Anumite expresii în Apocalipsa și Daniel reprezintă baza identităţii profetice a adventiștilor de ziua a șaptea. De la începuturile lor ca mișcare, adventiștii de ziua a șaptea, care numără astăzi peste 21 de milioane de membri la nivel mondial, au manifestat interes faţă de problemele libertăţii religioase. Acest interes provine din importanţa subiectului, în general, și din alte două motive, în special.
În primul rând, așa cum sugerează și numele confesiunii, adventiștii ţin Sabatul de ziua a șaptea, sâmbăta, un obicei care uneori le-a provocat membrilor mișcării probleme de natură juridică, inclusiv prin faptul că reglementarea strictă a duminicii ca zi de odihnă s-a soldat cu amenzi sau chiar cu închisoare. În al doilea rând, înţelegerea adventiștilor de ziua a șaptea în privinţa evenimentelor escatologice anticipează o perioadă de persecuţie religioasă globală, Statele Unite fiind, din păcate, principalul motor al acestei persecuţii.
Și, având în vedere recentele frământări politice și haosul fără precedent în această ţară de la, probabil, războiul civil american încoace, pentru prima dată de când am devenit adventist, adică din 1979, observ acum ceva ce îmi scăpase anterior, și anume modul în care Statele Unite, cândva farul libertăţii religioase, își poate îndeplini nefericitul rol profetic de persecutor religios. Sau, pentru a folosi limbajul specific din cartea Apocalipsei, văd cum fiara care pare a semăna cu un miel vorbește, de fapt, „ca un balaur” (Apocalipsa 13:11).
Permiteţi-mi să explic raţionamentul care se află în spatele acestei afirmaţii.
Daniel și Apocalipsa
Adventiștii de ziua a șaptea își regăsesc identitatea profetică mai ales în cărţile Daniel (Vechiul Testament) și Apocalipsa (Noul Testament). Legăturile dintre cele două au fost observate de mult timp de către cercetătorii biblici; Apocalipsa, deși vine la aproape jumătate de mileniu mai târziu, preia concepte și imagini din cartea Daniel. Trei capitole interconectate din Daniel (2; 7; 8) trasează un șablon istoric/profetic pe care Apocalipsa îl folosește pe alocuri. Acest șablon, cred adventiștii, este esenţial pentru înţelegerea profeţiei apocaliptice, în general, și a rolului Americii, în special.
Folosind ceea ce se numește hermeneutica „istoricistă”, adventiștii înţeleg cărţile Daniel și Apocalipsa ca reprezentând un cadru amplu, permanent și consecvent al istoriei lumii, începând din antichitate și culminând cu sfârșitul acestei lumi și cu crearea unei lumi noi. „Perspectiva istoricistă (cunoscută și sub denumirea de „viziune continuu-istorică”), afirma scriitorul adventist William Shea, „urmărește profeţiile din cărţile Daniel și Apocalipsa desfășurându-se în timpurile istorice, începând din zilele acelor profeţi până la instituirea împărăţiei veșnice a lui Dumnezeu.”[1]
Pe scurt, istoria lumii se derulează cronologic, începând din cartea Daniel cu Babilonul (Daniel 2: 31-38), Medo-Persia (Daniel 2:39; 7:5, 17; 8:20) Grecia (Daniel 2: 39; 7:17; 8:21) și Roma, atât în etapa sa de păgânism, cât și în cea a papalităţii (Daniel 2:35; 7:19-26; 8:9-12, 22-25). În cele din urmă, cartea se încheie cu instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, descrisă în Daniel 7 astfel: „Apoi domnia, stăpânirea şi măreţia împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri vor fi date poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi Îl vor asculta.” (Daniel 7:27).
Unele imagini și concepte din aceste capitole sunt, mai târziu, preluate în Apocalipsa, cum ar fi imaginea fiarelor ca reprezentări ale puterilor politice (vezi Daniel 7), cu o atenţie specială acordată ultimului imperiu, care va subzista până la sfârșitul lumii. Acesta, desigur, ar fi Roma, în special în etapa sa papală (cea păgână se încheiase cu multe secole în urmă). Apocalipsa 13, după ce a reluat unele dintre episoadele istorice ale Romei, inclusiv pe cel despre persecuţia religioasă din trecut, surprinde renașterea puterii și influenţei sale în zilele de pe urmă (vezi Apocalipsa 13:1-10).
Mielul care vorbește ca un balaur
Cu toate acestea, Roma nu este singura entitate implicată. Apocalipsa 13 descrie apoi o altă putere care se impune și care, de asemenea, exercită o influenţă copleșitoare în lume, deși în sens negativ. „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel și vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei și făcea ca pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.” (Apocalipsa 13:11) Deși iniţial nu constituie o ameninţare, aceasta ajunge să fie un factor de opresiune religioasă.
