Vreau să înţeleg mai mult despre suferinţă

„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28).

Suferinţa face parte din viaţă. Chiar dacă oamenii o trăiesc diferit, ea constituie o parte semnificativă a vieţii fiecăruia. Ea se extinde și la fiinţele necuvântătoare, deoarece percepţia suferinţei nu se realizează exclusiv la nivel raţional, ci și la cel senzorial. Dar suferinţa este cu mult mai intensă în cazul fiinţelor omenești, deoarece, prin raţiune, omul are capacitatea să anticipeze și să trăiască suferinţa înainte ca aceasta să se întâmple. În istoria fiecăruia dintre noi, au existat nu numai încercări de a o evita, ci și tentative de a înţelege de ce apare, care este rolul ei și de ce oamenii o simt diferit.

Modele de gândire cu privire la suferinţă

1. Hazardul și suferinţa: când (nu) îţi surâde „norocul”

Teoria hazardului presupune că toate lucrurile se petrec la întâmplare, fără un scop sau un model în funcţie de care au loc anumite evenimente fericite sau nefericite. Într-o astfel de realitate, suferinţa pe care cineva o trăiește se întâmplă de regulă după niște cauze naturale, existând situaţii când ai „noroc” și altele când nu ai.

2. Determinismul și suferinţa: „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”

Determinismul existenţial presupune că tot ce se întâmplă în viaţa noastră este prestabilit de anumiţi factori pe care nu-i putem influenţa: Dumnezeu, prin predeterminarea fiecărui destin, astrele care influenţează viaţa fiecărei fiinţe etc. Perspectiva aceasta este tributară gândirii filozofice care Îl concepe pe Dumnezeu ca atemporal și impasibil, un Dumnezeu care este mai puţin interesat de fiinţele create decât de planurile Sale. Conform acestei perspective, mila, compasiunea sunt străine de Dumnezeu, pentru că El nu poate avea emoţii. Perspectiva biblică însă ne prezintă mai degrabă un Dumnezeu preocupat de creaţia Sa, dorind o relaţie iubitoare cu fiinţele inteligente create.

3. Providenţa și suferinţa: gândirea retributivă

În spectrul religios iudeo-creștin, putem descoperi două perspective majore cu privire la modul în care Dumnezeu este implicat în suferinţa omenească: (a) lipsa suferinţei ca răsplată pentru o viaţă virtuoasă și (b) suferinţa ca pedeapsă pentru un comportament nelegiuit. Abordarea aceasta nu este cu totul eronată, având în vedere că în Biblie găsim și momente când Dumnezeu a pedepsit clar călcarea legilor Sale și i-a binecuvântat pe cei care, în temere de El, au respectat cerinţele morale. Dar aceste situaţii în care observăm retribuţia divină nu reprezintă o imagine exhaustivă a problematicii. Descoperim de asemenea situaţii în care perspectiva aceasta nu oferă un răspuns satisfăcător. Cazul lui Iov este foarte relevant în contextul acesta. Dialogul dintre Iov și prietenii săi reprezintă o încercare de a explica suferinţa lui Iov doar din perspectiva retributivă. Pentru prietenii lui Iov lucrurile par destul de simple. Dar pentru Iov suferinţa sa nenaturală nu are logică din perspectiva retribuţiei divine, deoarece nu a făcut nimic atât de grav, încât să merite o asemenea pedeapsă.

4. Tăcerea lui Dumnezeu

O altă perspectivă relevantă în acest subiect este tăcerea lui Dumnezeu. Deși este întâlnită și în teoria hazardului, această perspectivă susţine tăcerea deliberată a lui Dumnezeu, astfel încât omul să poată învăţa din și prin suferinţă, așa cum a ales la început. Implicaţia ar fi că, după ce omul a dorit cunoașterea binelui și a răului, suferinţa și experienţele dificile servesc ca un mod eficient de învăţare a lecţiilor morale.

