Timp de zece ani, Luther a citit Biblia de două ori pe an. Prima lui Biblie era aşa de citită, încât el „cunoştea ce era pe fiecare pagină şi ştia unde putea fi găsit orice pasaj”[1]. Martin Luther este cel mai sonor nume în lista celor care au produs Reforma și au dus studierea Bibliei la un alt nivel.

Luther l-a urmat pe englezul John Wycliffe[2], steaua timpurie a Reformei, primul din seria reformatorilor care au contribuit la reinstaurarea rolului primordial al Scripturii în creștinism și la restaurarea unei interpretări a Bibliei după practica bisericii apostolice. Dorinţa lui Luther de a reaccentua importanţa Sfintei Scripturi apare în contextul interesului renascentist pentru studierea limbilor biblice, fapt ce i-a pregătit lui Luther calea pentru a duce lumina adevărului unei lumi care venea din Evul Mediu întunecat.

Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu

În seara zilei de 18 aprilie 1521, Luther, acum în vârstă de 37 de ani, trebuia să se înfăţişeze înaintea lui Carol al V-lea (Quintul), un tânăr de numai 21 de ani, care, pe lângă faptul că era rege al Spaniei, fusese ales în Germania împărat al Sfântului Imperiu Roman (şi, prin urmare, succesor al lui Carol cel Mare), în urmă cu mai puţin de doi ani. Dieta imperială (sau adunarea oficială a reprezentanţilor imperiului), convocată la Worms în luna ianuarie a aceluiaşi an, marcase prima vizită a lui Carol al V-lea în ţinuturile Germaniei.

Luther era convocat pentru a retracta tot ce scrisese. De asemenea, i se ceruse să-şi mărturisească public erorile în ceea ce scrisese despre Evanghelie, despre natura bisericii şi despre starea prezentă a creştinătăţii.

Marele reformator a zguduit biserica medievală din temelii cu adevărul fundamental că Scriptura este deasupra bisericii și că ar trebui lăsată să se interpreteze singură (Sola Scriptura).

Cuvintele lui Luther înaintea Dietei din Worms oferă o imagine a perspectivei lui asupra Scripturii. Pentru Luther, nimic nu se putea situa deasupra „Cuvântului divin”. Conştiinţa lui era legată de „lanţurile Scripturii”. De aceea Luther a cerut ca autorităţile să-i judece lucrările pe baza mărturiei Scripturii şi a „Cuvântului divin”, preferând să-și piardă viaţa decât să renunţe la Cuvântul lui Dumnezeu. Hermeneutica lui Luther nu a acceptat nimic altceva în locul Cuvântului vorbit sau scris.

Concepţii multiple despre Scriptură

Luther a declarat că „Dumnezeu şi Scriptura sunt două lucruri diferite, Creator şi creatură”. Pentru el, Scriptura nu însemna o colecţie de adevăruri obiective, ci, asemenea stâncii pe care Moise a lovit-o în pustie pentru a-i ajuta pe oamenii însetaţi[3], Biblia reprezenta mijlocul de a ajunge la Hristos cu toiagul credinţei. Avem de-a face la Luther cu o perspectivă funcţională asupra Scripturii: un mijloc de a ajunge la Hristos sau „Cuvântul străin/ extraterestru”, aşa cum dorea Luther să îl numească. Această perspectivă a sa izvora din lupta de a-L găsi pe Hristos, un demers în care încerca să meargă dincolo de cuvinte pentru a atinge Cuvântul.

Pentru fostul călugăr, Cuvântul lui Dumnezeu avea mai multe semnificaţii, în funcţie de context. Luther considera că avem Cuvântul oral, pe care Dumnezeu l-a rostit de-a lungul istoriei în dialogul cu poporul Său, în ambele testamente, considerat „forma de bază a Cuvântului lui Dumnezeu”. Apoi avem faptele răscumpărătoare ale lui Dumnezeu de-a lungul aceleiași istorii – Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit mai clar prin crucificarea şi învierea lui Hristos, credea Luther.

