Arhitectura durabilă – între ecologie şi teologie

299

Creştinismul este o religie care amprentează viaţa umană de la cele mai personale şi minore detalii ale ei până la nivelul de ansamblu. Nu este de mirare că arhitectura practicată de creştini trebuie să reflecte preocupări serioase pentru conservarea mediului. Nu este o opţiune. Este parte a filosofiei creştine de viaţă.

Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare1 , prezentat în anul 1987 în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite, a luat forma unei „agende globale pentru schimbare”2. Raportul propunea strategii de mediu pe termen lung pentru realizarea unei dezvoltări durabile până în anul 2000, dar şi mai departe. Definiţia conceptului de dezvoltare durabilă, conturată în cadrul raportului, susţinea ideea că împlinirea nevoilor generaţiilor prezente trebuie să se facă fără a compromite posibilitatea de dezvoltare a generaţiilor viitoare. Dezvoltarea durabilă este un proces de schimbare în care exploatarea resurselor, direcţia investiţiilor şi orientarea dezvoltării tehnologice sunt în armonie, contribuind la susţinerea nevoilor şi aspiraţiilor umane actuale şi viitoare. În esenţă, strategia pentru dezvoltare durabilă presupune o utilizare a resurselor naturale ale Pământului în scopul satisfacerii nevoilor umane fără a pierde din vedere conservarea mediului. De asemenea, strategia promovează armonia în acţiunile omenirii, precum şi între om şi natură.

Cu toate acestea, la mai bine de 20 de ani de la momentul în care a fost lansată această provocare a unei dezvoltări durabile, Planeta Albastră se află la o răscruce, departe de împlinirea ţintei. Filmul documentar Home3 , regizat de Yann Arthus-Bertrand, şi lansat în data de 5 iunie 2009, prezintă o serie de statistici deloc încurajatoare: 20% din populaţia lumii consumă 80% din resursele planetei; omenirea cheltuieşte de 12 ori mai mult pe arme decât pe ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare; un miliard de oameni nu au acces la apă potabilă curată, iar 5.000 de persoane mor în fiecare zi din cauza consumului de apă poluată; un miliard de oameni suferă de foame, în timp ce peste 50% din grânele comercializate în jurul globului sunt folosite ca hrană pentru animale sau pentru biocarburanţi; 40% din terenul arabil este degradat şi, în fiecare an, 13 milioane de hectare de pădure dispar. Producătorii documentarului avertizează că omenirea mai are la dispoziţie doar 10 ani pentru a putea remedia această situaţie înainte ca ea să devină irevocabilă. Pământul nu mai trebuie privit „ca un supermarket, ci ca un cămin”4.

La început, Dumnezeu…

Societatea contemporană se află astăzi într-un mare impas: nu îşi mai cunoaşte geneza. Aparent, omul modern a uitat de unde a plecat şi nu îşi mai aduce aminte de natura sa. În zilele noastre, cei mai mulţi dintre oameni trăiesc într-o lume artificială, în care lucrurile anormale creează normalitatea. În faţa acţiunii omului, cu urmări asupra reliefului, vegetaţiei, climei şi resurselor, mediul natural al planetei noastre se degradează din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai repede. Raportul dintre zonele verzi, naturale, şi spaţiile antropice (create sau modificate de om) se inversează acum în favoarea celor din urmă, contrastul dintre cele două zone devenind evident şi izbitor.

Dar la început nu a fost aşa. „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul… Atunci Dumnezeu a zis: ‘Să dea pământul vegetaţie: plante care să facă sămânţă şi pomi fructiferi care să dea rod cu sămânţă în el, potrivit soiului lor.’ Şi aşa a şi fost. (…) Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. (…) Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: ‘Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate vieţuitoarele care mişună pe pământ! (…) Dumnezeu S-a uitat la tot ce a făcut şi toate erau foarte bune. Domnul Dumnezeu l-a luat pe Adam şi l-a aşezat în grădina Eden ca să o lucreze şi să o păzească.” (Geneza 1:1 – 2:15)

