Educarea nu-i totuna cu şcolarizarea. Rolul familiei, al grupului de prieteni, al comunităţii, al bisericii etc. trebuie să completeze armonios rolul școlii în acest proces. Însă, în cele din urmă, oricine dorește să se realizeze în viaţă va lucra asupra propriei personalităţi, se va autoeduca.
Epoca noastră este o epocă extraordinară – ieșită din comun – în două privinţe. În primul rând, (…) este o epocă extrem de bogată în vrăjitori și șarlatani. Iluminismul îi discreditase în mare măsură, deci timp de două secole și mai bine civilizaţia occidentală îi marginalizase. Astăzi au ieșit din nou la lumină și triumfă. Triumfă și pentru că noi suntem tot mai acceleraţi în goana noastră înainte. Iar aceasta este a doua caracteristică – cea cu adevărat fără precedent – a vremii noastre. (Giovanni Sartori, Homo videns)
Situaţii culese din viaţă: unei aspirante la actorie i se prezintă viziunea „mentorului“ despre viaţa de actor adevărat, complet – pentru a intra cât mai bine în rol, trebuie să trăiești intens, să treci prin ce trec eroii, să guști măcar puţin, așa se intră în pielea lor… Dar până unde? – te întrebi firesc –, pentru că între Jeanne D’Arc și Dulcineea del Toboso se întinde o serie imensă de ipostaze.
În alte culise: o tânără care se pregătește pentru cariera în televiziune e „verificată“ printr-o întrebare echivocă: „Ești destul de motivată, ai face orice pentru scopul tău?“ Și mai obscur sălășluiesc alte „filosofii“ ale succesului în artă: unii „mentori“ artiști susţin că inspiraţia nu poate veni decât prin anumite stimulente care tulbură mintea, legale sau ilegale, iar acest stil de viaţă împărtășit cu discipolii le pare chiar marca oricărui artist autentic și, totodată, motivul pentru care geniul lor e neînţeles de societate, de familie etc. Justificările lor culturale bat până la Supraomul filosofului german Nietzsche sau până la versurile răstălmăcite ale lui Arghezi: „din bube, mucegaiuri și noroi / iscat-am frumuseţi și preţuri noi”.
Schimbând scena, găsim un editor „experimentat“ care sfătuiește niște studenţi ce redactau o revistă de specialitate „să se prostitueze pentru a primi finanţare“ în urma publicării unor materiale neavenite. O altă editoare cu style[1] omite să mai plătească traducerile unor bieţi studenţi care fac foamea prin cămine.
Găsim în lumea universitară și o profesoară plagiatoare care face un acord scris cu autorul-sursă ca, în cazul în care ar denunţa-o, el să-i achite o mare sumă de despăgubire (prin asta nerealizând că se autoincriminează). Un alt plagiator sfidează o întreagă comunitate academică susţinând că nici nu are nevoie de titlul obţinut fraudulos, deși pierderea lui l-ar exclude din această comunitate.
Alte măști, aceeași… miză: o terapeută paranormală pretinde sume piperate pentru cursuri de sacroterapie, adică îi învaţă pe cursanţi cum să se roage pentru a obţine ce vor, în cadrul unor multiple niveluri de iniţiere. Un antreprenor convinge clienţii să intre într-o afacere de tip piramidal, în care investiţia lor iniţială nu va mai fi recuperată, dar la vârf se îmbogăţesc el și cei din jurul său. Un domn subtil și bine situat social îi dezvăluie unui învăţăcel secretul succesului său – organizaţia discretă care-l susţine –, ascunzându-i însă adevăratul preţ: libertatea de conștiinţă, sau curăţenia de conștiinţă.
Un patron convinge o tânără amărâtă să nu aleagă un loc de muncă mai bine plătit doar pentru a o concedia, declarând că de la el se pleacă „prin demitere, nu prin demisie“. Un om de cultură influent refuză solicitarea unor tineri de bună credinţă, competenţi, școliţi în străinătate, de a ajuta la asanarea morală a societăţii prin coagularea unui organism benefic al societăţii civile. Imobilismul lui leneș e cu atât mai vinovat cu cât nu le lasă măcar altora locul și puterea de acţiune.
Un guru occidental al publicităţii e invitat în mod repetat să conferenţieze în România pe bani grei, deși mărturisește că nu prea mai are ce să îi spună publicului, care așteaptă de la el cel puţin formula nemuririi. Un înalt prelat colaborează cu recuperatori străini, cu rakeţi și tolerează în mănăstiri nelegiuiri de sfârșit de lume. Un tânăr, devenit faimos pentru mușchii săi lucraţi, declară la știri că se distrează și are admiratoare cu duiumul, chiar dacă nu și-a luat bacalaureatul, deci merge și așa.