Contribuţia la hermeneutică

Marele reformator a zguduit biserica medievală din temelii cu adevărul fundamental că Scriptura este deasupra bisericii și că ar trebui lăsată să se interpreteze singură (Sola Scriptura). Accentul său pe faptul că Biblia este singurul ei interpret a pus capăt unei lungi istorii de dependenţă de tradiţia umană. Luther a fost primul cercetător însemnat care a provocat în mod radical arestarea Scripturii de către Biserica Catolică și hermeneutica tradiţiei.

În efortul său de a restaura importanţa Bibliei, Luther s-a luptat, pe de o parte, cu biserica papală, iar, pe de altă parte, cu Entuziaștii, un grup extremist de reformatori conduşi de Thomas Münzer, care credeau că Duhul Sfânt le vorbește direct.[4] Luther credea cu fermitate că Duhul vorbește prin Cuvânt, iar faptul că a păstrat unitatea Duhului și a Cuvântului a constituit o apărare puternică împotriva extremismului Entuziaștilor. Poziţia sa a devenit o poziţie hermeneutică importantă în secolele care au urmat – nimeni nu poate înţelege Cuvântul fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucrează prin Cuvânt (scris sau vorbit) pentru a-l face eficient în viaţa primitorului. Aceasta este „mărturia Duhului Sfânt” dinăuntru.

Afirmând că raţiunea umană a fost afectată de cădere, Luther a trecut dincolo de Toma d’Aquino și credinţa acestuia în raţiunea naturală. Luther înţelegea adevărata raţiune ca pe un dar de la Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt care vine prin Cuvânt și a cărei exercitare corectă este dependentă de Duhul Sfânt. Principiile hermeneutice Scriptura interpretează (Sola Scriptura) şi Duhul interpretează Scripturile au constituit armele prin care Luther a înfruntat Biserica Catolică şi pe Entuziaști. Aceste două principii hermeneutice sunt indisolubil legate în teologia lui. De aceea Luther a tras concluzia că atât Roma, cât şi Entuziaștii se aflau în eroare – ambele categorii subordonau Scriptura unei legi străine.

Canon în canon

Trebuie să luăm în considerare și un alt aspect al gândirii hermeneutice a lui Luther. Acesta nu considera toată Biblia ca fiind autentică. Descoperind inutilitatea faptelor umane în raport cu darul mântuirii oferit de Hristos (îndreptăţirea prin credinţă, vezi Romani 1:17), el și-a pierdut interesul pentru cărţile biblice care păreau să devieze de la Evanghelie (de exemplu, Epistola lui Iacov). Ca argument, Luther a apelat la cuvintele lui Hristos, „acestea sunt Scripturile, care mărturisesc despre Mine”[5]. De aceea, pentru el, cel mai important conţinut al Scripturii era Hristos, de unde și formularea sa faimoasă was Christum treibt (germ., „ceea ce ni-l transmite pe Hristos”). Luther afirma că „orice interpretare care nu conduce la Hristos trebuie respinsă”, fiind o folosire nescripturistică a Scripturii; astfel „Îl aşezăm pe Hristos împotriva Scripturii”. De exemplu, despre sau din Epistola lui Iacov sau din Apocalipsa, Luther nu a produs cursuri sau predici, deoarece nu le accepta statutul în canon. Practic, a ajuns să realizeze un canon în canon, făcând din Hristos un criteriu hermeneutic al Scripturii.[6] Problema apărută în urma acestei perspective hermeneutice este inducerea unei relaţii de subordonare a Cuvântului scris faţă de Cuvântul întrupat.

Cu alte cuvinte, Luther L-a plasat pe Hristos deasupra Scripturii în sens hermeneutic, deoarece scopul Scripturilor este acela de a-L descoperi pe El. Hristos este Regele Scripturii şi totul trebuie să fie interpretat raportat la El. A-L considera pe Hristos centrul Scripturii – cu Vechiul Testament arătând către prima Lui venire şi cu Noul Testament înregistrând viaţa, moartea, învierea, slujirea actuală și a doua Sa venire – era singura abordare adecvată, în viziunea lui Luther. În viziunea lui Hristos și Scriptura puteau fi plasate în contrast, deaorece, în concepţia sa, ordinea era: Cuvântul personal (Hristos), Cuvântul rostit (Evanghelia) și Cuvântul scris (Scriptura).

