Noul Testament ar fi putut arăta altfel[1], în absenţa lui Atanasie cel Mare, episcop de Alexandria și părinte al Bisericii creștine din secolul al IV-lea.
Atanasie a avut o viaţă tulburată şi tulburătoare. De cinci ori exilat în timpul domniilor unor împăraţi cu viziuni politice şi religioase foarte diferite (Constantin cel Mare, Constantius, Iulian Apostatul şi Valens), Atanasie a reuşit totuşi nu doar să rămână în viaţă, ci şi să reocupe poziţia de episcop de fiecare dată. Dar nu în aceasta a constat geniul său. El este cel care merită cu adevărat să poarte titlul de fidei defensor („apărător al credinţei“).[2] Dacă a avut probleme cu împăraţi, dacă a fost invidiat de episcopi, dacă a fost incomod, dar şi respectat în acelaşi timp, toate se datorează fidelităţii sale faţă de învăţătura Bibliei. La cuvântarea prilejuită de moartea sa, Grigore de Nazianz a declarat: „Viaţa şi conduita sa formează idealul unui episcopat, iar învăţătura sa, legea ortodoxiei.“ (Oration 21:37)[3]
Împotriva ereziilor
Atanasie a făcut misiunea vieţii lui din lupta pentru corectitudine doctrinară. El a luptat pe două fronturi. Pe de-o parte, a înfruntat ereticii creştini (în special arianismul[4]), pe de altă parte, a ţinut piept influenţelor exterioare (păgâne, gnostice, iudaice) care, cu obstinaţie, continuau să amâne deja de câteva secole unificarea teologică a Bisericii creştine. Istoria subliniază, de obicei, lupta lui Atanasie, din interiorul Bisericii. Totuşi, în lupta sa împotriva gnosticilor, episcopul de Alexandria a realizat un act de o importanţă covârşitoare pentru viitorul Bibliei şi, implicit, al învăţăturilor Bisericii.
Era anul 367. Doar cu un an în urmă, se întorsese din ultimul său exil, provocat de împăratul Valens, care ordonase ca toţi episcopii expulzaţi de Iulian şi repuşi în drepturi odată cu moartea acestuia să fie detronaţi din nou de autorităţile civile. Deşi, după acest exil, nu a mai părăsit Egiptul până la moarte, există mărturii care spun că au existat încă încercări de a-l aduce la tăcere, la propriu. Una dintre acestea, chiar în 367, din partea lui Lucius, unul dintre opozanţii săi de orientare ariană.[5]
Ca episcop, Atanasie le trimitea în fiecare an enoriaşilor săi aşa-numitele „scrisori de sărbătoare“, care erau generale în conţinut şi anunţau datele Postului Mare şi Paştelui. În cea de-a treizeci şi noua asemenea scrisoare (în 367), mânat de grija ca în jurisdicţia sa creştinii să folosească doar cărţi sacre autentice şi să le respingă pe cele false, a inclus în textul scrisorii numele a 27 de cărţi care în gândirea sa erau inspirate şi puteau fi citite în biserici.
O scrisoare cu greutate
Deşi există autori care consideră că influenţa imediată a acestei scrisori a fost slabă chiar şi în Egipt, cu atât mai mică în regiunile mai îndepărtate ale imperiului, este vorba totuşi de o „anticipare a formei finale“ a unui canon încă în curs de finalizare la data aceea.[6] Lucrul acesta este confirmat de istoria ulterioară, care consemnează şi alte „liste“ ale Noului Testament, cea a lui Atanasie fiind totuşi preferată de Biserică.[7] Curând după aceea, două concilii creştine importante (Hippo, 393, şi Cartagina, 397) adoptă lista lui Atanasie, încheind oficial procesul canonizării.
Se pare că impactul acestei liste asupra literaturii gnostice a fost atât de puternic, încât întregul tezaur gnostic, cunoscut sub numele de Biblioteca de la Nag Hammadi (Egiptul de sus) a stat ascuns în pământ de la finele secolului al IV-lea, mai bine de 1.500 de ani. Se presupune că manuscrisele au fost ascunse de nişte călugări egipteni la puţin timp după anul 367.[8]
În cuvintele scrisorii lui Atanasie din 367, importanţa celor 27 de cărţi ale Noului Testament este următoarea: „Acestea sunt fântâni ale mântuirii, care îi satură pe cei însetaţi prin cuvintele vieţii pe care le conţin. Numai în acestea este proclamată învăţătura evlaviei. Niciun om să nu adauge la acestea şi niciun om să nu scoată ceva din acestea.“[9]
Citește și: Ioan Gură de Aur – omul din spatele sfântului
