În data de 13 noiembrie Biserica Ortodoxă îl serbează pe unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi bisericești – Ioan Gură de Aur, sau Hrisostom, episcop de Constantinopol, cel de numele căruia se leagă cea mai veche și mai folosită liturghie a Bisericii din Răsărit.
Calvin a tradus o mare parte din celebrele Omilii ale lui Hrisostom, în timp ce Biserica Romano-Catolică și cea Anglicană l-au numit doctor și părinte al bisericii, oferindu-i un loc în calendarul bisericesc pe 13 septembrie. Cine este deci Ioan Gură de Aur? Care a fost contribuţia sa la dezvoltarea și răspândirea credinţei creștine? Cât din ceea ce știm despre el este istorie și cât este tradiţie bisericească? Și, de ce nu, în ce măsură credinţa și practica lui se regăsesc în credinţa și practica bisericilor creștine de azi?
Câteva date biografice
Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, în anul 347. Părinţii săi se bucurau de un statut social privilegiat, tatăl având o funcţie importantă în cadrul unei unităţi militare. Ceea ce se știe cu siguranţă este că Ioan a studiat oratoria cu un profesor celebru – probabil cu Libanius, cel mai cunoscut dascăl de oratorie din Antiohia, dar păgân –, încheindu-și studiile în 367, cu gândul la o carieră strălucită ca avocat.
În jurul anului 369, Ioan a fost botezat de către episcopul Melatius, după rânduiala Noului Testament, adică a botezului la vârstă adultă. Botezul a coincis cu renunţarea la cariera civilă, Ioan devenind pentru următorii trei ani slujitorul și ajutorul episcopului. „Facţiunea creștină căreia i s-a alăturat nu se bucura în vremea aceea de favorurile imperiale, așa că aceia care o compuneau erau nevoiţi să se întâlnească în afara zidurilor cetăţii, lângă râu, pe un câmp folosit pentru exerciţii miliare.”[1]
Îl găsim apoi pe Ioan la școala ascetică a lui Diodor și, mai târziu, alături de un ascet bătrân din Siria, supunându-se unei discipline severe. Locuia într-o peșteră, privându-se de somn și de mâncare pe perioade lungi și dedicându-se în special studiului Vechiului și Noului Testament. Regimul acesta de viaţa i-a afectat starea de sănătate, viitorul episcop suferind de stomac și de rinichi pentru tot restul vieţii.
Din cauza acestor suferinţe, dar și cu gândul la Melatius, care era așteptat să se întoarcă din exil, Ioan s-a întors în Antiohia. Gruparea creștină a lui Melatius era acum privită favorabil de noul împărat, așa că Ioan și-a putut exercita în voie credinţa și a fost hirotonit ca diacon în anul 381 de însuși Melatius, pentru ca apoi, în 386, succesorul lui Melatius, Flavian, să îl facă prezbiter.
Urmează probabil cei mai frumoși 12 ani din viaţa lui Hrisostom, ani în care s-a dedicat cu totul scrisului și predicării Evangheliei. Stilul său oratoric impecabil, sfaturile sale directe și practice l-au făcut să fie numit după moarte „Gură de Aur”. Sunt însă anii despre care avem cele mai puţine mărturii istorice și despre care s-a speculat cel mai mult. „În această perioadă, Ioan predica în fiecare sâmbătă și duminică dimineaţa, iar în restul zilelor săptămânii, după-amiaza.”[2]
Când, la 27 septembrie 397, în mod total neașteptat, a murit Nectarie, episcopul de Constantinopol, scaunul episcopal – care după anul 381 avea în lumea creștină rangul al doilea, după cel din Roma – a rămas vacant. Interesul pentru această funcţie era destul de mare, iar diversele grupuri de interese încercau să își impună propriii candidaţi.
Se pare că, fără să știe nimic despre aceste intrigi, Ioan a ajuns să fie trecut pe lista de candidaţi de către Eutropius, un eunuc al regelui, și apoi, prin influenţa acestuia, chiar să fie numit episcop de către un sinod bisericesc adunat special în acest scop. Este luat în mare taină din Antiohia și dus la Constantinopol, unde, la 26 februarie 398, a primit consacrarea de episcop.
Neobișnuit cu intrigile politice din capitală și cu toanele monarhilor și ale consoartelor lor, Hrisostom a încercat să fie politicos, dar hotărât, să se implice, să dea porunci și să mustre, uneori fără menajamente, pe oricine nu se încadra în tiparul său de gândire. Sprijinul dat de împărăteasa Eudoxia, soţia împăratului Acadius, facţiunilor ariene din oraș a făcut-o ţinta mesajelor sale directe, stârnind, evident, susţinerea unora și antipatia altora.
