Alienarea individului în societatea urbană modernă este una dintre marile teme abordate critic de mulţi artiști.
Revoluţia industrială[1] a atras după sine creşterea importanţei acordate oraşului. Oraşe industriale, metropole şi conurbaţii au fost create pentru a găzdui industria şi activităţile aferente ei. Revoluţia industrială a fost urmată aproape imediat de o impresionantă presiune demografică în oraşe şi de o drenare a populaţiei satelor, societatea industrială fiind una profund urbană.
Transformarea ideologică şi materială adusă de revoluţia industrială a afectat profund structurile sociale, economice şi culturale ale civilizaţiei occidentale, marcând un punct de cotitură major în istoria umanităţii. Modernitatea poate fi înţeleasă ca o „etapă istorică a civilizaţiei Occidentului – la baza căreia putem situa revoluţia industrială ce aducea cu sine avântul tehnologic şi progresul ştiinţei, precum şi mutaţiile socio-economice, apanaje ale capitalismului…“, afirmă Ciprian Lupşe.[2]
Metropola în artă
„Metropolis“, fotomontajul realizat în anul 1923 de către artistul olandez Paul Citroen, este una dintre operele sale cele mai cunoscute. Artistul s-a imaginat în rolul unui arhitect urbanist, reconstituind un oraş imaginar, compus din clădirile emblematice ale marilor metropole (zgârienori, Turnul Eiffel, galerii comerciale etc.), care amestecă trecutul cu prezentul şi viitorul. Opera este constituită din fragmente de fotografii reprezentând clădiri dispuse pe toată suprafaţa tabloului pentru a da impresia de acumulare şi de haos. Clădirile alese fac o referire directă la perioada industrială, prin materialele noi – betonul, metalul, sticla – şi prin reţelele de transport în comun, semne şi mărturii ale unei societăţi emergente de consum. Colajul atrage atenţia asupra faptului că oraşul, devenit metropolă, a crescut în înălţime şi lărgime, zgomotele, mişcările şi luminile amestecându-se într-o agitaţie organizată, în mijlocului căreia oamenii par a fi pierduţi (din vedere).
Cineastul austriaco-germano-american Fritz Lang, reprezentant al expresionismului german, s-a inspirat din lucrarea lui Paul Citroen, realizând în anul 1927 filmul ştiinţifico-fantastic „Metropolis“ (cel mai scump film al erei mute din istoria cinematografiei). Acţiunea filmului are loc într-un oraş al viitorului, puternic divizat între clasa muncitoare şi conducătorii oraşului, o societate distopică[3] în care intelectuali bogaţi duc o viaţă de huzur, conducând oraşul din vârful unor zgârie-nori gigantici, şi asuprind muncitorii care, practic, asigură funcţionarea oraşului, trăind în subsolurile insalubre ale clădirilor impunătoare.
Filmul îl urmăreşte pe Freder, fiul stăpânului oraşului Metropolis, care întâlneşte o tânără din clasa muncitoare, Maria, şi este fascinat de ea. Freder coboară după ea în lumea subterană şi, odată ajuns acolo, este îngrozit la vederea acestei lumi şi a condiţiilor de viaţă ale muncitorilor. Societatea din oraşul futurist imaginat de Lang părea a fi proiecţia unui viitor îndepărtat (şi nedorit), dar în acelaşi timp şi o alegorie a prezentului, într-o lume aflată în goana după câştig şi confort egoist.
Metropola în arhitectură
Fritz Lang mărturisea într-un interviu că ideea filmului s-a născut atunci când a văzut pentru prima oară zgârie-norii oraşului New York, în octombrie 1924. Descriind prima lui impresie despre oraş, regizorul compara clădirile din metal şi sticlă cu un decor scenografic de lux, orbitor şi hipnotizant, suspendat de cerul întunecat.
Aspectul exterior al oraşului din filmul „Metropolis“ este puternic influenţat de mişcarea Art Deco, un stil eclectic care în arhitectură a însemnat eleganţă şi farmec, funcţionalitate şi modernism. În anii ’30, stilul a căpătat notorietate pe plan internaţional, structura sa bazându-se pe simetrie, monumentalitate şi forme geometrice matematice – o consecinţă directă şi o expresie materializată a industrializării şi evoluţiei noilor tehnologii.
