În varietatea de mijloace didactice folosite de Dumnezeu pe parcursul istoriei revelaţiei și al providenţei Sale, profeţia a fost unul dintre cele mai speciale și spectaculoase. Cu greu ar putea ignora cineva suveranitatea lui Dumnezeu manifestată inclusiv asupra viitorului.
În Biblie se disting două tipuri de profeţie, denumite de teologi profeţie clasică și profeţie apocaliptică. Distingerea celor două genuri de profeţie este importantă pentru că diferenţele au impact direct asupra interpretării lor corecte.
Profeţia clasică apare în Biblie încă din primele capitole ale Genezei și continuă să fie o prezenţă importantă pe tot parcursul Scripturii. Cel mai des amintite în prezentările biblice sunt profeţiile din Vechiul Testament care arătau spre sosirea lui Mesia, prima dintre ele fiindu-le oferită chiar lui Adam și Evei. Apoi, Biblia redă profeţiile-promisiuni date patriarhilor, precum și – din nefericire adesea împlinite – profeţiile-blesteme adresate poporului Israel apostat.
Un subtip al profeţiei clasice este profeţia escatologică. După cum sugerează numele, acest subtip descrie în Vechiul Testament profeţiile cu privire la sfârșitul celor două regate – cel al lui Israel și cel al lui Iuda. În 722 î.Hr., regatul lui Israel a fost cucerit de Asiria și acesta a fost sfârșitul prezenţei în istorie a acestui regat. După mai puţin de 150 de ani, în 586 î.Hr., și regatul lui Iuda avea să fie cucerit, iar populaţia să meargă în mare parte în robie în Babilon. Profeţiile escatologice sunt însă prezente și în Noul Testament, unele venind chiar din gura lui Iisus (vezi Matei 24, Marcu 13, Luca 21). Apostolul Pavel include de asemenea în epistolele sale către Tesaloniceni o serie de profeţii escatologice (1 Tesaloniceni 4 și 2 Tesaloniceni 2).
În ceea ce privește cel de-al doilea tip de profeţie, cel apocaliptic, acesta se distinge foarte clar în raport cu profeţiile clasice ale Bibliei. Dacă majoritatea profeţiilor clasice sunt mai degrabă delimitate temporal și geografic și condiţionate de atitudinile și reacţiile destinatarilor, profeţiile apocaliptice sunt necondiţionate și universale în mesajul lor, prezentând secvenţe largi sau chiar întreaga istorie a omenirii. Prezente cu precădere în cărţile Daniel și Apocalipsa, profeţiile apocaliptice se disting de asemenea prin mulţimea simbolurilor folosite.
În limbaj contemporan, profeţiile apocaliptice se aseamănă cu niște producţii cinematografice – Daniel și Ioan au avut viziuni, au văzut scene profetice pe care ulterior le-au redat în cuvinte, sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. Toate aceste profeţii apocaliptice au o direcţie sigură – îndreaptă atenţia spre sfârșitul istoriei și îl explică din perspectiva conflictului cosmic dintre Dumnezeu și diavol, care inevitabil se va încheia cu victoria lui Dumnezeu, dovedită prin revenirea lui Iisus Hristos (nu întâmplător profeţia apocaliptică este hristocentrică) și prin învierea pentru judecata finală a tuturor oamenilor – unii pentru viaţă veșnică, alţii pentru osândă veșnică.
Deși provocatoare din perspectiva descifrării ei, precum orice scriere simbolică, profeţia apocaliptică nu este imposibil de interpretat. De fapt, Biblia oferă cheile de interpretare necesare. Este nevoie de o abordare consecventă și comprehensivă din partea cercetătorului biblic, dar, odată ce principiile de interpretare ale Apocalipsei au fost înţelese, profeţia începe să-și devoaleze semnificaţiile.
În felul acesta, textul intens grafic al cărţilor Daniel și Apocalipsa devine mai mult decât o lectură fascinantă – devine revelaţie esenţială, capabilă să plaseze în context întreaga istorie a omenirii și să scoată la iveală firul roșu al naraţiunii planului de mântuire întocmit pentru noi, pe care Dumnezeu îl va împlini fără îndoială.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.