Site icon Semnele timpului

Poduri între oameni

Poduri între oameni

Iubesc cărţile așa cum iubesc oamenii, iar dacă sunt sinceră cu mine însămi, uneori găsesc în compania cărţilor puţin mai mult confort decât în preajma semenilor mei.

Iubesc cărţile așa cum iubesc oamenii, iar dacă sunt sinceră cu mine însămi, uneori găsesc în compania cărţilor puţin mai mult confort decât în preajma semenilor mei.

Îmi este greu să scriu despre cărţi și citit, nu pentru că este prima dată când sondez una dintre cele mai vechi și mai îndrăgite pasiuni ale mele, ci pentru că este o activitate intimă, despre care am simţit că are potenţialul de a aluneca în emfază atunci când este adusă în discuţie.

De aceea, înainte de toată pledoaria mea pentru citit, doresc să cadrez modul în care văd lucrurile. Cred că cititul este o experienţă transformaţională, dar care nu a garantat vreodată că cei ce îl practică în mod constant devin oameni mai buni. Nu cred că cei care citesc le sunt superiori celor care nu o fac. Cărţile nu garantează nici că viaţa va deveni mai ușoară datorită lor; ba uneori devine mai grea, odată cu dilemele pe care le aduc la lumină. Cărţile deschid lumi, distilează gânduri, provoacă imaginaţia, transmit înţelepciune, ridică întrebări, provoacă la schimbare și îmbogăţesc viaţa interioară. Dar în definitiv rămân doar o unealtă a cărei destinaţie finală este o alegere personală.

Prima mea interacţiune cu cititul a fost una dramatică. Uneori mă întreb dacă iubesc anumite lucruri doar pentru că nu îmi ies deloc din prima. Dacă închid ochii și mă gândesc la prima carte pe care am citit-o, mă văd foarte clar în clasa a II-a, în banca a treia, aproape de soba arzând, terifiată de faptul că mi se apropia rândul să citesc din Tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte. Nu mai știu de ce mi se părea un lucru de importanţă capitală, dar ţin minte cât de mică și de neputincioasă mă simţeam în faţa cuvintelor.

Nu-mi dau seama dacă majoritatea copiilor au o fascinaţie pentru cuvinte, dar mie mi se păreau miraculoase, un fel de cod pe care îl știe și îl acceptă toată lumea.

Îmi amintesc de dilemele etimologice, cum îmi întrebam familia de ce masa se numește „masă”, și nu „scaun”. Simţeam că au o istorie, au fiecare o poveste a lor, dar acestea păreau un mister pentru toată lumea. Și cu toate că originea lor era o enigmă, erau folosite de toţi la fel, aveau aceeași semnificaţie, erau o formă de unitate care mi se părea uimitoare.

Poate de aceea teama de a nu le cunoaște pe deplin era atât de mare. Incapacitatea de a le descifra era o altă formă de neintegrare, pe care o simţeam ca pe o vină personală. Eram oricum un copil foarte tăcut, iar cuvintele scrise păreau să fie scăparea mea, funia de care mă puteam agăţa pentru a mă exterioriza. Sau poate doar apăsa peste mine, la fel ca în multe alte momente, perfecţionismul debilitant.

Le-am fost extrem de recunoscătoare ochelarilor mei, care trebuiau să mă ajute să citesc, dar care în mod ironic au scăpat un șurub pe sub bănci fix când era rândul meu să citesc. Am petrecut restul de oră căutându-l alături de colegi și de învăţătoare, așa că nu a mai fost nevoie să citesc atunci. Episodul mi-a rămas viu în minte și a fost emblematic pentru repulsia mea faţă de cărţi din anii următori. Joaca, prietenii și libertatea mă atrăgeau de un milion de ori mai mult decât cărţile. Îi înţeleg perfect pe toţi copiii care mărturisesc că urăsc cititul.

Plăcerea pentru citit a debutat abia pe la 10 ani, când cuvintele scrise nu mai erau un mister, nici un chin, doar o obligaţie tolerabilă. O răceală mai serioasă mă ţintuise în pat câteva zile, iar plictiseala urca la cote dureroase. Fratele meu mai mare mi-a adus atunci două cărţi de la bibliotecă, pe care le-am devorat, pentru că altceva mai bun nu aveam de făcut. Le rămân profund recunoscătoare acelei plictiseli și fratelui meu pentru că a ales cărţile care știa că îmi vor trezi interesul. Erau despre lucruri uimitoare, cu personaje aventuroase, iar faptul că nu eram obligată să le citesc, ci era decizia mea, a schimbat complet raportarea mea la citit.

O lungă perioadă am citit pentru a evada din lumea mea mică și îngustă, pentru a călări alături de Winnetou, pentru a mă plimba cu pluta lui Tom Sawyer sau pentru a descoperi lumea alături de Mary și Robert Grant în căutarea tatălui lor. Treceam conștiincios, dar foarte rapid, peste descrieri și caracterizări. Conta mișcarea, dialogul și distracţia. Cu mintea de adult, îmi dau seama că personajele aveau lucruri pe care mi le doream cu ardoare, că îmi construiam un set de valori datorită lor și că începeam să văd lumea și cu alţi ochi. Construcţia personajelor era însă uniformă, știam foarte clar cine sunt cei buni, cine sunt cei răi și de partea cui voiam să fiu.

Dincolo de alb și negru

Peste toată această construcţie au venit ca un duș rece, pe la început de liceu, cărţile lui Dostoievski. Întâlneam pentru prima dată personaje care îmi intrau la inimă doar ca să le dispreţuiesc câteva pagini mai încolo. Reveneam la sentimente mai bune doar ca să fiu aruncată din nou în consternare. Îmi dau seama că eram prea mică pentru a le înţelege profunzimea psihologică, dar sentimentul că erau despre oameni reali, mai reali decât tot ce citisem până atunci, era magnetizant.

Îmi este greu să spun că acela a fost momentul în care am început să văd oamenii și în alte nuanţe și să mă îndepărtez de viziunea copilărească a albului și a negrului. Dar a fost un punct de cotitură pe drumul la capătul căruia nu cred că voi simţi vreodată că am ajuns – acela de a afla mai multe despre mine și despre cei din jurul meu. Am căutat de atunci mai des cărţile care sondează profunzimile umane, pentru că îmi lărgeau orizontul relaţiilor și mă ajutau să încerc să înţeleg, să mă înţeleg, să judec mai puţin și să privesc dincolo de prima impresie.

Cel mai frumos mi se pare acel moment în care găsesc un paragraf care atinge părţi din interior și care le pune în cuvinte așa cum eu n-aș reuși vreodată. Și pentru că sunt puse în cuvinte, toate acele lucruri abstracte din suflet devin realitate. Satisfacerea acestei nevoi profund umane de a avea trăirile transpuse în cuvinte și sentimentul de conexiune cu cineva din altă cultură, epocă sau clasă socială sunt de nepreţuit. Deși cititul este o activitate inerent solitară, facilitează conexiunea și deschiderea. Oferă prilejul de a explora cu mai multă atenţie peisajul vieţii interioare și ce anume poate fi împărtășit din ea. Nu puţini sunt cei care citesc și care simt nevoia să scrie la rândul lor, însă fără scopul ieșirii în lume cu ceea ce au scris. Fac asta doar pentru că scrisul are forţa de a clarifica, de a conţine încărcătură emoţională și de a elibera.

Este probabil evident deja că lecturile mele sunt preponderent beletristice. Accept că pentru unii ficţiunea este superficială și o pierdere de vreme. Cred totuși că ficţiunea bună are capacitatea de a ne scoate din bula propriilor convingeri. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, în viaţa reală avem tendinţa de a ne înconjura de oameni care ne seamănă. Diferenţele de opinie ne îndepărtează, iar puţini dintre noi avem capacitatea de a ne înconjura cu oameni foarte diferiţi de noi. Tocmai de aceea cărţile ne oferă ocazia de a ne apropia confortabil de caractere umane în preajma cărora în viaţa reală nu ne-am dori să stăm prea mult. În mod surprinzător, întâlnirea ulterioară a unor oameni similari cu personajele din cărţile pe care le citim devine mai ușoară. Pentru că am fost deja într-o plimbare imaginară printr-o frântură din viaţa lor și îi înţelegem mai bine.

Prin cărţile pe care le citim, trăim de fapt mai multe vieţi și ne ostoim setea de absolut. Această perspectivă a lui Mario Vargas Llosa asupra cărţilor de ficţiune face parte dintre acele lucruri pe care n-aș fi putut să le pun atât de frumos în cuvinte. „Am fi mai răi decât suntem fără cărţile bune pe care le-am citit, mai conformiști, nu la fel de neliniștiţi, mai supuși, iar spiritul critic, motorul progresului, nici nu ar exista. Ca și scrisul, cititul este un protest împotriva insuficienţelor vieţii. Când căutăm în ficţiune ceea ce lipsește în viaţă, spunem, fără a fi nevoie să o spunem sau chiar să o știm, că viaţa așa cum este nu ne satisface setea de absolut – fundamentul condiţiei umane – și ar trebui să fie mai bine de atât. Inventăm ficţiuni pentru a trăi cumva numeroasele vieţi pe care am vrea să le trăim când avem doar una la dispoziţie.”[1]

Aceeași carte, multiple perspective

Sunt cărţi care pot să ofere mai mult decât conștientizăm și care au ecouri diferite în cei ce le citesc. Atunci când am descoperit acest lucru, mi-am dat seama că ecuaţia cititului este una mult mai complexă. Cărţile din această lume nu sunt doar cele scrise, ci se înmulţesc cu cei care le citesc și devin de milioane de ori mai multe.

Experienţa unui club de carte relevă atât de clar că putem citi aceeași carte, când de fapt fiecare citește o alta. Îmi este foarte dragă participarea la cluburi de carte, pentru că în urma discuţiilor de acolo plec cu mult mai multe perspective. Nu o dată mi s-a întâmplat să aud un paragraf citit de altcineva și să mi se pară că e prima dată când îi cuprind sensul, chiar dacă tocmai îl citisem de una singură. Perspectiva celui care a fost atins de el îmi oferă nu doar posibilitatea de a înţelege mai bine ceea ce citesc, ci și de a cunoaște mai bine persoana care l-a ales.

Discuţiile despre cărţi sunt ocazii de vulnerabilizare, spaţii de siguranţă în care se deschid uși și se fac invitaţii în interior. Vizita în camerele sufletului altcuiva aduce puţin mai multă înţelegere, crește capacitatea de a ierta, dar și curajul de a pune limite. Dacă le lași, cărţile te ajută să te muţi din centrul lumii, îţi adună bucuria și suferinţa între limite rezonabile și te apropie de nevoile celorlalţi. O carte poate să fie pretextul pentru conversaţii pe care nu am avea vreodată curajul să le purtăm sau despre care nici nu am ști că avem această nevoie.

Eram în primul meu an de învăţământ, într-un mediu dificil și care mă făcea să mă simt neputincioasă. Clasa a VI-a A era unul dintre locurile mele de refugiu, pentru că se crease acolo deja un spaţiu de încredere și de respect. Încercam să le povestesc copiilor despre importanţa cititului, dar fără să devin ca toţi ceilalţi adulţi care îi judecau pentru că nu citesc. Când găseam un subiect care părea să îi intereseze, aruncam subtil în discuţie o carte care vorbea despre acel subiect.

Nu mai ţin minte de unde am pornit discuţia legată de Jurnalul Annei Frank; cert este că am plecat de la oră cu promisiunea că le voi aduce cartea celor interesaţi să o citească. Habar nu aveam că voi porni o revoluţie a cititului, sau că îmi voi începe orele la ei domolind supărări pentru că unora le lua prea mult să o citească și dura prea mult să aștepte la rând. Cu fiecare copil care o citea, entuziasmul creștea, pentru că cei care terminau cartea povesteau despre subiectele tabu pentru mintea lor de adolescenţi pe care Anna le aborda în jurnal și despre tragedia vieţii ei.

Am fost atât de încântată de efervescenţa lor, de discuţiile filozofice cu care ne preocupam la final de ore și în pauze, încât am avut intenţia de a strânge bani de la prieteni pentru a-i lua fiecăruia cartea. Mi-am adus însă aminte de mine la vârsta lor, când mergeam la bibliotecă să returnez o carte care îmi plăcuse foarte mult: cum mă durea că trebuie să o dau înapoi și cum îmi promiteam că, atunci când voi fi mare, nu va mai trebui să returnez vreodată o carte. Știam că raritatea contribuia la entuziasm și că datul cărţii de la unul la altul era în sine o plăcere și o motivare de a termina mai repede.

Jurnalul Annei Frank s-a întors întreagă la mine, după ce a fost citită de aproape întreaga clasă, cu cotorul puţin julit și cu marginile înnegrite. Dar este cea mai dragă carte din biblioteca mea, pentru că îmi readuce aminte de puterea cărţilor și de bucuria cu care strâng oamenii în jurul lor. Pentru cei care se întreabă, copiii nu s-au oprit acolo, și datorită lor s-a redeschis biblioteca prăfuită a școlii. Nu știu ce efect au cărţile în viaţa lor, dacă le mai iubesc sau nu ori dacă au schimbat ceva în bine pentru ei. Pot doar să am încredere că și-au luat ce au avut nevoie, pentru că știu prea bine cu câtă dărnicie se plimbă prin lume o carte.

Andreea Irimia analizează dintr-o perspectivă personală și într-o manieră emoţionantă puterea cărţilor de a cultiva empatia și a întări relaţii.

Footnotes
[1]„Mario Vargas Llosa, «In Praise of Reading and Fiction», 7 decembrie 2010, discurs ţinut cu ocazia primirii Premiului Nobel, disponibil la https://www.nobelprize.org/prizes/literature/2010/vargas_llosa/lecture.”
„Mario Vargas Llosa, «In Praise of Reading and Fiction», 7 decembrie 2010, discurs ţinut cu ocazia primirii Premiului Nobel, disponibil la https://www.nobelprize.org/prizes/literature/2010/vargas_llosa/lecture.”
Exit mobile version