Puţin după prânz, într-o zi oarecare a săptămânii. Pășesc pentru prima dată în luminoasa clădire a Bibliotecii Naţionale a României. Mă îndrept spre scările rulante care mă vor duce la mezanin, unde portarul spunea că „s-ar putea să fie” Expoziţia de Biblii „Cartea care a schimbat lumea”.
La fiecare masă din tronsonul de lecturi libere stă cel puţin un tânăr cu un laptop în faţă. Trec pe lângă o masă ticsită cu foi subliniate cu marker galben, unde mai multe fete par să înveţe în liniște pentru un examen. Dar nu apuc să gust nostalgia unei săptămâni fără nicio altă responsabilitate decât abandonul printre file că ajung la intrarea în expoziţie.
Îl văd înăuntru pe Florin Stoica, un român plecat de aproape 40 de ani în Germania, despre care știam că a colecţionat cărţile pe care aveam să le descopăr în interior. Era cu spatele la ușă, în toiul unor explicaţii la una dintre secţiunile finale ale expoziţiei, așa că intru chitită să văd cărţile și să primesc îndrumările mai târziu. N-apuc să-mi termin gândul că aud în stânga mea o voce adresându-mi-se: „Așa arăta Cortul Întâlnirii”.
Lângă mine stătea un tânăr îmbrăcat în port antic iudaic, gata să răspundă la întrebările la care nu ajunsesem încă. Pornim periplul printre cărţi, suveniruri cu tematică antică și survolând secolele pe care toate acestea le reprezintă. Pe parcurs ni se alătură o doamnă despre care aflu că a venit a doua oară la expoziţie, însă atenţia cu care studiază fiecare exponat nu ar fi trădat nicio secundă că nu le vede pentru prima dată.
„Evreii se împart azi în două categorii: așkenazim și șefardim”, ne spune doamna. „Cam cum sunt ortodocșii și catolicii,” încearcă să ne explice. „Așkenazii studiau sulul acesta” (și arată spre o carte rulată pe două capete de lemn), „iar sefarzii, pe acesta” (și arată spre o miniatură a unui sul încapsulat într-o cutie atent decorată). Fotografiază aproape mai des ca mine, care mă aflu acolo pentru un foto-reportaj, însă curiozitatea – ca de copil – cu care cere lămuriri și le ascultă îmi amintește un principiu sănătos de viaţă pe care sper să îl aplic cu fidelitate și când voi avea vârsta doamnei: „Fii mereu dispus să înveţi ceva nou. Experienţele de cunoaștere ne fac viaţa frumoasă.”
Ţin pasul cu doamna Rita, iar ghidul nostru, Emanuel, ne conduce pe amândouă de la o secţiune la alta până ajungem la una pe care nu m-aș fi așteptat să o întâlnesc într-o expoziţie de Biblii: secţiunea de astronomie. Printre gadgeturi mecanice care reproduc miniatural sistemul solar și apoi Pământul, realizăm că, după ce am făcut zoom-in în lumea Bibliei, Emanuel ne invită să facem zoom-out ca să înţelegem proporţiile pretenţiilor pe care le are această Carte. Se apropie de un glob pământesc care pare că plutește deasupra unui suport așezat pe masă și își trece mâna pe sub el, spre mirarea ambelor însoţitoare. Te raportezi altfel la gravitaţie când o vezi combătută la câţiva centimetri de nasul tău. Iar gândul că picioarele noastre atât de bine înfipte în podea sunt atrase de un Pământ care e suspendat pe nimic prinde mai bine contur atunci când îl vezi cu ochii tăi reflectat în sfera aceasta de plastic umplută cu magnet.
Sunt ultimele mese cu exponate. Pe ultima, așezată în picioare, stă o Biblie de talie medie, cu filele îngălbenite și pline de sublinieri. Sub ea, o veche pereche de ochelari, cu rame subţiri și metalice. Ambele au aparţinut mamei colecţionarului, care le-a inclus în expoziţie ca o mărturie tăcută a unei credinţe nestinse nici după ce a străbătut decenii.
