Mișcarea penticostală, apărută la începutul secolului al XX-lea, încheie lanţul principalelor mișcări numite „neoprotestante“ în România (alături de Biserica Baptistă, de „Mișcarea Fraţilor“, din care își revendică originile creștinii după Evanghelie din România, și de Biserica Adventistă).
Denumirea mișcării își are originea în cuvântul grecesc pentecost, care înseamnă „cincizeci“ și se referă la actul primirii Duhului Sfânt de către apostoli la sărbătoarea Cincizecimii, în Ierusalim, urmată de vorbirea în limbi necunoscute (glosolalia). Fenomenul penticostal (glosolalia) precedă însă cu mult timp mișcarea penticostală de la începutul secolului al XX-lea.
Începutul propriu-zis al mișcării penticostale moderne își are originea în evenimentele petrecute la Școala Biblică Bethel din Topeka, Kansas, deschisă în 1900, cu 40 de studenţi, de către pastorul metodist Charles F. Parham. În timpul studiilor, cursanţii au ajuns la concluzia că semnul botezului cu Duhul Sfânt trebuie să fie glosolalia. Se afirmă că prima persoană din acest grup care a experimentat fenomenul glosolaliei a fost tânăra Agnes Osman[1], care, în noaptea de 31 decembrie 1900, a început să vorbească în limbi necunoscute.
La scurt timp, Charles Parham și alţi studenţi au susţinut că au avut aceeași experienţă. Prin intermediul presei, fenomenul „senzaţional“ de la școala lui Parham a devenit public. Bisericile tradiţionale au reacţionat prin negarea autenticităţii acestei experienţe, acuzându-l pe Parham de hipnotism.
În vara anului 1905, un predicator de culoare, William J. Seymour, a acceptat doctrina lui Parham despre botezul cu Duhul Sfânt și a început să predice într-o clădire din strada Azusa, Topeka, unde, timp de trei ani au continuat întâlnirile în care se vorbea și se cânta în diferite limbi și se profetiza. În general, locul din strada Azusa este privit de cei mai mulţi penticostali ca leagănul acestei mișcări.[2]
Cei mai mulţi istorici îi consideră pe Parham și pe Seymour cofondatori ai mișcării penticostale. Manifestările penticostale din strada Azusa au determinat reacţii de împotrivire din partea liderilor religioși și a presei. Chiar în primul număr al revistei editate de Seymour se preciza că în mai multe locuri poliţia a operat arestări printre cei botezaţi cu Duhul Sfânt, pe motiv că, prin manifestările lor, tulbură liniștea și pacea celor din jur.
După primii pași făcuţi în Topeka, Los Angeles, Chicago și în alte orașe din SUA, mișcarea penticostală s-a extins și pe alte continente. Manifestările religioase neobişnuite şi relatările calomniatoare din presă au trezit tot mai mult interes pentru adunările penticostale. În Germania, un număr de 60 de lideri evanghelici s-au întâlnit la Berlin, în anul 1907, şi au semnat Declaraţia de la Berlin, prin care mişcarea penticostală era considerată demonică, având aspecte comune cu spiritismul.[3]
Mişcarea penticostală s-a răspândit de asemenea în India, China, Australia. Treptat, a pătruns adânc în creştinism, în ciuda opoziţiei şi a condamnărilor deschise de la începutul secolului al XX-lea. Acesta era primul val al mişcării penticostale, când credincioşii s-au organizat în biserici de sine stătătoare, deşi diferite între ele. Al doilea val al mişcării penticostale îl constituie apariţia şi dezvoltarea mişcării charismatice, după anul 1960, prin care glosolalia şi alte manifestări specifice penticostalismului au pătruns și în Biserica Romano-Catolică și în diferite biserici protestante.
O trăsătură caracteristică mişcării penticostale este fragmentarea. Din această cauză este dificil pentru un cercetător să identifice şi să studieze zecile de ramuri şi grupări penticostale existente în prezent la nivel global.
Printre cauzele unei astfel de fragmentări se pot menţiona: (a) fondul religios divers al celor convertiţi la mişcarea penticostală, generator uneori de controverse doctrinare; (b) adoptarea de forme şi structuri organizatorice diferite: congregaţională, prezbiteriană etc.; (c) accentuarea trăirilor emotive, care pot fi diferite de la o grupare la alta; (d) diferenţe lingvistice, rasiale; (e) dorinţa de independenţă, de originalitate; (f) rivalitatea unor lideri; (g) dinamica explozivă a mișcării.
Este greu, de altfel, să se armonizeze grupările unei mişcări cu o creştere fără precedent în istoria creştinismului. Creşterea numerică a mişcării penticostale a fost caracterizată frecvent prin expresii de tipul: „miracolul penticostal“, „creştere explozivă“, „fenomen unic“. La jubileul de aur, numărul penticostalilor pe glob ajunsese la cel puţin 10 milioane.