Rolul suferinţei

În Ioan 9, unde este relatat episodul vindecării orbului din naștere, întâlnim două perspective cu privire la situaţia acestuia: (a) perspectiva retributivă, ce reiese din întrebarea ucenicilor – „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9:2) –, și (b) perspectiva ce se concentrează pe rezultat, nu pe cauză. Iisus nu caută vinovaţi, ci soluţii și ce se poate face în situaţia dată.[1][2] De aceea El respinge categoric abordarea care analizează cazul din perspectiva unui cauze retributive. Iisus deschide o altă perspectivă, mult mai profundă, pe care o vom aborda pe parcursul articolului. Întrebarea „de ce?”, chiar dacă este legitimă, nu este întotdeauna întrebarea cea mai potrivită. Iisus ne învaţă că, într-un context al suferinţei, nu este atât de importantă găsirea unui vinovat, ci găsirea unei soluţii pentru a ușura starea deplorabilă a celui aflat în starea de suferinţă.

1. Consecinţa greșelilor personale

Te-ai gândit ce ar însemna, pentru siguranţa noastră, lipsa durerii fizice? Dacă am avea o problemă cardiacă și nu am avea niciun simptom neplăcut, nu am merge la medic, deoarece nu ne-am da seama că ceva se întâmplă cu inima noastră. Lipsa durerii ne pune în pericolul de a ne pierde chiar viaţa. Când vorbim despre suferinţă ca o consecinţă a greșelilor personale, vorbim despre principiul cauzei și efectului. Un stil de viaţă nesănătos are ca efect boala. Deciziile greșite au ca efect consecinţe neplăcute. În acest context, Ellen White afirmă: „Poate că, pentru unii, necazurile din viaţa de cămin, asemenea unui cancer, rod sufletul și slăbesc forţele vieţii. Remușcările pentru păcat zdruncină organismul și dezechilibrează mintea. Există, de asemenea, învăţături greșite, cum este cea despre un iad care arde veșnic și în care cei răi sunt torturaţi la nesfârșit, învăţături care, prezentând perspective exagerate și deformate despre caracterul lui Dumnezeu, au avut acel efect asupra celor cu mintea sensibilă. Cei necredincioși profită de aceste cazuri nefericite și îi atribuie religiei nebunia, dar aceasta este o calomnie grosolană, cu care nu se vor bucura să se mai întâlnească. Religia lui Hristos, departe de a fi cauza nebuniei, este unul dintre cele mai eficiente remedii împotriva ei, deoarece este un puternic liniștitor al nervilor.”[3][4][5][6]

Putem observa, în pasajul de mai sus, că ideile greșite despre Dumnezeu pot duce la probleme psihice serioase, care, la un moment dat, pot avea manifestări somatice. O gândire incorectă poate genera o serie de consecinţe nefaste și pentru sănătatea psihică, și pentru cea fizică. Într-o lume marcată de păcat și de rău, suferinţa poate fi uneori percepută ca o binecuvântare, deoarece ne ajută să conștientizăm că ne aflăm pe un drum greșit și că suntem în pericol. Chiar dacă există situaţii în care efectele apar mult mai târziu și poate nu sunt atât de severe, principiul cauzei și efectului rămâne valabil.

2. Pedagogia divină în vederea corectării gândirii

O analiză mai profundă a suferinţei omenești ne descoperă și o altă dimensiune a acesteia – aceea de instrument pedagogic. Sfânta Scriptură ne oferă exemple de suferinţă cu rol pedagogic: (a) exilul babilonian – un plan prin care Dumnezeu dorea să vindece poporul iudeu de păcatul idolatriei și al neascultării; măsura pedagogică era temporară, pentru 70 de ani, timp în care cei duși în robie trebuiau să înţeleagă ce au pierdut și să înveţe ascultarea; în acest interval, avea să se nască o nouă generaţie, ce putea fi educată cum trebuie de părinţii căiţi; (b) seceta din timpul profetului Ilie – un plan prin care Dumnezeu dorea să conștientizeze întregul popor că nu Baal este sursa binecuvântărilor (soare, ploaie, recolte bogate), ci El (Yahwé).

