„Atunci când eram mică, simţeam că Îl am pe Dumnezeu alături, dar acum mă simt atât de singură! Oare Dumnezeu a fost cu mine atunci?”
Întrebarea aceasta, formulată de o tânără, trădează pesimism; este pesimismul tinereţii care a trecut de vârsta inocenţei, dar nu și de aura ei, din fericire. Totuși, autoarea întrebării nu-și pune problema așa cum ne-am aștepta: dacă Dumnezeu este cu ea în prezent. E ca și cum ar crede cu resemnare că nu este. Și se întreabă cu privire la acea stare de graţie din copilărie, când Îl simţea pe Dumnezeu aproape, dacă într-adevăr îi era aproape sau era doar o iluzie.
Oare ce se întâmplă atunci când, după ce L-am simţit alături pe Dumnezeu, constatăm că nu-L mai simţim? Se îndepărtează El de noi? Sau noi de El? Aș spune acum, după ani de experimentare a acestei relaţii cu El: nici, nici!
Singurătate în prezenţa lui Dumnezeu
Biblia spune că păcatul nostru e cel care construiește „un zid de despărţire” între noi și Dumnezeu (Isaia 59:2), de aceea nu-L mai percepem ca în momentele de graţie, momente pe care totuși ni le oferă uneori și care ne pot servi ca „etalon”. Păcatul apare inevitabil, prin firea noastră pământească, și vom avea de luptat cu el până la sfârșitul vieţii. Însă noi putem cere ajutorul divin ca să nu ne lăsăm copleșiţi de alunecări, ispite, slăbiciuni, neajunsuri, greșeli, păcate. Să-L rugăm pe Dumnezeu să demoleze El acel zid de fiecare dată, schimbându-ne pe noi după voia Lui, pentru a ne reda inocenţa de copii ai Lui. Așadar, să nu ne identificăm cu „omul cel vechi”, lumesc, firesc, atras de păcat, pentru că doar acela se îndepărtează de Dumnezeu. Altminteri, dezicându-ne cu dezgust de omul păcătos din noi și aspirând mereu spre modelul Mântuitorului, spre lumea Lui, vom păstra conexiunea.
Reconectarea cu Dumnezeu: predarea totală și întoarcerea la inocenţă
Cum se poate face aceasta, concret? Printr-o predare completă, fără reţineri și cămăruţe ascunse ale inimii, pentru că orice asemenea „cămăruţă” denotă că ţinem la autonomia noastră tocmai acolo unde alegerile sunt mai importante, mai sensibile, mai de suflet. Dacă ne vom învinge acest orgoliu de a crede că știm mai bine exact în acele aspecte, atunci El Se va face simţit prin întâmplările vieţii noastre, prin oameni, prin evenimente, prin trăiri, prin îndemnuri ale conștiinţei, prin pasaje biblice, prin informaţii, și chiar prin minuni, revelaţii, mărturii etc. Este acel sfat extrem de util al apostolului Pavel: orice gând să-l facem „rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5). Zilnic. În orice ispitire sau alunecare a gândurilor și a simţirilor pe tărâmuri neplăcute Lui, să ne oprim din start și să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, ia tu asta, nu vreau să-mi aparţină, nu mă reprezintă; îndepărtez orice mă poate îndepărta de Tine.”
Această practică de curăţare interioară se va consolida treptat, pentru că, în afara Lui, în viaţa noastră nu există autonomie, ci doar singurătate. La fel trebuie procedat cu greșelile și păcatele conștientizate: să I le mărturisim cu o sinceră părere de rău, dându-ne seama de totala noastră neputinţă în despărţirea de El. Dacă în urma acestei recunoașteri și predări în mâna Sa simţim o pace aparte a sufletului, chiar în conjuncturi tulburi, atunci este răspunsul Lui și vom ști că ne este alături. Dacă rămânem neliniștiţi, îngrijoraţi și întunecaţi, atunci recunoașterea nu a fost din tot sufletul, iar predarea nu a fost completă. Să insistăm, să-L căutăm „cu toată inima” (Psalmul 145:18), și Se va lăsa găsit!