Sunt gata să îl cunosc pe omul care a strâns de-a lungul vieţii minunăţiile pe care tocmai le văzusem și pe care nu le-am descris aici în detaliu, ca să nu răpesc bucuria și surprizele celor care vor avea plăcerea să viziteze expoziţia. Mă prezint și ne retragem într-un colţ mai ferit de zgomot pentru a sta puţin de vorbă.
Aflu că Florin Stoica a început să colecţioneze Biblii întâi ca suvenir. „Am călătorit mult în ultimii 37 de ani”, îmi spune, „și din fiecare ţară în care am fost am luat câte o Biblie. Soţia mea lua câte o farfurie, eu câte o Biblie. Farfuriile nu mai sunt”, mărturisește cu ghidușie, fără să disimuleze bucuria că Bibliile lui au rămas. Estimează că sunt aproximativ 180, însă majoritatea sunt fie donate de oameni care, încântaţi de proiectul lui, au dorit să îl îmbogăţească, fie rămase de la bătrânii îngrijiţi în vreuna dintre casele pentru seniori pe care familia Stoica le-a administrat în Germania și în România.
Printre exemplarele vechi donate se numără și cinci primite de la misionari creștini care au lucrat în Africa. Cele mai multe Biblii din expoziţie sunt în limba germană, însă am fost curioasă, între atâtea versiuni, care este aceea care este cel mai aproape de sufletul domnului Stoica. Mi-a spus că găsește versiunea Cornilescu foarte fidelă textului original. Spune că „este frumoasă, armonioasă, poetică” și că o îndrăgește, dar că se ajută în studiul lui și de traduceri interlineare sau de Hexapla germană (o ediţie a Bibliei care juxtapune șase traduceri în limba germană ale textului Scripturii). Despre traducerile parafrazate, în schimb, nu are o părere la fel de bună. Arată spre trei exponate: Biblia feministă și ediţiile Gute Nachricht și îmi spune că traducerea a redus textul la o caricatură a ceea ce ar fi trebuit să fie, ba chiar îl vulgarizează într-atât încât devine dezgustător. Însă prezenţa acelor cărţi acolo arată cât de diversă este adresabilitatea acestei cărţi și cât de diferite sunt pretenţiile celor care doresc să o interpreteze.
Domnul Stoica a pierdut șirul expoziţiilor de Biblie pe care le-a organizat. Numai în România a ajuns la a opta. Un efort admirabil, pentru care bărbatul aflat la o vârstă venerabilă câștigă doar sufletește. „Când oamenii vin și văd despre ce e vorba, sunt puși pe gânduri,” mi-a spus Florin Stoica, de la care am aflat apoi și că este membru în Liga Bibliei din Germania. „Totuși, este ceva cu privire la cartea asta… Cei mai mulţi cred în Biblie, dar sunt de diferite confesiuni. De exemplu, primii care ne-au completat cartea de impresii au fost trei misionari mormoni. A doua notiţă este a unei femei care ne-a mărturisit că s-a rugat la Sfântul Apostol Pavel ca să o îndrume undeva. Și m-a îndrumat la expoziţia dumneavoastră…”
Mi-a luat o oră să parcurg micul tezaur al familiei Stoica, deși perimetrul pe care aceasta îl ocupă este destul de redus. Însă am plecat de acolo cu un sentiment deosebit de familiaritate. Asta, în parte, pentru că, înainte să plec, doamna Stoica m-a oprit spunându-mi: „Am și eu două exponate aici. Hai să ţi le arăt, că poate nu le-ai văzut.” Și, într-adevăr, nu zărisem fotografiile nepoţelelor ei, așezate pe o măsuţă în secţiunea despre dezvoltarea omului. Dar la fel de important pentru acest sentiment cred că a fost faptul că, deși este copleșitoare multitudinea de traduceri și interpretări ale Bibliei, ea rămâne a noastră, a tuturor.
Expoziţia rămâne deschisă (și cu intrarea liberă) până pe 8 martie, iar orarul de vizitare și modalităţile de a ajunge la ea le găsiţi pe site-ul Bibliotecii Naţionale a României.