Lupta lui Luther nu era între tradiţie şi Scriptură, ci între papă şi Hristos. Luther era într-o luptă dinamică şi continuă cu papalitatea şi a întâmpinat provocarea cu viziunea sa dinamică despre Hristos, care îi fusese descoperită prin Scriptură şi predicare.

Evaluând această poziţie a marelui reformator, trebuie spus că a-i permite Scripturii să-L mărturisească pe Hristos şi să mărturisească Evanghelia este cât se poate de corect, dar a face din Hristos un criteriu pentru Scriptură deschide pe neobservate posibilitatea de a critica Scriptura. Luther nu înţelegea sensul literal ca fiind cel istoric, ci cel hristologic. Acest lucru înseamnă că pasajul citit fără referire la Hristos este litera care omoară, în timp ce pasajul citit cu referire la Hristos este Duhul care dă viaţă. Aceasta a fost poziţia sa timpurie, pe care și-a modificat-o pentru a combate accentul greșit pe care Entuziaștii îl puneau pe Duhul Sfânt.

Luther nu a reușit să vadă că înălţarea lui Hristos, ca principiu hermeneutic, deasupra Scripturii nu era foarte diferită de înălţarea de către papalitate a tradiţiei deasupra Cuvântului. A creat un conflict între Cuvântul scris și Cuvântul întrupat. Din dorinţa de a înălţa Cuvântul viu al lui Dumnezeu, el a prejudiciat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, prejudiciu care a afectat hermeneutica luterană târzie, așa cum tradiţia a afectat hermeneutica Bisericii Catolice. Paradoxal, Luther i-a eliberat pe creștini de tradiţia omenească, numai pentru a o înlocui cu o altă tradiţie omenească. Canonul redus al protestanţilor luterani nu era deosebit de înţelegerea redusă despre Scriptură a tradiţiei catolice. Era o deosebire de grad, dar nu de gen.

Așezarea de orice fel a raţiunii omenești deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, indiferent de motive, prejudiciază Scriptura. Traducerea Bibliei germane de către Luther era „o interpretare a Scripturii pe baza lui Hristos şi a proclamării creștine”. Însă plasarea lui Hristos deasupra Scripturii, în sensul că Hristos devine criteriu de stabilire a cărţilor canonice, era doar cu puţin mai bună decât magisteriumul catolic, care plasa raţiunea umană colectivă deasupra Scripturii pentru a decide care cărţi sunt canonice și care nu. În timp ce Luther a redus canonul (Iacov şi Apocalipsa au fost respinse), canonul catolic a fost lărgit pentru a include și scrierile apocrife.

Hermeneutica lui Luther este reflectată în cercetătorul luteran al Noului Testament Rudolf Bultmann (1884-1976), care a judecat Scriptura prin demitologizarea așa-numitului limbaj biblic preștiinţific. Demitologizarea interpreta elementele supranaturale (miturile) din Scriptură nu în sens literal, ci în categorii existenţiale. Această realitate este paradoxală, când ne gândim că Luther a crezut în principiul Sola Scriptura şi a susţinut cu tărie caracterul propoziţional[7] al inspiraţiei Scripturii în lupta lui pentru prezenţa trupului lui Hristos în sacrament[8]. Luther a aplicat principiul Sola Scriptura hristologic, nu canonic.

Lupta lui Luther nu era între tradiţie şi Scriptură, ci între papă şi Hristos. Luther era într-o luptă dinamică şi continuă cu papalitatea şi a întâmpinat provocarea cu viziunea sa dinamică despre Hristos, care îi fusese descoperită prin Scriptură şi predicare. Cu adevărurile sale cognitive și propoziţionale, Scriptura a rămas piatra de temelie a teologiei lui şi a reprezentat baza opoziţiei lui faţă de doctrinele papale. Luther s-a agăţat de Hristosul viu descoperit în Scriptură pentru a îndepărta contrafacerea lui Hristos din Roma. În felul acesta putem descoperi gândirea lui Luther despre revelaţie, atât propoziţională, cât și dinamică. Astfel putem găsi baza pentru accentul de mai târziu asupra ambelor perspective întâlnite în teologia evanghelică.

Așezarea de orice fel a raţiunii omenești deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, indiferent de motive, prejudiciază Scriptura.