Cei dintâi adventiști de ziua a șaptea au identificat, încă din 1851, această a doua fiară, fiara din Apocalipsa 13:11-17, ca fiind Statele Unite. Aceasta a fost o poziţie surprinzătoare, având în vedere că în 1851 America era încă la 10 ani distanţă de războiul civil, care ar fi putut distruge naţiunea americană aflată încă în stadiu incipient. Și, de asemenea, timp de jumătate de secol după aceea, Statele Unite nu erau nici pe departe genul de hegemonie politică, economică și militară descrisă în profeţie.
În 1876, la 25 de ani după prima atestare, triburile Lakota, Arapaho și Cheyenne din nord au măcelărit cel de-al 7-lea Regiment de cavalerie al generalului George Armstrong Custer al armatei Statelor Unite, ucigându-l și pe Custer în cursul acestui eveniment. Și oare acesta urma să fie monstrul care va impune „semnul fiarei” (Apocalipsa 16: 2) asupra întregii lumi?
De asemenea, în 1979, când am luat contact pentru prima dată cu această idee, a existat o altă mică problemă: Uniunea Sovietică. Statele Unite încă își lingeau rănile din Vietnam, ţară care, în ciuda a 50.000 de americani morţi și a ani de zile de intoxicare și otrăvire a locului cu agentul Orange, încă rămăsese comunistă (cu ajutorul sovieticilor). Revolte comuniste s-au desfășurat în Cambodgia și Laos. Frontul Sandinist de Eliberare Naţională, aflat un pic mai aproape de casă, a preluat puterea în Nicaragua.
Fidel Castro trimitea soldaţi în Angola. La circa 90 de mile de ţărmurile noastre se afla acest dictator de mâna a treia și nu am putut face nimic cu privire la el din cauza Uniunii Sovietice. La Moscova, Leonid Brejnev și suporterii săi pe jumătate staliniști deţineau încă un control ferm asupra Europei de Est, iar când, ceva mai târziu în acel an, sovieticii au invadat Afganistanul, ce altceva a făcut președintele Jimmy Carter în afară de boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova? („Le voi arăta eu acestor bătăuși ruși!”)
Cu alte cuvinte, în 1979 scenariul descris în Apocalipsa părea imposibil.
Păi ce – doar nu avea să dispară Uniunea Sovietică, sau ceva de genul acesta?
Astăzi, mai ales după încheierea războiului rece și după căderea Uniunii Sovietice, nicio putere nu se apropie nici măcar pe departe de Statele Unite, cel puţin nu din punct de vedere militar. În 2020, cheltuielile militare ale Statelor Unite au echivalat cu cheltuielile militare combinate ale celor mai importante ţări (China, India, Rusia, Arabia Saudită, Franţa, Germania, Regatul Unit, Japonia, Coreea de Sud și Brazilia). Oricare ar fi obstacolele actuale, și multe rămân în vigoare, profeţia pare mult mai posibilă astăzi decât în 1851 sau, cum am văzut deja, decât în 1979.
Tumultuosul deceniu al doilea
Cu toate acestea, chiar și date fiind asemenea schimbări, altceva a rămas nerezolvat în mintea mea. În ciuda puterii militare și economice a Americii, instituţiile și structurile politice ale naţiunii au fost întotdeauna foarte stabile, foarte sigure și, prin urmare, este greu de prefigurat cum ar putea îndeplini vreodată acest rol profetic de opresor. În cazul Watergate, de exemplu, Richard Nixon, cel mai puternic om din lume, a fost înlăturat din funcţie fără să fie tras măcar un foc sau fără să apară măcar un tanc pe stradă. Nixon a ţinut un discurs, apoi a s-a făcut nevăzut într-un elicopter, în timp ce Gerald Ford ridica mâna și depunea jurământul. Și asta a fost tot.
Dar atunci este atunci, și acum este acum – și cine crede astăzi, în acest tumultuos deceniu al doilea, că o astfel de stabilitate va rămâne valabilă în această ţară?
O reclamă pentru numărul din decembrie 2019 al revistei The Atlantic consemna: „Nu credem că actualele condiţii din Statele Unite seamănă cu cele din America din anii 1850. Dar ne preocupă faptul că legăturile care ne uneau altădată se rup cu o viteză alarmantă – devenim dispreţuitori unul faţă de celălalt în moduri atât de cumplite și, posibil, și ireversibile.” Redactorul-șef Jeffrey Goldberg, într-o introducere la numărul menţionat din The Atlantic, cu articolul de copertă intitulat „Cum să pui capăt unui război civil”, scria că „nu avem garanţia că experimentul american, așa cum îl știm, va fi etern”.
Nu avem garanţia că experimentul american, așa cum îl știm, va fi etern?
Adventiștii de ziua a șaptea au transmis semnale de alarmă încă din 1851 despre acest lucru (bine, teoretic, nu au făcut-o până în 1863, când a fost fondată biserica). În 1885, Ellen G. White, una dintre fondatoarele bisericii adventiste, scria că „ţara noastră va respinge fiecare principiu al Constituţiei sale ca guvern protestant și republican”.[2]
Oricât de greu ar fi fost să ne imaginăm astfel lucrurile în 1885, nu mai este atât de greu acum, având în vedere ranchiuna, diviziunea și ura fără reţineri, toate îngrămădite în prăpastia politică ce îi polarizează pe americani în moduri pe care majoritatea, inclusiv aceia mai în vârstă, ca mine (născut în 1955), nu le-au văzut niciodată. Chiar și în zilele incandescente ale protestelor din Vietnam, care au culminat cu campania de bombardamente interne Weathermen, cine își amintește să fi auzit pe cineva vorbind vreodată despre război civil?
Dar acum, una dintre cele mai prestigioase reviste ale naţiunii prezice un asemenea eveniment („Cum să oprești un război civil”), la fel face și un sondaj Rasmussen din 2019, care precizează că 31% dintre votanţii americani intervievaţi cred că „este posibil ca Statele Unite să experimenteze un al doilea război civil cândva în următorii cinci ani ”– și este evident că ceva s-a schimbat în mod radical în această ţară.
Și, de parcă lucrurile nu erau suficient de rele în 2019, din 2020 ne confruntăm și cu pandemia de COVID, care, pe lângă exacerbarea dezbinării politice și sociale deja existente, a scos în evidenţă cât de repede și de dramatic se poate schimba lumea, inclusiv Statele Unite. Când ne-a lovit pandemia de COVID-19 și americanilor li s-a spus să nu își părăsească locuinţa decât dacă este necesar și să poarte mască atunci când o fac, impresia a fost că trăim într-o realitate alternativă, ceva de tipul unui film de science fiction. Cu toate acestea, astăzi ne-am obișnuit cu realităţile alternative, ceea ce constituie o perspectivă înfricoșătoare. Cu ce altceva ne vom mai obișnui, în timp?
O fiară rănită
După ce Nixon și-a dat demisia în urma scandalului Watergate, președintele Gerald Ford a spus că „lungul nostru coșmar naţional s-a încheiat”. În schimb, al nostru de-abia a început. Indiferent dacă ești de stânga sau de dreapta, democrat, republican sau niciuna dintre variante, cine crede că acest lucru se va termina bine? Vedem cu ochii noștri cum democraţia, instituţiile noastre democratice încep să se dezintegreze. Dacă nu putem avea încredere în procesul electoral, de ce să ne mai obosim să votăm și dacă nu votăm, ce ne-a mai rămas? Cine ne va guverna și cum? Pentru că, într-un fel sau altul, cineva o va face.
Adventiștii de ziua a șaptea, care sunt la fel de segregaţi politic între ei la fel ca restul naţiunii, nu știu ce se va întâmpla pe termen scurt. Pe termen lung, credem că, mai devreme sau mai târziu, America, fiara care are înfăţișarea unui miel, va vorbi ca un balaur (Apocalipsa 13:11); adică va prelua rolul unui persecutor religios de dimensiuni mondiale. Vorbind despre ceea ce credem că sunt Statele Unite, Biblia spune: „Ea a exercitat toată autoritatea primei fiare, în locul ei. A făcut ca pământul şi locuitorii lui să i se închine primei fiare, cea a cărei rană de moarte fusese vindecată.” (Apocalipsa 13:12).
Nu știu acum mai bine decât știam în 1979 cum, mai exact, se va întâmpla acest lucru. Cu toate acestea, spre deosebire de 1979, astăzi îmi dau seama, pentru prima dată, că ar fi posibil. Am înţeles, de câteva zeci de ani, că, pentru ca America să bifeze transformările profetice majore, va trebui să aibă loc multe schimbări în rău.
Ei bine, asta chiar se întâmplă! Nu știu dacă aceste schimbări vor conduce în mod direct la împlinirea acestei nefericite profeţii. Știu doar că lucrurile au căpătat nuanţe suprarealiste și că instituţiile și procesele pe care odată le-am luat de bune par să fi ajuns în pragul colapsului, chiar al dezintegrării, ceea ce ar putea explica de ce fiara care seamănă cu un miel va vorbi într-o zi „ca un balaur”. La urma urmei, un animal rănit, o fiară rănită, poate fi o creatură foarte imprevizibilă.