Aşadar, conform Bibliei, la începutul existenţei vieţii pe această planetă, normalitatea era viaţa în armonie cu natura şi cu Dumnezeu, prezenţa umană fiind una punctuală, insulară, în mijlocul vastului peisaj natural. Apoi, de-a lungul istoriei, aşezările omeneşti aflate în continuă înmulţire au rămas totuşi pentru multă vreme risipite în cadrul lumii naturale. Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel, pentru că densitatea actuală a populaţiei Globului schimbă în mod radical datele problemei. Luând ca referinţă zonele ce prezintă o mare densitate umană, şi în acelaşi timp urbană, devine evident că spaţiile verzi au rămas doar nişte insule, oaze în mijlocul vastului peisaj cucerit acum de om şi de construcţiile sale. Prezenţa şi acţiunile oamenilor, cantonaţi şi concentraţi în câteva mari zone de pe glob, afectează din păcate şi restul zonelor, rămase încă în stare naturală, nepopulate şi nepoluate.

Omul consumă, ca o lăcustă, tot ce îi iese în cale, pentru a-şi satisface confortul şi nevoile, aflate în continuă creştere, însă fără a se gândi şi la ce rămâne în urma sa, fără a se gândi şi la generaţiile viitoare.Teoecologia

Termenul de „ecologie” provine din cuvintele greceşti ecos, care înseamnă „casă”, şi logos, ce se traduce prin „ştiinţă”. Cu alte cuvinte, ecologia înseamnă „ştiinţa studierii habitatului”. Zoologul Ernst Haeckel a fost primul care, în anul 1866, a formulat şi definit termenul de ecologie, ca ştiinţă care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul înconjurător.

Pornind de la ideea că omul este şi el un participant la menţinerea echilibrului fin dintre diferitele ecosisteme ce formează mediul nostru ambiant şi, de asemenea, că existenţa sa depinde de legătura cu celelalte organisme, există o preocupare contemporană pentru conservarea şi ameliorarea stării mediului natural. Ecologismul poate fi definit ca o filosofie şi ca o mişcare socială care încearcă să influenţeze, prin activism şi educaţie, procesele politice şi economice în vederea protejării resurselor naturale şi a ecosistemelor.

În ciuda degradării ei faţă de originalul creaţiei, natura încă joacă un rol excepţional în educaţia şi viaţa spirituală a creştinilor, fiind o formă a revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu. Întrucât creştinii aşteaptă a doua venire a lui Iisus Christos şi o planetă refăcută în absenţa răului, această speranţă nu poate conduce la nepăsare faţă de mediul înconjurător. Dumnezeu i-a încredinţat omului, încă de la întemeierea lumii, responsabilitatea îngrijirii Pământului şi a tot ce se află pe el.

În consecinţă, este necesară o perspectivă care să analizeze împreună provocarea creată de problemele de mediu, resursele teologiei, morala şi practica socială a comunităţilor de credincioşi. Teologia creştină ar trebui să aibă un rol important în reinterpretarea habitatului uman, a modului în care omul există pe Pământ, acest lucru fiind cerut atât de imperativele durabilităţii ecologice, cât şi de reconfigurarea contemporană a vieţii sociale umane.

Arhitectura durabilă – o atitudine creştină

Clădirile joacă un rol important în contextul general al conservării mediului înconjurător, pentru că arhitectura presupune o moştenire a trecutului, dar şi a da mai departe, generaţiilor ce vin, o viaţă şi un mediu mai bune decât cele actuale. Construcţiile sunt responsabile pentru aproximativ 40% din consumul de energie al Europei şi pentru un procent semnificativ al emisiei de gaze cu efect de seră. Aceste lucruri pot fi evitate însă prin proiectarea unor clădiri al căror consum de energie să fie atât de mic, încât să se poată baza în întregime pe sursele de energie regenerabilă.

