Dincolo de implicaţiile sociale și economice, pandemia de COVID-19 a adus în discuţie și o faţetă religioasă, recurentă de altfel cu ocazia fiecărei schimbări majore în societate: au purtarea măștii, vaccinul anti-COVID sau certificatul verde vreo legătură cu semnul fiarei sau cu numărul 666 din ultima carte a Bibliei, Apocalipsa?
Aceeași întrebare s-a pus și când au apărut codurile de bare, etichetele electronice RFID sau când s-au introdus cardurile bancare, cele de sănătate sau pașapoartele electronice. De-a lungul istoriei însă nu doar tehnologia a fost identificată cu semnul fiarei. Au fost identificate persoane, perioade sau s-a considerat că semnul fiarei este un simbol al imperfecţiunii umane. O privire generală asupra acestor abordări este de folos pentru a înţelege încercările contemporane de clarificare. Articolul de faţă își propune să prezinte o astfel de retrospectivă și să ofere câteva direcţii pentru o interpretare biblico-teologică a acestui concept.
Semnul fiarei apare doar în cartea Apocalipsei din Biblie, pentru prima oară în capitolul 13, versetele 16-18: „Și a făcut ca toţi: mici și mari, bogaţi și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este șase sute șaizeci și șase.“
Acest pasaj a suscitat interesul teologilor în fiecare perioadă a istoriei ultimelor două milenii. Interpretările lor pot fi clasificate în relaţie cu aplicabilitatea explicit istorică a conceptului. Astfel, principalele variante de interpretare plasează împlinirea profetică în trecutul îndepărtat (preterism), în viitorul apropiat (futurism) sau de-a lungul istoriei (istoricism). O a patra variantă accentuează împlinirea sa spirituală, nu istorică (idealism).[1]
Pentru a identifica fiara apocaliptică și, implicit, semnul ei, interpretările tradiţionale, atât cele preteriste, cât și unele interpretări istoriciste, recurg la gematrie[2], practica prin care se acordă o valoare numerică diferitelor cuvinte.
Practica aceasta este bazată pe faptul că, în limbile vechi precum ebraica, greaca sau latina, literele alfabetului erau folosite și ca numere.[3] Căutând să limiteze aplicarea profeţiilor apocaliptice în special la primul secol creștin, interpretarea preteristă standard îl identifică pe împăratul roman Nero (37-68) ca antihrist deoarece transliterarea numelui Neron Caesar în ebraică sau aramaică este Nrwn Qsr, a cărui valoare este 666.[4] Această abordare este însă una relativ recentă, nefiind menţionată de interpreţii creștini timpurii, precum Irineu, Hipolit sau Victorinus. Aceștia au favorizat mai degrabă o abordare istoricistă în studiul lor cu privire la fiara antihristică și la semnul acesteia. Irineu (c. 130 – c. 200) indică mai multe nume potenţiale a căror gematrie în greacă este 666: Evanthas (ΕΥΑΝΘΑΣ), Lateinos (ΛΑΤΕΙΝΟΣ), Teitan (ΤΕΙΤΑΝ). Cu toate acestea, Irineu evită să se pronunţe, afirmând că „dacă ar fi fost necesar ca numele lui [al antihristului] să fie revelat explicit în timpul de acum, ar fi fost anunţat de cel care a primit viziunea apocaliptică“[5]. Hipolit al Romei păstrează aceeași rezervă precum aceea a lui Irineu cu privire la identificarea semnului fiarei în tratatul său De Christo et Antichristo (c. 200), deși pare a favoriza termenul generic Latinus.[6] Irineu este urmat și de Victorinus din Pettau (m. 300) care, în comentariul său la cartea Apocalipsa, alege varianta Teitan, pe care o transferă în limba latină ca DICLUX.[7]
În perioada Evului Mediu, limbajul apocaliptic al semnului fiarei a fost folosit adesea în scopuri politice în lupta pentru succesiunea papală în care era implicat și împăratul Frederic al II-lea (1194-1250). Când Papa Inocenţiu al IV-lea l-a detronat pe împărat acuzându-l, prin cardinalul Rainer de Viterbo (m. 1250), că este antihrist, susţinătorii lui Frederic au reacţionat indicând că Innocencius papa are valoarea numerică de 666.[8] Mai târziu, în timpul Reformei, majoritatea interpreţilor protestanţi au susţinut că pontiful roman era antihristul.[9] Reformatorii nu au folosit gematria, ci au considerat numărul 666 ca reprezentând ani. Astfel, Heinrich Bullinger sugerează în 1557 că data scrierii Apocalipsei din timpul domniei lui Domiţian (81-96) reprezintă punctul de plecare pentru cei 666 de ani care ajung până în timpul regelui francilor, Pepin al III-lea (încoronat de papă în 754), care oferă teritorii papei folosind ca precedent falsul document „Donaţia lui Constantin“. Această interpretare a fost susţinută de-a lungul secolelor XVII și XVIII și de către alţi interpreţi.[10]
Gematria însă nu a fost abandonată de cercetătorii Bibliei. Abordând subiectul dintr-o perspectivă istoricistă, Andreas Helwig (c. 1572-1643) propune titulatura Vicarius Filii Dei, a cărei valoare numerică în latină este 666.[11] Prin introducerea ei în comentariul la cartea Apocalipsei al teologului adventist Uriah Smith (1832-1903),[12] această interpretare a devenit populară în rândul adventiștilor de ziua a șaptea.[13]