Arhitectura imaginată în film dă naştere unui oraş ce se desfăşoară pe verticală, în care omul devine tot mai mic în faţa progresului tehnologic, dimensiunile oraşului fiind copleşitoare. Imaginile filmului prezintă o aglomerare urbană stratificată (dar şi încâlcită în acelaşi timp), dominată de impunătoarele clădiri, automobile, trenuri care trec dintr-o clădire în alta pe poduri suspendate şi avioane care zboară printre zgârie-nori.
Viaţa în metropolă
Încă de la începutul secolului al XX-lea, sociologul şi filosoful german Georg Simmel[4] observa că baza psihologică pe care se construieşte individualitatea metropolitană este intensificarea vieţii emoţionale a persoanei datorită schimbului rapid şi continuu al stimulilor externi şi interni. Ritmul alert şi în continuă creştere al modificării peisajului urban modern (construcţii noi, trafic, reclame stradale), schimbarea neaşteptată şi violentă de stimuli ce pot fi percepuţi dintr-o singură privire consumă energia mentală a privitorului.
Datorită caracterului intelectualist al vieţii mentale din marile metropole, tipul psihologic metropolitan reacţionează în primul rând într-un mod raţional, fără implicare emoţională. În ciuda influenţelor postmodernismului[5], gândirea contemporană rămâne încă deosebit de preocupată de aspecte practice, de cifre şi calcule. Exactitatea calculului vieţii practice, rezultantă a economiei financiare, corespunde cu idealul ştiinţei de a transforma lumea într-o problemă aritmetică şi de a aşeza toate lucrurile într-o formulă matematică. În lumea modernă se doreşte ca totul să aibă o explicaţie, să poată fi demonstrat şi calculat cu exactitate: timpul, banii câştigaţi şi cei cheltuiţi şi, în cele din urmă, chiar viaţa. Aspectul financiar al vieţii vizează ceea ce este comun tuturor, cu alte cuvinte, valoarea şi contravaloarea (în bani) a unui lucru sau a unei persoane, fapt ce reduce calitatea şi personalitatea umană la un nivel pur cantitativ. Pentru societatea contemporană consumeristă, timpul înseamnă bani („Time is money“), cum spunea Benjamin Franklin – altfel spus, astăzi totul se concentrează pe bani.
Exactitatea şi precizia la minut pe care viaţa în marile oraşe le cere au ca rezultat componenta impersonală a psihicului omului modern şi, în acelaşi timp, o puternică tendinţă către o individualitate egoistă. În opinia lui Georg Simmel, nu există niciun alt fenomen psihic care să fi e legat în mod necondiţionat de viaţa din metropolele moderne, ca personalitatea omului recent, indiferent, obosit şi individualist, efectele acestei vieţi fiind superficialitatea şi înstrăinarea. Toate aceste fapte sunt în primul rând consecinţa schimbului rapid şi contradictoriu de stimuli, sistemul nervos fiind astfel forţat, epuizat şi fără timp de a se reface, un exces ce conduce în final la autoizolarea individului, ca o reacţie de apărare. Probabil că omul nu se simte nicăieri mai singur şi mai părăsit, mai izolat sau mai înstrăinat decât în mijlocul mulţimii de oameni din înghesuiala metropolitană. Alienarea societăţii contemporane prin interiorizare creează o problemă la nivelul perceperii şi înţelegerii corecte a realităţii înconjurătoare, semnificaţia şi valoarea distincţiilor dintre lucruri fiind percepute fără vreo importanţă anume.
Viaţa din marile metropole se află într-un mare contrast cu cea din mediul rural sau chiar din oraşele mai mici, unde, sub aspect mental-senzorial, ritmul vieţii este mai scăzut, mai rutinat, mai calm. Probabil că de aceea, prin comparaţie cu oraşul aglomerat, agitat şi suprasolicita(n)t, Lucian Blaga scria următoarele versuri în poezia „Sufletul satului“: „… Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ, undeva…“
Citește și: Arhitectura durabilă – între ecologie şi teologie