Pedagogia prin suferinţă nu se aplică doar la nivel colectiv, ci și individual. În 2 Corinteni 12:1-10, apostolul Pavel relatează că, în urma unei experienţe supranaturale, i-a fost pus „un ţepuș în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască și să mă împiedice să mă îngâmf”. Avertismentul dat aici este că pericolul căderii în păcatul mândriei există chiar și în contextul primirii revelaţiei divine. Suferinţa apostolului era necesară în vederea menţinerii smereniei în raport cu Dumnezeu și cu oamenii. Deși Pavel Îl roagă pe Dumnezeu să-i îndepărteze suferinţa, răspunsul Domnului îi oferă altă perspectivă asupra suferinţei sale: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită” (vers. 9). Textul grec ne oferă o perspectivă și mai clară: „puterea Mea în slăbiciune își atinge scopul”. În acest context, înţelegem că în slăbiciune (suferinţă) ne simţim vulnerabili și dependenţi de harul lui Dumnezeu. Este foarte interesant că „ţepușul” a rămas în trupul lui Pavel până la sfârșitul vieţii.

3. Revelaţie în contextul marii controverse dintre bine și rău

Perspectiva aceasta cu privire la rolul suferinţei este poate cea mai complexă. Pentru a înţelege mai bine, vom reveni la două dintre exemplele de mai sus. Încercarea de a înţelege suferinţa lui Iov trebuie să aibă în vedere două perspective:

1. Iov și prietenii săi nu aveau acces la informaţiile de la începutul cărţii, astfel încât dialogul dintre Dumnezeu și Satana le era necunoscut. Nu este foarte clar din cartea lui Iov în ce măsură ei cunoșteau dimensiunea controversei dintre bine și rău. Prin urmare, Iov și prietenii săi puteau interpreta suferinţa lui Iov doar din perspectiva retributivă. Dar Iov nu dă credit sistemului retributiv, deoarece nu se știa vinovat de păcate atât de grave, încât să merite o pedeapsă atât de mare. Verticalitatea lui Iov în apărarea nevinovăţiei sale este remarcabilă.
2. Pentru cititorul cărţii lui Iov, dimensiunea luptei dintre bine și rău este revelată încă de la început. Astfel, suferinţa lui Iov este așezată într-un cadru mult mai larg, acela al mizei închinării: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?” (Iov 1:9) Da, dragostea pentru Dumnezeu presupune ascultare, chiar și în situaţii de criză. Iov rămâne peste milenii un exemplu de ascultare de Dumnezeu, iar suferinţa sa are rol revelator pentru toate inteligenţele cerești și pământești.

Celălalt exemplu este al orbului din naștere, prezentat în Ioan 9. Preocuparea ucenicilor cu privire la cauza orbirii sale era o reflectare a gândirii iudaice din vremea lor: orice problemă de sănătate are la bază un act păcătos. Abordarea aceasta plasează persoanele cu acest gen de probleme în categoria celor păcătoși. Abordarea lui Iisus scoate în evidenţă un plan mult mai profund decât simpla identificare a unei cauze naturale sau punitive: „[S]-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (vers. 3). Orbul devine un mijloc prin care Dumnezeu este revelat, un instrument pentru descoperirea rolului mesianic a lui Isus. Scriptura nu ne oferă informaţii despre trăirile sufletești ale acestuia. Nu avem relatări ale dilemelor teologice din mintea lui. Dar ne este relatată perspectiva strălucitoare pe care o are, vindecat acum, după spălarea în scăldătoarea Siloam. Probabil că, dacă ar fi început din nou viaţa, ar fi ales același drum.

Concluzie

Suferinţa omenească are atât de multe manifestări, încât nu putem spune că există un răspuns clar la fiecare întrebare. Dincolo de întrebările care au primit sau nu un răspuns, rămâne încrederea în Tatăl nostru ceresc. Toate se întâmplă cu acordul Lui. Apostolul Pavel ne învaţă că cea mai bună soluţie nu este găsirea răspunsurilor, ci perspectiva veșniciei: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8:18).

Marius Mitrache prezintă mai multe perspective asupra suferinţei. Complexitatea acesteia ne dezvăluie noi înţelesuri, dar ne amintește, în același timp, că există întrebări la care, într-o lume marcată de păcat, s-ar putea să nu găsim răspunsuri pe deplin satisfăcătoare.

Citește și: