Ce garanţii avem că textele de pe care s-au făcut traducerile moderne ale Bibliei reflectă originalul?
Cititorul obișnuit al Bibliei află destul de repede că versiunea pe care o are înaintea ochilor este o traducere. Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică veche, având câteva capitole și în limba aramaică. Noul Testament a fost scris în greaca populară (koiné), sau elenistică. Atunci când află că nu mai există manuscrisele originale, ci numai copii ale acestora, iar între aceste copii sunt ceva diferenţe, cititorul se întreabă pe bună dreptate dacă textele de pe care s-au făcut traducerile moderne reflectă originalul.
Înainte de a discuta despre cele două mari diviziuni ale Bibliei (Vechiul și Noul Testament), să notăm și că cele mai multe lucrări din Antichitate supravieţuiesc doar într-un număr extrem de mic de manuscrise. Opera lui Platon se găsește numai în 7 manuscrise, a lui Tucidide și cea a lui Herodot, numai în 8, au rămas doar 10 manuscrise pentru Războaiele galice, ale lui Cezar, și 20 pentru Tacitus. Singurele excepţii sunt Demostene, cu 200 de manuscrise, și Iliada lui Homer, cu 643 de manuscrise. Acestea nu sunt însă cifre comparabile cu numărul manuscriselor biblice.
Să pornim cu Vechiul Testament (VT). Textul ebraic se bucură, din trei surse, de un număr de peste 12.000 de manuscrise (complete sau fragmentare). Circa 2.000 dintre acestea sunt de provenienţă târzie (medievală). În jur de 10.000 au fost descoperite la Cairo (Egipt), în secolul al XIX-lea, și reprezintă material cu o vechime de până în secolul al IX-lea. Cele mai importante însă sunt cele în jur de 600 de manuscrise descoperite la Marea Moartă (în 1947 și în anii următori) care sunt și cele mai vechi, datând până în secolul al III-lea î.Hr. Ceea ce este interesant este că o comparaţie între toate aceste manuscrise a dus la o concluzie fabuloasă: procentul de similaritate este de 95%, restul de 5% reprezentând diferenţe de detalii (greșeli ortografice) nesemnificative din punctul de vedere al conţinutului. Acest fapt uimitor se datorează, printre altele, unui anumit cult al acribiei de care au dat dovadă cărturarii evrei care au copiat manuscrisele de-a lungul timpului.
Când ne îndreptăm către Noul Testament (NT), lucrurile stau și mai favorabil credibilităţii manuscriselor grecești. Pentru a înţelege mai bine lucrurile, prin comparaţie, trebuie remarcat că distanţa în timp dintre cele mai vechi manuscrise ebraice și începuturile istoriei lui Israel este de circa două milenii, în timp ce distanţa în timp dintre cele mai vechi manuscrise grecești și evenimentele zugrăvite pe paginile evangheliilor este de nici două secole.
În plus, avem la dispoziţie un număr de peste 5.700 de manuscrise (complete sau fragmentare) ale NT. Fie că este vorba de papiri (papirusurile dintre secolele al II-lea și al III-lea), fie de codexurile timpurii (secolele al IV-lea și al V-lea), în cazul Noului Testament ne bucurăm de niște martori impresionanţi din punct de vedere istoric care sunt confirmaţi în proporţie de peste 98% de manuscrisele mai târzii. Cele mai multe diferenţe dintre acestea sunt de ordin grafic (adăugiri, omiteri, înlocuiri), majoritatea fiind legate de cuvinte sau expresii scurte.
Dacă cineva se teme că în anumite manuscrise, prin omiteri sau adăugiri de versete, se adaugă sau se scot doctrine importante creștine, e important să știe că cei mai buni specialiști în critică textuală (știinţa care se ocupă cu istoria și compararea manuscriselor) afirmă răspicat că niciuna din doctrinele creștine nu este afectată de variaţia dintre manuscrise – aceasta din urmă fiind mai degrabă stilistică decât de conţinut.