde era Bunica, era raiul. Chiar și o casă-vagon, la periferia unui oraș de provincie, aproape de calea ferată, avea farmecul unui Eden, în care lucrurile sunt bune și previzibile, iar cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla sunt temele de vacanţă. Într-o zi de primăvară însă, raiul s-a apropiat pentru Bunica sub forma unui diagnostic crunt. Ea l-a primit demn, ca un soldat care se întoarce în patrie. Începuse să își viseze părinţii și fraţii morţi în copilărie și se simţea binevenită între ei. Părea că raiul își deschidea braţele pentru Bunica, dar raiului îi eram indiferentă eu. Iar asta nu putea decât să fie corect, căci Dumnezeu nu face nedreptăţi. Nu încăpea în mintea mea de atunci că modul în care eu mă percep în ochii lui Dumnezeu ar putea să nu fie o convingere întemeiată pe adevăr, ci pe propria mea durere, pe propriul meu trecut, pe propriile mele limitări. Altfel spus, că ar fi posibil ca Dumnezeu să mă judece și altfel decât mă judec eu. Însă tocmai aceasta avea să fie ultima lecţie de viaţă pe care mi-o preda Bunica.
Încă mi se pare o încumetare să spun care sunt lucrurile pe care le-am învăţat de la Bunica. Asta pentru că, deși a trecut destul timp de atunci, uimirea în faţa Frumosului, așa cum îl manifesta ea, copleșește ceea ce cred că am reușit eu să adopt. Însă asupra acelei ultime lecţii simt că nu e nevoie să revin și să o repet, pentru că a fost genul de învăţătură care, odată aflată, se confundă cu tine.
Avusese „căderi” din cauza bolii și, anterior, medicamentele o ajutaseră să se ridice temporar. De data aceasta, perspectiva revenirii nu se mai întrevedea nici măcar un strop. Bunica era însă mai zdrobită de ideea de a deveni o povară pentru cei din jur decât de boală în sine. Pentru mine, care îi număram oftaturile, matematica Bunicii nu avea niciun sens. Din punctul meu de vedere, nu conta câtuși de puţin ce trebuia să fac în locul ei pentru ea, câtă vreme o mai aveam încă un timp aproape. Nimic nu era un preţ prea mare de plătit pentru privilegiul timpului cu ea. Dar Bunica nu vedea așa. I se părea că nu merită, că e prea mare efortul, că sacrificiul nostru e prea mare. Atunci m-a străfulgerat ca o revelaţie gândul că, în dreptul meu cel puţin, nu era adevărat că, „dacă nu te iubești pe tine însuţi, nu vei putea iubi pe nimeni”. Pentru mine era tocmai invers! Faptul că puteam iubi pe cineva în felul acela, fără să conteze că celuilalt îi rămăsese doar opţiunea de a primi, fără să (mai) ofere, m-a ajutat să cred că este rezonabil ca și eu să fiu iubită la fel. Dacă eu puteam iubi fără condiţii, înseamnă că nu e doar gândire deziderativă să cred că iubirea necondiţionată ar putea exista.
Regăsirea comorii pierdute
Ani de zile am privit la iubirea pe care am împărţit-o cu Bunica mea, cu mama și cu alte chipuri dragi pentru care timpul s-a oprit ca la o comoară care a fost pentru o vreme a mea, apoi nu a mai fost. Și am crezut că, sigur, pot încă să privesc această comoară în muzeul fotografiilor și în cel al amintirilor, dar aurul ei nu-l voi mai atinge niciodată. (Credeam în înviere și atunci, însă nu aveam siguranţa învierii mele.) La zece ani distanţă de acel eveniment, când am devenit mamă, am realizat că era în puterea mea să iau aurul înapoi. O puteam iubi pe fetiţa mea cu aceeași iubire cu care am fost eu iubită și, în felul acesta, ce am trăit în copilărie putea continua. Nu mai eram eu la capătul primitor, ci la cel dăruitor, dar asta conta mai puţin decât realitatea faptului că iubirea rămâne.
Încă mi-e dor de Bunica și de toţi ceilalţi, dar nu mai consider că i-am pierdut. Aprofundarea conceptului de „iubire necondiţionată”, începută la moartea Bunicii și permanentizată de rolul (mereu nou) de părinte, e o sursă constantă de vindecare pentru sufletul meu. Nu mai am nevoie să mă convingă nimeni că o astfel de iubire este posibilă. Și, odată sigură că această iubire există, constat cum cuvintele Scripturii care fac referire la iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru om au căpătat contururi în care, înainte, nu puteam crede oricât m-aș fi străduit. „Dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10); „Dumnezeu Își arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8); „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greșelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni 2:4-5). Și 1 Corinteni 15:56, în frumoasa traducere The Message a lui Eugene Peterson: „Moartea a fost înghiţită de Viaţa cea triumfătoare! Cine are ultimul cuvânt, o, Moarte? O, Moarte, cui îi mai e frică de tine acum?”
Alina Kartman a înţeles că, deși e ușor să crezi că iubirea e doar o iluzie, relaţiile profunde dovedesc că ea este, de fapt, un miracol. Iubind, ne întâlnim cu ceilalţi și cu Dumnezeu, în locuri în care nici măcar nu ne-am aștepta să putem să ne întâlnim.