În general, când citești sau „vizionezi” constant presa, îţi amintești măcar o dată senzaţia trăită în târgul de duminică de la periferia urbei de provincie, unde artizani cu har incontestabil, dar poate fără perspectivă/e, își expuneau pe jos tablourile.
Deși în culori și mărimi diferite, tablourile cu peisaje, portrete sau naturi moarte, și ele diferite, îţi dădeau sentimentul că vezi totuși același lucru. Aceeași mână, aceeași gândire, aceleași perspective, același produs în fond. Imaginea acesta este o generalizare cu limite inerente, dar e utilă pentru a deschide discuţia.
Prima explicaţie a acestei stări din presă este una simplă. E atâta informaţie în lume și se întâmplă atât de multe lucruri, încât este foarte greu să ţii pasul. Iar dacă încerci să sapi după mai mult, rămâi în urmă, pentru că altceva se întâmplă înainte să înţelegi bine ceea ce tocmai studiai. De aceea, atât jurnalistul, cât și consumatorul simt nevoia să se limiteze, adesea, la analize relativ intuitive, intrate doar un pic sub pielea evenimentului. Nu e timp de anatomie celulară!
O a doua explicaţie este că majoritatea se simte mai bine în tiparele deja existente. Aceleași perspective: stânga și dreapta, conservatori și liberali, religioși și atei, credincioși și umaniști, creaţioniști și evoluţioniști, naivi și conspiraţioniști. Dar, până la urmă, asta e lumea, sunt de acord. Nimeni nu scapă în mod absolut de orientările și fundamentele preconcepute ale gândirii. Dar nu pot să nu-mi doresc mai multă bunăvoinţă și interes pentru a reda și a înţelege, ceva mai bine și mai onest, ce se întâmplă în lume.
O respectabilă doamnă (personaj de film) aflată la vârsta senectuţii, patroană a mai multor fabrici și domenii, undeva, în America secolului al XIX-lea, o sfătuia pe orfana de 11-12 ani pe care o tutela: Să crezi jumătate din ceea ce vezi și nimic din ceea ce auzi! Dar cât să crezi din ceea ce citești?
Adevărul nu este o broșă agăţată de cuvintele celor care scriu despre el. Adevărul are o structură moleculară extrem de instabilă. Dacă nu este atent observat și tratat, se descompune, lăsând loc multor confuzii și probleme.
Unii emiţători distorsionează intenţionat adevărul, alţii o fac neintenţionat, din pricina propriei limitări de înţelegere. După cum spune o scurtă învăţătură talmudică: Nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci așa cum suntem noi. Creierul este cenzor aprioric al realităţii. Implicaţia ar fi să te ferești să formulezi concluzii irevocabile. Nu poţi știi imediat cât este adevăr în ceea ce ţi s-a transmis. De asemenea, nu trebuie să devii repede sigur că decodificarea ta este adevărul. Trebuie să lași loc dezvoltărilor și înţelegerii ulterioare. Nici măcar Adevărul revelat și neschimbător nu ajunge la noi neintermediat și de aceea e important ce set decodor folosim. Dumnezeu se prezintă ca singurul producător al seturilor decodoare originale, special concepute pentru noi.
Dar răspunsul la întrebarea: Cât să crezi din ceea ce citești? are de-a face și cu autenticitatea receptorului. Ca să ne dăm seama cât de autentici suntem, primul pas este identificarea tertipurilor logice pe care le utilizăm frecvent pentru a ne consolida poziţia de confort. E limpede că dacă ţi-ai fixat niște concepţii și opinii, un comportament, reevaluarea lor este incomodă și indezirabilă ca atare. Mai simplu spus, perspectiva schimbării (unor idei, opinii, percepţii, atitudini, viziuni) trezește anxietate, stres și opoziţie.
E nevoie de curaj și de sinceritate pentru a ne lăsa gândirea confruntată de elemente noi. Dacă nu avem aceste calităţi, atunci, pentru apărarea confortului personal sau, uneori, din orgoliu, ambiţie sau meschinărie ne împotrivim prin diversiuni în planul logicii.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.