Un medic bun începe să facă product placement[2] pentru concernele farmaceutice, încărcând simţitor reţetele pacienţilor pe care-i tratează ca pe niște clienţi. Altul recomandă operaţii inutile pacienţilor, în schimbul recompenselor generoase de la clinicile la care-i trimite. Aparţinătorul unei structuri secrete racolează persoane speculând patriotismul sau chiar fanatismul acestora, ca apoi, când e prea târziu pentru a renunţa, acestea să constate că trebuie să parcurgă cam aceleași experienţe de viaţă precum actorii cei adevăraţi și compleţi… Și lista o poate completa oricare dintre noi.
După cum se vede, vrăjitorii și șarlatanii zilelor noastre nu mai poartă pelerine negre și sticluţe cu elixiruri ieftine, ci haine de firmă, ceasuri de aur, mașini luxoase, spate dublu și, deseori, o invizibilă plasă de protecţie sub picioare. Mesajul subliminal al acestor antimodele e simplu: „Ca să ajungi sus, trebuie să faci ca mine!“ Ne întrebăm unde se poate găsi antidotul pentru educaţie.
„Vrăjitoarele“ fără vânători
Nu sunt surprinzătoare observaţiile faimosului gânditor italian Giovanni Sartori despre șarlatania înfloritoare de azi și despre graba schimbării perpetue. Problema e cât de periculoase sunt, pentru noi toţi, cele două metehne ale lumii contemporane. Mulţi ne considerăm „vaccinaţi“, dar fără vigilenţă zilnică am putea risca să ne contaminăm, iar generaţiile în plină formare sunt cu atât mai vulnerabile la frecventele antimodele din jur.
Ceea ce sugerează Sartori prin ideea „post-gândirii“ este că, prin consumul intens al produselor media cotidiene, scade capacitatea noastră de a raţiona, de a ne raporta critic, reflexiv la evenimente. Cu alte cuvinte, locul unde „sapă“ acestea este tocmai gândirea; prin lipsa gândirii se deformează caracterul și personalitatea, iar cei mai afectaţi sunt copiii și tinerii.
Prin consumul intens al produselor media cotidiene, scade capacitatea noastră de a raţiona, de a ne raporta critic, reflexiv la evenimente.
La contactul cu antimodelele, tinerii nu sunt condamnabili pentru că ţintesc sus sau pentru că, fiind de bună-credinţă, își închipuie că au găsit în aceste nonvalori calea pentru a ajunge acolo. Dar sunt culpabili moral (uneori, chiar legal) cei ce promovează mecanismul de ademenire și corupere, în mod deliberat ori implicit: cei care-l tolerează, deși ar trebui să ia măsuri (poliţia, justiţia, comisiile de etică din instituţii) sau cei care fac profit pe seama vehiculării lui, dar nu oferă alternativa normalităţii și nu sunt neutri (unele media). E un fapt sesizabil pentru oricine cunoaște legea și observă scandalurile mediatice pe seama ipostazelor de tipul celor enumerate la începutul acestui articol.
Mijloacele de comunicare în masă par să abdice tot mai mult de la rolul lor tradiţional de „câini de pază ai democraţiei“; există autori[3] și mișcări sociale pentru media democratice[4] care pun sub semnul întrebării intenţiile marilor trusturi de presă.
Suntem îndemnaţi să receptăm critic informaţiile și programele și să amendăm, mai ales în privinţa știrilor, acele media ce promovează interesele unor concerne, deformând realitatea și blocând libera circulaţie a ideilor.
Prin difuzarea aproape exclusivă de știri negative, prin omiterea evenimentelor benefice, remarcabile, de interes naţional, prin ignorarea personalităţilor și a liderilor de opinie cu autoritate și bună reputaţie, prin axarea pe divertismentul vulgar și pe programe de senzaţie, agresive, pe teme de subcultură, aceste media promovează implicit nonvalori. Derapajele au fost sesizate de CNA, însă persistenţa lor indică faptul că multe dintre aceste media nu pot avea un rol în educarea publicului, cu atât mai puţin a copiilor și a tinerilor. Rămâne ca societatea civilă și fiecare persoană în parte să-și manifeste vigilenţa în ceea ce o privește, însă rămâne și problema de a găsi modele umane viabile, pentru o educaţie sănătoasă.
Dezvrăjirea lui Harry Potter
Educarea nu-i totuna cu şcolarizarea. Rolul familiei, al grupului de prieteni, al comunităţii, al bisericii etc. trebuie să completeze armonios rolul școlii în acest proces. Însă, în cele din urmă, oricine dorește să se realizeze în viaţă va lucra asupra propriei personalităţi, se va autoeduca. Modalitatea cea mai bună este cea a modelelor benefice, inspiratoare, din jurul său: părinţi înţelepţi, bunici blânzi și iubitori, fraţi empatici, prieteni onești, colegi solidari, preoţi și pastori evlavioși etc. Dar ce se întâmplă dacă aceștia lipsesc, dacă nu oferă sprijin, dacă nu sunt bune exemple de urmat?
O șansă de a găsi modele mai nobile și mai valabile decât oferă strada sau un ecran este să le cauţi în cărţi. Nu vei mai fi singur sau izolat dacă vei descoperi acele personalităţi admirabile, acei oameni luminaţi ce-ţi vorbesc direct ca unui prieten, de atâtea secole încoace: sclavul filosof Epictet te învaţă în al său Manual cum să nu permiţi răului să te afecteze; Jonathan Swift, prin Călătoriile lui Gulliver, îţi dezvăluie originea cuvântului Yahoo și nobleţea lumii cailor; Dostoievski, cu o profunzime psihologică unică, îţi explică în Fraţii Karamazov de ce mulţimile nu-și doresc libertatea; Antoine de Saint-Exupéry îţi arată forţa inocenţei Micului Prinţ; Lewis Carroll, logicianul prieten al copiilor, te educă prin imaginaţie și joc, alături de Alice în Ţara Minunilor;
Educarea nu-i totuna cu şcolarizarea.
Jack London îţi trezește pofta de interacţiune cu natura, cu animale precum prietenosul lup din Colţ Alb; Jules Verne te uimește prin anticiparea atâtor invenţii tehnice de mai târziu, de la submarin (20000 de leghe sub mări) la CD-uri (Insula cu elice); Edmondo de Amicis te înduioșează prin curajul personajului din Cuore și prin dragostea lui faţă de părintele plecat departe; Carlo Collodi ne arată încercările prin care trece Pinocchio până când își ia în seamă propria conștiinţă; Charles Dickens îţi revelează, în Noaptea de Crăciun, comori de înţelepciune și bunătate în cei mai umili oameni; Goethe te avertizează, în Faust, să nu-ţi vinzi diavolului sufletul; iar Biblia te învaţă toate acestea și multe altele, pentru binele tău și pentru un destin veșnic.
De la modele la Model
Chiar cel mai sărman elev din zilele noastre, dacă nu-și permite alte cărţi sau nu are timp și condiţii familiale pentru a se instrui, chiar dacă abandonează școala, poate avea acces la Cartea cărţilor. Astfel, șansa de a se educa rămâne valabilă și la îndemâna lui. La fel și puterea de a realiza asta, pentru că, așa cum spune apostolul Pavel, „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să înveţe, să îndrepte, să mustre, să dea înţelepciune în neprihănire“ (2 Timotei 3:16).
Ceea ce singularizează Cartea cărţilor faţă de toate celelalte este tocmai această insuflare; este educarea printr-un mijloc privilegiat: revelaţia, o modalitate a lui Dumnezeu de a se adresa sufletului celor ce devin copiii Săi. Dintre toate cărţile, doar Biblia oferă instrumentul universal de a discerne între bine și rău în viaţă, hrănind sufletul și formând totodată coloana vertebrală a caracterului. Care sunt neajunsurile sau primejdiile de a-ţi forma cultura fără coordonatele ei?
Dintre toate cărţile, doar Biblia oferă instrumentul universal de a discerne între bine și rău în viaţă.
Neurochirurgul Ben Carson, într-o confesiune despre copilăria lui, mărturisește că devenise un monstru de aroganţă. Spiritul bovaric este o altă capcană – dorinţa de a trăi în ficţiune. Un alt pericol e cultura rece, fără criterii morale sau intelectuale, a personajului din romanul lui Sartre, Greaţa – Autodidactul. Modelele din cărţi nu pot fi perfecte. Dar Modelele cuprinse în paginile Bibliei reconfortează prin acea concordanţă între vorbe și fapte, între caracter și roade.
Iar asta nu doar în ochii oamenilor, ci chiar în ochii lui Dumnezeu: curăţia vieţii lui Enoh i-a adus nemurirea; neprihănirea lui Iov a preţuit mai mult decât decăderea întregii lumi; credinţa lui Avraam i-a adus neprihănirea; smerirea lui Moise l-a făcut conducătorul unui popor; inocenţa lui Iosif a rodit salvarea poporului său; duhul lui Ilie a dat putere și altor proroci; Ioan Botezătorul a devenit cel mai mare dintre oameni, Ioan a avut șansa de a rotunji în viziunea dată lui toată Scriptura.
Mai presus de toate, în latura sa umană, Iisus Christos oferă modelul perfect, de nezdruncinat, personalitatea ideală către care să tindem și pe care să ne bizuim. El este adevăratul axis mundi, prin axa Crucii care leagă pământul de Cer.