Tocmai în virtutea acestor aranjamente de culise, dintre diferitele grupări creștine din Constantinopolul anului 403, s-a decis în cadrul sinodului de la Stejar, organizat nu departe de Calcedon, ca Ioan să fie depus din slujba episcopală și trimis în exil, pentru vina de a nu se fi prezentat înaintea sinodului organizat de Teofilos, episcopul Alexandriei.
La presiunea maselor, Ioan a fost readus în octombrie, dar a rămas în funcţie doar până în luna aprilie a anului următor, când o predică foarte acidă la adresa împărătesei Eudoxia a făcut să fie trimis din nou în exil, tocmai în Armenia. Din păcate, contestatarii săi nu s-au mulţumit cu această soluţie și au intervenit pe lângă împăratul de la Constantinopol ca Ioan să fie exilat într-un loc mai auster.
În urma insistenţelor lor, împăratul l-a trimis într-o localitate pe malul răsăritean al Mării Negre, dar marșul forţat până acolo a fost prea mult pentru sănătatea sa și așa șubrezită. Ioan Gură de Aur a murit pe drum, în data de 14 septembrie 407. În 438, osemintele sale au fost aduse cu mare fast la Constantinopol și apoi a fost sanctificat. Tot atunci a primit și numele de Hrisostom, sau Gură de Aur.
În alb și negru
Se apreciază că până astăzi nu se poate scrie o istorie a Bisericii de Răsărit fără pomenirea lui Ioan Gură de Aur. Este însă evident – ca în dreptul tuturor celor care vor fi sanctificaţi – că o parte din imaginea actuală a lui Hrisostom este creaţia bisericii. Profesorul Remus Rus, reputatul istoric al Bisericii Ortodoxe, recunoaște și el că „Ioan își datorează popularitatea sa și importanţa sa în istoria Bisericii și a gândirii creștine nu atât calităţilor sale administrative sau politice, cât mai ales operei sale literare”[3], sugerând astfel că nu toate deciziile sale administrative sau politice au fost cele mai înţelepte.
Fiind monah și suportând îndelung rigorile unui stil de viaţă auster, Ioan a fost șocat de luxul și de tertipurile politice ale confraţilor săi de la Constantinopol. El a încercat să impună rigorile vieţii monahale și să promoveze un stil de viaţă simplu și modest printre cei ce se îngrijeau de viaţa bisericii. Cu banii strânși sau economisiţi astfel, Ioan a întemeiat numeroase centre de ajutor pentru săraci sau pentru bolnavi.
A fost interesat să trimită misionari la traci și la goţi, căutând să fie de folos celor simpli în deprinderea drumurilor duhovnicești. Metodele folosite nu au fost însă de fiecare dată cele mai pline de toleranţă (după definiţia dată în modernitate conceptului). Mai întâi în Gaza, apoi și în alte orașe, i-a cerut împăratului să distrugă din temelii templele păgâne și apoi a trimis misionari ca să îi convertească pe locuitorii lor. Dintre aceste temple, cel mai cunoscut este cel al lui Marnas, din Gaza, pe care trupele romane l-au distrus în anul 401. În locul lui, împărăteasa Eudoxia va finanţa construcţia unei biserici ce îi va purta numele.
Unul dintre subiectele cel mai greu de înţeles pentru cititorul modern al predicilor sale este, fără îndoială, cel referitor la evrei. Adversus Judaeors reprezintă o întreagă serie de omilii rostite în Antiohia, în care îi numește pe evrei „porci”, asociind sinagoga cu templele păgâne pline de vicii. Discursurile, oricât de stranii ar părea astăzi, sunt specifice timpului și contradicţiilor frecvente dintre creștini și evrei, fiind probabil adresate creștinilor care respectau atât sărbătorile creștine, cât și pe cele evreiești.[4] Aceeași atitudine a manifestat-o Ioan și faţă de cei care păstrau obiceiurile păgâne împreună cu cele creștine.
Cât despre ceea ce în Biserica de Răsărit se numește „Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”, istoricii sunt de părere că „dovezile oferite cum că el ar avea vreo contribuţie la alcătuirea ei sunt neconvingătoare”6.
Cosmetizarea episcopului de Constantinopol nu face însă decât să mărească prăpastia dintre trecut și prezent, dintre sfânt și omul modern. Hrisostom, oricât de mare și de merituos, a fost înainte de toate un om, iar elementele umanităţii sale ar trebui să ne slujească de lecţie și pildă. În același timp, Calvin a observat corect că marele atu al lui Ioan Gură de Aur a fost aplecarea sa spre Scriptură, într-o manieră personală și literară, în contrast cu interpretările alegorice ale lui Origen și ale altora asemenea lui. Acesta a fost probabil secretul „gurii sale de aur” – carte tot despre oameni cu bune și cu rele, dar mai ales o carte despre Dumnezeu.