Cum răspunde Dumnezeu
Se mai întâmplă ca nerăbdarea tipică tinereţii să ne facă să nu așteptăm „în tăcere ajutorul Domnului” (Plângerile lui Ieremia 3:26). Alteori, răspunsul primit este negativ sau diferit de cel cerut (poate e chiar tăcerea) și de aceea nu este reperat ca atare; ne plângem că El nu a răspuns, că nu ne este alături, când ar trebui să luăm seama la felul în care ne răspunde, spre binele și spre protecţia noastră.
Alteori, deși El ne este alături, nu Se mai manifestă în modurile din trecut pentru că ne lasă să acţionăm doar prin credinţă, întărindu-ne-o; sau pentru că ne șlefuiește răbdarea în așteptarea răspunsului Lui; sau alege alte moduri de a ne da un răspuns, potrivit cu evoluţia noastră (prin natura înconjurătoare, prin lecturi sau discuţii cu cineva, prin imagini și sunete, printr-o suferinţă, o pierdere etc.), tocmai ca să înţelegem măreţia și atotputernicia Lui și să-I predăm Lui totul, conlucrând cu El. Nu se poate ca răspunsurile Lui să fie la fel toată viaţa, când noi creștem și ne dezvoltăm capacitatea de înţelegere, de raţionare și de raportare la Divinitate cu o evlavie ce ar fi de dorit să sporească. Nu putem cere mereu dovezi în stilul lui Ghedeon (Judecătorii 6:39).
Se poate întâmpla și ca bariera de comunicare cu El să fie orgoliul, mândria, impresia prea bună despre ce suntem și ce merităm – și știm că El Se împotrivește acestora, „dar celor smeriţi le dă har” (Proverbele 3:34; 1 Petru 5:5). Așadar, să ne smerim autentic! Mi s-a întâmplat cândva, într-o anumită perioadă a vieţii, să tot aștept răspunsurile Lui prin vise; mi se părea că așa se cuvine să primesc: vise revelatorii. Într-adevăr, au venit vise revelatorii, dar visate de alţii despre mine, tocmai pentru a-mi fi și lecţii de smerenie în comuniunea cu El.
Singurătate desfiinţată
Știm că Iisus Hristos a promis că îi va atrage la El pe toţi oamenii (Ioan 12:32); așadar, să acceptăm chemarea, să răspundem cu bucurie atunci când ne cheamă pe nume (Isaia 43:1)! Să-L căutăm în rugăciune cu smerenie și să-I facem cereri după voia Lui, citându-I promisiunile, în cuvintele biblice! Atunci vom observa că promisiunile Lui vizează lucrarea noastră de slujire a Sa și a semenilor. Nu folosul propriu, egoist, ci faptele credinţei. Abia atunci vom cere după voia și în numele Lui și vom primi.
Una dintre promisiuni sună așa: „De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi și primit, și-l veţi avea” (Marcu 11:24). Astfel, primind ceea ce cerem neegoist și cu toată încrederea, vom avea dovada că El ne este aproape și nu ne vom mai simţi niciodată neputincioși sau singuri.
Să căutăm să-L cunoaștem tot mai bine, și-L vom iubi tot mai mult, iar iubirea Lui ne va lumina și ne va încălzi sufletul tot mai intens. Smerenia și altruismul în a dori să-I servești Lui și celor pe care El îi atrage la Sine ne vor ajuta să primim și rezolvarea problemelor proprii fără să ne mai batem noi capul cu ele. Nu de la rezolvarea problemelor personale trebuie începută relaţia de încredere în El, ci de la împlinirea faptelor pregătite mai dinainte de Dumnezeu „ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Astfel, singurătatea pe care o resimţeam se va disipa întocmai ca o ceaţă a îndreptăţirii de sine, a preocupării pentru sine, care ne împiedica să privim în jur.
Dumnezeu răspunde și prin coincidenţele, înlesnirile și miracolele pe care le desfășoară în faţa noastră, atunci când vrem să-I facem pe plac. Este felul cel mai rodnic în care putem fi siguri că nu ne-a părăsit, că e mereu alături de noi, pentru că ne face și pe noi parte din lucrarea Lui pentru oameni și dă sens existenţei noastre.
Corina Matei formulează un răspuns așa cum și l-ar fi dat sieși la vârsta adolescenţei și a tinereţii, cu toată străduinţa de a le fi de folos acelor adolescenţi și tineri de azi care pășesc pe aceleași cărări ezitante ale sufletului și spiritualităţii lor.