„Arhitectura durabilă” este o sintagmă generală care descrie tehnici de proiectare din domeniul arhitecturii care sunt ecologic-conştiente. În sens larg, arhitectura durabilă îşi propune să micşoreze impactul negativ al clădirilor asupra mediului, prin creşterea eficienţei şi moderaţiei în utilizarea de materiale, energie şi spaţiu ocupat. Practica designului ecologic este o modalitate de aplicare a principiilor dezvoltării durabile, astfel încât acţiunile şi deciziile de astăzi să nu inhibe oportunităţile de dezvoltare ale generaţiilor viitoare. Principalele direcţii din arhitectura durabilă sunt micşorarea consumului de resurse, precum energia convenţională, apa şi materialele de construcţie, şi reducerea impactului construcţiilor asupra mediului înconjurător, printr-o proiectare şi exploatare mai bune.

Principiile de proiectare caracteristice unui case ecologice presupun o serie de măsuri ce au ca scop eficientizarea funcţionării clădirii. Un lucru de care trebuie ţinut cont este că toate clădirile sunt asemenea unor organisme vii, care au mereu alte nevoi. Clădirile „nu sunt la fel pe timp de zi sau noapte, pe timp de vară sau iarnă. Ele trebuie să respire, să transpire, să se dezbrace sau să se îmbrace, să comunice cu ceea ce le înconjoară.”5

Orientarea corectă a clădirii pe terenul unde urmează sa fie construită, ţinându-se cont de punctele cardinale şi de vânturile dominante din zonă, dublată de limitarea pierderilor de căldură printr-o termoizolare eficientă a pereţilor exteriori, conduce la un consum redus de energie convenţională, atât pentru încălzirea, cât şi pentru răcirea spaţiilor. De asemenea, limitarea golurilor din faţadele de nord şi deschiderea vitrajelor spre sud permit utilizarea energiei solare pentru încălzirea naturală a spaţiilor interioare. Energia solară mai poate fi utilizată, prin captarea şi acumularea ei, la încălzirea apei menajere şi la producerea de energie electrică, prin intermediul panourilor solare şi a panourilor fotovoltaice. În esenţă, arhitectura durabilă presupune reducerea cantităţii de energie consumată pentru a construi o clădire şi reducerea cantităţii de energie consumată pentru întreţinerea clădirii.

A construi înseamnă, în general, a face rău planetei, dar a construi ecologic este un mod de a respecta natura şi de a-L respecta pe Dumnezeu. Bisericile pot avea un impact pozitiv în protejarea naturii, prin aplicarea principiilor creştine, dată fiind strânsa legătură dintre credinţa creştină şi preocupările legate de problemele de mediu.

În luna februarie a anului curent, parohia prezbiteriană South Leith din Edinburgh, Scoţia, a primit premiul „Eco-Congregation” ca urmare a campaniei de educare privind protecţia mediului desfăşurată de biserică în comunitatea locală. Parohia a aplicat diverse principii ecologice precum acţiuni practice de eficientizare a consumului energetic al locaşului de închinare, folosirea de materiale ecologice pentru întreţinere şi amenajarea unei grădini a bisericii.6 În condiţiile în care creaţia omului tinde să înlocuiască creaţia lui Dumnezeu, atitudinea omului faţă de natură vorbeşte despre respectul pe care îl are faţă de Creator. O relaţie apropiată a creştinilor cu Dumnezeu ar trebui să se reflecte şi în relaţia acestora cu natura, adică în raport cu toată creaţia Sa. Fiecare om este chemat să lucreze în vederea restaurării creaţiei lui Dumnezeu. Grija faţă de mediul înconjurător depinde de eforturile colective, dar şi de cele personale, iar pentru creştini aceasta este o datorie.

Practicarea unei arhitecturi durabile ar trebui privită ca o atitudine profund creştină, pentru că o astfel de arhitectură arată respect faţă de creaţia lui Dumnezeu – pământul, despre care psalmistul David scria: „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi locuitorii ei !” (Psalmii 24:1).


1 „Our Common Future", www.un-documents.net 
2 www.un-documents.net/ocf-cf.htm 
3 www.home-2009.com 
4 Yann Arthus-Bertrand, A Hymn to the Planet and Humanity, Editura Abrams, New York, 20095 Alexandros N. Tombazis, Scrisoare către un tânăr arhitect, Editura Libro, Atena, 20086 Biserică eco: premiată pentru eforturile de protecţie a mediului, www.semneletimpului.ro, 22 februarie 2010