Mișcarea penticostală în România
Un cercetător al fenomenului neoprotestant din România sugerează că ideile şi practicile penticostale au ajuns în România din SUA.[4] În 1921, un grup de baptiști români din SUA care au participat la întâlnirile unei „vindecătoare“ penticostale din Los Angeles ar fi primit botezul cu Duhul Sfânt. Ulterior, Pavel Budeanu și alţi nou convertiţi vor comunica experienţa lor, prin scrisori, prietenilor şi rudelor baptiste din comuna Păuliş, judeţul Arad, printre care şi lui Gheorghe Bradin.
Luând hotărârea de a părăsi comunitatea baptistă, Gheorghe Bradin a deschis în locuinţa sa din comuna Păuliş, judeţul Arad, la 10 septembrie 1922, prima casă de rugăciune penticostală din România. O mare parte a comunităţii baptiste l-a urmat la scurt timp, încât la sfârşitul anului comunitatea avea 30 de membri şi un cor.[5] La început, acestor noi credincioşi din comună li se spunea „spiriţi“, pentru că pretindeau că sunt botezaţi cu Spiritul Sfânt, iar mai târziu „tremurici“.[6] Ei însă se numeau baptişti penticostali, iar mai târziu doar penticostali.
Ulterior, mişcarea penticostală s-a răspândit şi în alte zone ale ţării. În urma activităţii misionare a liderilor și credincioșilor penticostali, în ciuda persecuţiilor religioase, „ca sectă cu desăvârșire interzisă“ în perioada interbelică, și în ciuda disensiunilor interne, se poate afirma că în anii 1930 mișcarea penticostală era prezentă aproape în toate regiunile ţării, având trei centre principale: Arad, Suceava și București și trei ramuri distincte: Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală, Creștinii Botezaţi cu Duhul Sfânt și Ucenicii Domnului Iisus Hristos. Despre organizarea mișcării penticostale se poate vorbi după momentul recunoașterii oficiale, în 1950.
Explicaţia principală privind creşterea confesiunii penticostale constă, în special, în convingerile şi practicile religioase ale bisericii. În mişcarea penticostală emoţiile şi trăirile extatice au un rol important și au atras curiozitatea şi interesul unei categorii largi de credincioşi. Manifestările religioase penticostale au fost considerate de autorităţile de stat atât din perioada interbelică, cât şi din perioada comunistă „un real pericol pentru sănătatea publică, deoarece prin exerciţiile cultice practicate se ajungea la fenomene de surescitare nervoasă, convulsii, articulări de sunete şi silabe fără sens, pricinuind dezechilibre şi alienaţii mintale credincioşilor“[7].
De asemenea, doctrina penticostalilor cu privire la vindecări miraculoase prin rugăciune a reprezentat un mijloc eficient de atracţie. Un alt factor important al creşterii penticostale îl constituie natalitatea foarte ridicată, în comparaţie cu celelalte confesiuni. Multe familii penticostale aveau în mod frecvent 8-10 copii. Dintr-o statistică referitoare la pastorii penticostali se poate constata faptul că aproape două treimi aveau peste patru copii şi aproape o treime peste şapte copii, în total cei 121 de pastori (conform studiului de acum circa cinci decenii) având 572 de copii.[8]
În timp ce bisericile născute din Reformă au căutat să restaureze doctrina bisericii primare, penticostalismul a fost în special o mișcare de revigorare a trăirii și a practicii bisericii apostolice. De aceea penticostalismul nu a excelat prin structuri instituţionale sau prin forme organizatorice riguros definite, ci prin dorinţa de a reînvia charismele bisericii primare. Accentul a fost pus pe practicarea charismelor, ceea ce încuraja o atmosferă exuberantă, ieșită din tiparele celorlalte biserici. Rugăciunea în comun, stăruinţele după botezul cu Duhul Sfânt, rugăciunile pentru bolnavi, prorociile și vorbirea în limbi, visele și vedeniile plasau mișcarea penticostală într-un registru diferit de cel al bisericilor tradiţionale, cât și de cel al bisericilor neoprotestante.
Unii autori penticostali recunosc însă și o slăbiciune – lipsa unui sistem teologic.[9] În afară de experienţa botezului cu Duhul Sfânt, bisericile penticostale nu aveau o doctrină bine articulată, fiind o mișcare care s-a dezvoltat în jurul experienţei și nu a teologiei. Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea penticostalii din Apus și-au dezvoltat un sistem teologic, însă cu diferenţe majore între numeroasele ramuri ale mișcării.
Potrivit recensământului din 2011, Biserica Penticostală din România număra 367.938 de membri, fiind astfel, ca mărime, a patra biserică din România (după cea Ortodoxă, cea Romano-Catolică și cea Reformată Calvină). În 2012, pe glob existau aproximativ 250 de milioane de penticostali, adică 10% din întreaga mișcare creștină.
Gheorghe Modoran urmărește și explică succint creșterea explozivă a penticostalismului și a mișcării charismatice care a pătruns și în alte biserici. Vulnerabilităţile penticostalismului sunt de asemenea evaluate.