Din cala corabiei se revărsau nerăbdători spre punte 102 călători, livizi după 65 de zile de claustrare, însetaţi să privească cerul şi uscatul. Sosirea lor în Lumea Nouă ar fi fost cu totul ignorată, dacă aceşti imigranţi n-ar fi marcat istoria cu primul act care avea să defi nească democraţia modernă.
Odiseea puritană
În adunătura de pe Mayflower se distingea o congregaţie de puritani englezi sobri, izgoniţi din bătrâna Europă de furia persecuţiei. Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, nemulţumiţi de formalismul Bisericii Anglicane, aceşti oameni simpli se regrupaseră în congregaţii subterane, hotărâţi să trăiască strict după principiile Scripturii. Prezenţa lor era o ofensă pentru coroană, care decretase o singură credinţă, cea anglicană. Faptul că puritanii din Plymouth celebrau sâmbăta în locul duminicii[1] îi făcea şi mai vizibili.
Amploarea crescândă a mişcării a determinat autorităţile la represalii: credincioşii erau amendaţi şi aruncaţi în închisoare, iar pastorii, biciuiţi în public, schilodiţi, chiar arşi pe frunte cu fierul roşu. Spânzurarea lui John Greenwood şi Henry Barrow, în 1593, a dat semnalul emigrării în Olanda, ţara libertăţii religioase. Dar şi emigrarea era ilegală. De mai multe ori tentativele eşuaseră, iar fugarii fuseseră aruncaţi în temniţă. În 1607, un grup mare reuşeşte să evadeze şi se stabileşte în cele din urmă la Leyden. Alte grupe i s-au alăturat. An după an, puritanii resimţeau tot mai dureros influenţa negativă a societăţii liberale olandeze asupra copiilor lor. Apoi, un conflict teologic din sânul Bisericii Olandeze, încheiat cu vărsare de sânge, i-a convins că viaţa pe pământ străin nu le oferea viitorul dorit. Aşa s-a născut visul după o patrie adevărată şi liberă.
Prezenţa lor era o ofensă pentru coroană, care decretase o singură credinţă, cea anglicană. Faptul că puritanii din Plymouth celebrau sâmbăta în locul duminicii îi făcea şi mai vizibili.
„La drum!“
Pe 6 septembrie 1620, după mai multe încercări eşuate, peregrinii s-au îmbarcat pe Mayflower, o corăbioară cu totul inadecvată unei călătorii transatlantice.
În afara echipajului, Mayflower ducea 102 pasageri. Dintre ei, doar 37 erau puritani. Ceilalţi 65 erau o lume pestriţă, atrasă de mirajul Lumii Noi. Pe aceştia, puritanii îi numeau „străini“. Condiţiile călătoriei au fost greu de imaginat: 102 călători înghesuiţi printre mărfuri, sub punte, în beznă. Singura sursă de lumină era un felinar. Furtuna i-a terorizat pe tot parcursul călătoriei.
Mulţi sufereau de rău de mare. Copiii plângeau întruna. Mirosurile grele şi duhoarea insuportabilă agrava starea de spirit. „Străinii“, mai vulnerabili, dădeau frâu liber mâniei şi disperării. În colţul lor, puritanii cântau şi se rugau mai tot timpul, un motiv în plus de tensiuni.
Călătoria a durat mai mult de 9 săptămâni. Jurnalul de bord consemnează atât moartea a doi călători, cât şi naşterea a doi băieţei puritani, Oceanos şi Peregrin. Apoi, pe la jumătatea drumului, grinda care susţinea catargul cel mare s-a rupt în două. Situaţia era disperată. Dacă nu se intervenea rapid, catargul urma să se prăbuşească, iar vasul avea să se scufunde. Marinarii se zbăteau neputincioşi. Şi, în timp ce se rugau, unul dintre puritani şi-a amintit că luase cu el un vinci. Dar unde să-l găsească în haosul din cală? Spre marea lor bucurie, vinciul era chiar lângă ei. Au reuşit să ridice grinda până la nivel, iar incidentul a schimbat atitudinea „străinilor“ faţă de puritani şi a îndulcit spiritele.
„Mayflower Compact“
În a şaizeci şi şasea zi, Mayflower a ajuns la ţărmul american. Furtuna însă îi împinsese la 170 km nord faţă de Virginia, destinaţia planificată. Puritanii hotărâseră să rămână acolo unde i-a condus Providenţa. „Nicidecum! Plecăm în Virginia!“ vocifera majoritatea, în ciuda faptului că se aflau în pragul iernii şi o călătorie pe o mare necunoscută comporta riscuri imense. În haosul creat, câţiva dintre „străini“ erau pe punctul să proclame anarhia: „Gata cu autoritatea! Fiecare pe cont propriu!“
Mica grupă de peregrini se afla în pragul autodistrugerii. În cel mai critic ceas al crizei, trei lideri puritani – pastorul William Brewster, învăţătorul William Bradford şi diaconul John Carver – i-au convocat pe toţi bărbaţii de bine în cabina căpitanului. Adunaţi în jurul unei mese, într-un cadru solemn, 41 de bărbaţi au semnat „Pactul de pe Mayflower“:
„În numele lui Dumnezeu, Amin. Noi, subsemnaţii, supuşi credincioşi ai regelui… facem prin aceasta legământ că ne unim, în prezenţa lui Dumnezeu, să constituim un corp politic şi civil pentru o ordine mai bună şi pentru propăşirea obştei, în virtutea căreia vom hotărî, din timp în timp, legi, ordonanţe, constituţii şi funcţii, drepte şi egale, pentru binele general al coloniei; întru care noi făgăduim toată supunerea şi ascultarea. Drept care semnăm, la Capul Cod, astăzi, 11 noiembrie 1620.“
Era pentru prima dată în istorie când oamenii liberi, de orientări diferite, încheiau un legământ bazat pe principiul egalităţii, pentru a-şi crea un model de guvernare bazat pe consimţământul celor guvernaţi. Documentul este considerat a fi prima constituţie fondată pe principiile democraţiei, iar conducătorii votaţi, primul guvern din istoria modernă ales de către popor. Ceea ce a urmat a devenit legendă, o istorie plină de intervenţiile salvatoare ale Providenţei, din care avea să se nască „miracolul american“.[2]