Reacţia catolică la identificarea pontifului roman cu antihristul începând în special cu perioada Reformei nu a întârziat să apară. Cărturarul catolic spaniol Francisco Ribera (1537-1591) a publicat în 1590 un comentariu la cartea Apocalipsei, proiectând în viitor o mare parte a profeţiilor acesteia. În viziunea lui Ribera, antihristul, al cărui nume este codat în 666, urma să cucerească lumea și să abolească creștinismul într-un interval de trei ani și jumătate, în viitor.[14] Perspectiva futuristă a lui Ribera a intrat în protestantism prin Samuel R. Maitland (1792-1866), fiind apoi inclusă în sistemul dispensaţionalist.[15] În versiunea popularizată de seria de cărţi Left Behind, scrisă de Tim LaHaye și Jerry B. Jenkins, antihristul, care urmează să apară după răpirea credincioșilor la cer, va conduce lumea timp de șapte ani.[16] Potrivit lui LaHaye și Jenkins, semnul antihristului va fi un cip implantat care permite tranzacţiile financiare, indică regiunea de provenienţă a purtătorului și iniţialele antihristului ficţional numit Nicolae Carpathia.[17]
În contrast cu vederile anterioare, perspectiva idealistă respinge identificarea semnului fiarei cu un element literal. Mai degrabă, 666 reprezintă o triadă ce simbolizează imperfecţiunea, întrucât cifra 7 este simbolul perfecţiunii în Apocalipsa.[18] Numărul 666 simbolizează religia falsă întruchipată de fiara antihristică.[19] Această fiară, care se ridică din mare, are șapte capete, părând a fi bună. Însă aparenţele înșală, întrucât numărul fiarei accentuează imperfecţiunea acesteia.[20]
Dacă perspectivele preteriste, futuriste sau idealiste nu permit aplicabilitatea reală a profeţiilor Apocalipsei de-a lungul istoriei, perspectiva istoricistă intenţionează să corecteze acest lucru. Totuși, cel mai adesea, chiar și această perspectivă a căzut pradă ispitei de a regăsi fiecare detaliu textual în istorie, sau de a interpreta profeţiile folosind mai degrabă evenimentele curente, nu Scriptura însăși.[21]
Conform principiului protestant Sacra Scriptura sui ipsius interpres („Sfânta Scriptură este propriul ei interpret“),[22] semnul fiarei poate fi înţeles în contextul biblic, luând în considerare fundalul veterotestamentar.[23]
În Apocalipsa 13:16-18 descoperim că semnul fiarei este prezentat ca o „poruncă-semn“, ce contraface semnul lui Dumnezeu, care este scris pe fruntea celor care Îi sunt loiali Lui (Apocalipsa 14:1). Porunca-semn a fiarei se adresează tuturor categoriilor sociale, privește domeniul economic, identifică autoritatea fiarei, are un număr asociat (666) și urmărește impunerea unei închinări false (Apocalipsa 13:15). Întrucât majoritatea simbolurilor din Apocalipsa se regăsesc în Vechiul Testament,[24] identificarea semnului fiarei ar trebui să înceapă tot de acolo.
Vechiul Testament prezintă mai multe categorii de porunci-semn. Acestea includ porunci generale (Deuteronomul 6:4-9), dar și porunci specifice, precum circumcizia (Geneza 17:11), Paștele (Exodul 13:9, 16) sau Sabatul (Exodul 31:13, 17). Examinarea acestor pasaje biblice ne arată câteva caracteristici ale poruncilor-semn. În primul rând, acestea comemorează o experienţă cu Dumnezeu. În al doilea rând, acestea identifică relaţia specifică dintre Dumnezeu și om. În al treilea rând, poruncile ţin de o anumită practică, care conferă vizibilitate închinării interioare. Care dintre aceste porunci reprezintă fundalul poruncii-semn contrafăcute în Apocalipsa 13? Nu poate fi decât o poruncă care se adresează tuturor categoriilor sociale, ţine de domeniul economic, identifică o autoritate și are un număr atașat. Din lista menţionată anterior, doar porunca cu privire la Sabat poate reprezenta semnul lui Dumnezeu în cartea Apocalipsei, care este contrafăcut de semnul fiarei. Porunca a patra din Decalog (Exod 20:8-11) se adresează tuturor fiinţelor umane, are de-a face cu domeniul activităţilor economice, Îl identifică pe Dumnezeu ca autoritate, are un număr atașat (Sabatul este ziua a șaptea) și reprezintă forma vizibilă a închinării aduse lui Dumnezeu.
Oricât de tentante ar fi asocierile cu evenimentele contemporane care au aparenţa unei porunci-semn (codurile de bare, cipurile, certificatul verde etc.), semnul fiarei nu poate fi interpretat decât din perspectivă biblică.
Doar în felul acesta cititorul poate fi protejat de excesele și dezamăgirile care inevitabil rezultă din dorinţa sinceră de a identifica aplicabilitatea contemporană a profeţiilor apocaliptice. Întrucât fiara urmărește impunerea unei închinări false, semnul acesteia, reprezentat simbolic de numărul 666, se referă la o contrafacere a zilei de închinare, care va fi impusă de autorităţile religioase folosind puterea civilă. Practicarea închinării autentice în prezent reprezintă calea prin care oricine poate fi pregătit să distingă falsul de adevărat atunci când se va impune acest lucru.
Citește și: Expresii dificile în Apocalipsa: „Mielul care vorbește ca un balaur”
Adrian Petre consideră că semnul fiarei, în contextul biblic în care apare, nu poate fi înţeles decât ca o contrafacere a semnului autentic, Sabatul, forma tangibilă a închinării aduse lui Dumnezeu.