Indiferent ce am crede că s-a întâmplat la Dumbrava, acoperirea mediatică intensă și contradictorie a cazului ne-a ţinut pe toţi într-o incertitudine tensionată. Faptele încă se dispută, dar efectele lor asupra noastră și-au arătat deja conturul.
Despre Viorel Pașca și activitatea centrelor lui de la Dumbrava, presa a relatat, până acum, în trei valuri succesive, fiecare cu specificul lui narativ.
Primul val, între 2008 și 2023, a fost unul umanitar-hagiografic, în care Pașca apărea drept un om providenţial, care avea grijă de mii de persoane uitate de familie și de stat.
Al doilea val începea în iulie 2025, când seria „Pacient în România”, la Digi24, a mutat treptat accentul spre modul în care statul externalizase, de facto, o funcţie publică unei persoane fizice și spre lipsa licenţierii acesteia, titrând despre „azilul ilegal binecuvântat de autorităţi”.
Începând cu 30 iunie 2026, un al treilea val, penal-mediatic a dus povestea lui Pașca într-o extremă a polarizării, titluri precum „401 morţi îngropaţi pe câmp” impunând publicului o tonalitate la polul opus celei din primii ani de relatări.
Privită în timp, mediatizarea imaginii lui Viorel Pașca se desenează ca o linie punctată de câteva cuvinte-cheie, fiecare încărcat cu o emoţie puternică. Atunci când presa îl numește „samaritean”, „înger” sau „monstru” și vorbește, funebru, despre azilele „groazei”, nu primim descrierea unor fapte, ci ni se oferă judecata caracterului moral al protagonistului.
Realitatea complicată a cazului este astfel comprimată într-o identitate morală simplă, ușor de reţinut și mult mai greu de revizuit. Iar când această identitate devine punctul în jurul căruia publicul se împarte între apărători și acuzatori, discuţia începe să se îndepărteze de fapte și să se organizeze în tabere.
Ceea ce vedem astăzi în urma mediatizării cazului Pașca a fost expus deja în literatura de specialitate, care a documentat cum descrierile abstracte, centrate pe trăsături, favorizează o procesare mai rapidă și mai sprijinită pe dispute decât descrierile concrete ale comportamentelor. Abstractizarea redirecţionează atenţia de la ceea ce a făcut persoana la ceea ce se presupune că este. Și, odată fixată o imagine de persoană morală sau imorală, aceasta poate influenţa inclusiv felul în care sunt interpretate acţiunile ulterioare, intenţiile și responsabilitatea persoanei.
Această dinamică precedă polarizarea afectivă a publicului, care apare atunci când judecata asupra individului devine un criteriu de separare între grupuri, cum este cazul apărătorilor și acuzatorilor lui Viorel Pașca.
Etapa polarizării
O analiză a reacţiilor de pe reţelele sociale arată coexistenţa tensionată a două tabere dominante, dar neexclusive.
Un curent solidar cu Pașca s-a format în jurul ideii că statul l-ar fi folosit și apoi l-ar fi demonizat, cu trimiteri la telejustiţie și la înscenare. Acestuia i s-a opus un curent acuzator, sprijinit pe rechizitoriul procurorilor, care susţine că ilegalitatea centrelor și amploarea acuzaţiilor de rele tratamente ar cântări mai greu decât orice capital moral acumulat anterior. Un al treilea curent, mai mic, a deviat spre teorii conspiraţioniste, printre care o naraţiune falsă, documentată și dezminţită de Veridica, despre un presupus trafic de organe.
Viteza cu care opinia publică s-a polarizat are însă o explicaţie convingătoare în psihologia socială. Cercetătorul Curtis Puryear și colegii săi au arătat, prin analiza a peste 200.000 de postări, că indignarea morală online nu este declanșată cel mai puternic de conţinut în sine, ci chiar de viralitatea unui subiect. Cu cât mai mulţi oameni par deja să vorbească despre o presupusă ameninţare, cu atât aceasta pare mai reală și mai urgentă, iar reacţia dominantă devine indignarea, nu verificarea.
Din acest amestec se naște un război simbolic, în care reţelele sociale construiesc și judecă simultan cazul. În cercetările sale, Alice Marwick a analizat modul în care comunităţile digitale își impun, colectiv, propriile norme, folosind indignarea ca justificare pentru atacuri tot mai personale asupra celor consideraţi vinovaţi de o încălcare morală.
Cazul Pașca a oferit o ilustrare directă a acestui tipar: activista Georgiana Pascu și jurnalista Carla Tănasie, cele care au documentat iniţial situaţia din centrele de îngrijire, au ajuns ţinta unor atacuri virulente în spaţiul online, venite din partea celor care le-au reproșat poziţionarea publică faţă de caz.
Frica socială și neîncrederea instituţională
Că intensitatea expunerii mediatice poate propaga impactul unei traume mult dincolo de cercul victimelor este un fenomen cu susţinere puternică în cercetarea academică.
Psihologii au constatat, de pildă, că după atentatul de la maratonul din Boston, din 2013, persoanele care au urmărit cel puţin șase ore pe zi relatări despre eveniment au prezentat, în medie, niveluri mai ridicate de stres acut decât unele dintre cele expuse direct atentatului.
Nu avem deocamdată date care să măsoare direct efectul cazului Dumbrava asupra publicului român, dar studii anterioare arată că neîncrederea în instituţii și frica de criminalitate tind să se asocieze într-un sentiment mai larg de nesiguranţă socială.
Iar expunerea repetată la relatări despre violenţă poate amplifica această stare. Persoanele care consumă frecvent asemenea știri, mai ales prin reţele sociale și surse alternative, raportează mai des frica de violenţă stradală, inclusiv după luarea în calcul a victimizării anterioare și a unor factori sociali și demografici. Desigur, asocierea nu dovedește că știrile produc singure teama, dar arată că ele pot întreţine mediul psihologic în care aceasta se fixează și se amplifică.
În cazul Pașca, peste aceste mecanisme s-a suprapus teama că instituţiile menite să protejeze persoanele vulnerabile nu doar că nu au găsit o soluţie, ci au contribuit la trimiterea lor într-un sistem aflat în afara cadrului legal. O parte importantă dintre beneficiari ajunseseră în locaţiile familiei Pașca prin intermediul spitalelor, al serviciilor de ambulanţă, al autorităţilor locale și al serviciilor publice de asistenţă socială. Iar faptul că instituţiile cunoșteau și foloseau acest circuit alimentează îngrijorarea că trăim un eșec sistemic prelungit.
Corolarul temerilor cronicizate privind colapsul instituţional vizează, inevitabil, dimensiunea personală a fricii. Ce s-ar întâmpla cu oricare dintre noi dacă, într-un moment de vulnerabilitate, am ajunge să depindem în întregime de instituţii? Din neputinţa de a răspunde la această întrebare se naște apoi un sentiment de neputinţă civică.
În plus, memoria colectivă a altor dezamăgiri instituţionale care ne-au zguduit emoţional (Caracal 2019, Colectiv 2016) poate întări convingerea că sesizările, controalele și procedurile formale nu schimbă situaţia decât după producerea unei tragedii și după intervenţia presei ori a procurorilor.
Furia care mobilizează și furia care consumă
Această neputinţă rareori rămâne pasivă. Cel mai adesea se descarcă în furie, emoţia care, alături de frică, domină primele reacţii la orice caz cu victime. Funcţia ei nu e doar reactivă: indignarea morală semnalează o încălcare a normelor și motivează comportamente corective, de la denunţarea publică până la cererea de sancţionare, fiind, în forma ei sănătoasă, chiar motorul prin care o societate își trage la răspundere instituţiile care eșuează.
În cazul Pașca, furia publică a avut un rol de amplificare și de presiune asupra instituţiilor, mai ales după ce presa a pus reflectorul pe autorităţile care integraseră casele lui în propriul circuit de asistenţă socială.
Reţelele sociale schimbă însă calculul acestei emoţii. Aceeași cercetătoare care a documentat mecanica polarizării virale, Molly Crockett, arată că mediul digital amplifică declanșatorii furiei morale, îi reduce costul personal și îi crește beneficiile individuale, în timp ce îi diminuează tocmai beneficiile pentru societate. Cu alte cuvinte, un comentariu indignat, distribuit și apreciat de sute de oameni, costă mult mai puţin decât o sesizare oficială, dar și schimbă mult mai puţin.
Furia este foarte ușor de exprimat, dar extrem de greu de canalizat spre un rezultat concret, iar atunci când nu găsește o instituţie căreia să i se adreseze sau o cauză pe care s-o susţină cu adevărat, alunecă adesea înapoi spre neputinţa civică din care a pornit.
Desensibilizarea
Oamenii nu pot tolera la nesfârșit nici frica, nici furia care o însoţește îndeaproape. Ca măsură de apărare, psihicul nostru trebuie să le transforme în altceva ca să le poată purta.
Cercetări de neuroștiinţă afectivă arată că expunerea la violenţă mediatizată poate reduce reactivitatea emoţională a creierului faţă de suferinţa altora, un fel de anestezie discretă a atenţiei morale. În literatura despre jurnalismul de criză, acest efect are chiar un nume consacrat, cel de „oboseală a compasiunii”, termen pe care cercetătoarea Susan Moeller l-a folosit pentru a descrie modul în care expunerea repetată la suferinţă, fără context și fără o cale clară de acţiune, epuizează treptat capacitatea publicului de a mai reacţiona la ea.
Desensibilizarea oferă și o posibilă cheie pentru felul în care au evoluat titlurile despre cazul Pașca. Pe măsură ce aceleași imagini, mărturii și formule dramatice revin, efectul lor iniţial slăbește, iar într-un mediu în care titlurile senzaţionaliste sunt folosite pentru a maximiza atenţia și implicarea publicului, tentaţia este de a ridica mereu miza emoţională. Codul CNA intrat în vigoare în 2025 trasează aici o limită concretă: impune avertizarea publicului înaintea imaginilor șocante și interzice prezentarea repetată a scenelor de violenţă în cadrul aceleiași producţii audiovizuale.
În faţa unui asemenea flux, autoprotecţia nu ia numai forma unei sensibilităţi diminuate, ci poate apela și la retragere. Anxietatea anticipată în legătură cu ceea ce vor provoca știrile este unul dintre factorii care îi determină pe oameni să le evite, chiar și atunci când continuă să creadă că ar trebui să rămână informaţi. A nu mai deschide articolele, a trece peste imaginile distribuite sau a renunţa la urmărirea noilor evoluţii nu este neapărat un semn de indiferenţă, ci poate fi și rezultatul unei economii a resurselor psihice. Retragerea poate deveni o încercare de a recâștiga controlul asupra unui disconfort care se acumulează, dar pe care publicul simte că nu îl poate transforma în acţiune.
O altă cale de reducere a acestui disconfort este minimalizarea. Atunci când victimele sunt percepute ca aparţinând unei lumi îndepărtate de propria experienţă, distanţa psihologică poate diminua atât reacţia emoţională faţă de suferinţa lor, cât și sentimentul responsabilităţii de a interveni. În acest spaţiu se instalează mai ușor ideea că situaţia este o excepţie, că relatările exagerează sau că ceea ce s-a întâmplat la Dumbrava nu are nicio legătură cu existenţa cotidiană a majorităţii. Distanţarea face realitatea mai ușor de suportat, dar îi restrânge și semnificaţia: în loc să fie privit ca un avertisment despre vulnerabilităţile instituţiilor de protecţie, cazul riscă să fie închis într-o explicaţie comodă, ca anomalie produsă de câţiva indivizi.
Puterea pe care publicul o poate recăpăta
Tot ce am descris până acum, frica, furia, desensibilizarea, polarizarea au aparenţa unor fenomene-sentinţă, ceva ce ni se întâmplă, un dat. Însă traseul emoţional nu e fixat de presă până la capăt.
Întotdeauna, undeva pe parcurs, alegerea devine a noastră.
Când citim „azilele groazei” sau orice altă formulă tare, ne putem întreba dacă e o constatare a instanţei, o afirmaţie a procurorilor, sau doar titlul unei redacţii. Diferenţa nu este întotdeauna evidentă, însă e important să fim conștienţi că ea există și că trebuie căutată și reconstruită la fiecare material citit.
Apoi, cu cât o știre ne revoltă mai intens și mai rapid, cu atât mai probabil e ca autorul să fi mizat exact pe această reacţie. (Fiecare cuvânt cu încărcătură morală adăugat unui mesaj îi crește șansele de distribuire online cu circa 20%, arată cercetarea lui William Brady despre „contagiunea morală”.) De aceea, propria indignare merită întâi verificată, nu urmată ca pe un adevăr instinctual. Ne putem întreba dacă ne-am fi revoltat la fel și dacă titlul ar fi fost formulat în termeni neutri.
O a treia metodă de a ne recăpăta controlul este atât de simplă încât e de mirare că doar o minoritate dintre noi o practicăm: să citim un articol înainte să-l distribuim. Cel puţin 59% dintre linkurile distribuite pe reţelele sociale nu sunt niciodată accesate, potrivit unui studiu al Universităţii Columbia, iar un studiu mai recent, publicat în Nature Human Behaviour, a ridicat cifra la trei sferturi. Cu alte cuvinte, majoritatea oamenilor își formează o opinie și o transmit mai departe strict pe baza titlului, fără să afle ce scrie de fapt în articol. O minoritate citește până la final înainte de a distribui, desi e unul dintre mijloacele prin care contribuim noi înșine la mediatizarea unei informaţii.
Dar poate cea mai accesibilă pârghie de control la dispoziţia publicului este o altă întrebare de adresat înaintea oricărui share. Cercetătorii Gordon Pennycook și David Rand au arătat că întrebarea: „Cât de exactă cred că e această știre?“, pusă înainte de distribuire, reduce măsurabil răspândirea informaţiilor false, indiferent de orientarea politică a celui care distribuie.
Mai mult, ne putem limita conștient și responsabil propria expunere repetată la conţinut șocant. Când o nouă știre despre același caz nu mai aduce nimic în plus faţă de ultima, doar intensitate, putem recunoaște acest lucru și să trecem mai departe, fără să intrăm într-o buclă.
Revenirea
Dar ce facem cu emoţia care ne rămâne după ce am citit deja? Cum ne reechilibrăm? Psihologul Bernard Rimé a arătat că nu orice discuţie despre o experienţă emoţională ne ajută în aceeași măsură.
Dacă doar ne descărcăm, repetând indignarea fără să încercăm și s-o înţelegem, alinarea e trecătoare. Abia dacă vorbim ca să dăm sens celor întâmplate, recuperarea e reală. Să avem o discuţie concretă, cu cineva apropiat, în care să încercăm cu adevărat să punem în cuvinte ce ne-a afectat și de ce.
Un efect asemănător îl putem obţine scriind câteva rânduri doar pentru noi înșine, în locul unei postări. Efortul de a pune în cuvinte experienţa, nu audienţa, este ceea ce contează pentru echilibru.
Dosarul Pașca va primi, într-o zi, verdictul instanţei și atunci vom ști cine și cât de mult a greșit. Dar felul în care citim, reacţionăm și ne revenim în faţa unor asemenea cazuri, obiceiurile pe care le exersăm chiar acum nu au de ce să aștepte acel verdict ca să înceapă să se schimbe.