Din perspectivă istorică, traiul împreună este un rezultat al nevoii economice și de securitate, nu o virtute. Însă istoria nu poate spune întreaga poveste despre izolarea pe care o trăiește generaţia actuală.
O analiză publicată în Population and Development Review, bazată pe 279 de eșantioane de recensământ din 90 de ţări, arată că proporţia estimată din viaţă petrecută locuind singur este substanţial mai mare în societăţile cu un nivel ridicat de dezvoltare umană. Este un argument în favoarea ideii că o parte din ceea ce am numit într-un material anterior „retragere” este pur și simplu ceea ce oamenii cumpără atunci când, pentru prima dată în istorie, își permit intimitatea. Doar că această achiziţie vine cu un preţ care nu depinde de felul în care o resimţim.
Citește și „Spiritul timpului. Trenduri care ne reconfigurează viaţa”, un articol despre retragerea tot mai accentuată din viaţa socială și despre întrebarea care se conturează în spatele ei: ce se întâmplă cu viaţa împreună atunci când tot mai multe dintre legăturile și împrejurările ei devin opţionale?
Organizaţia Mondială a Sănătăţii face, în raportul Comisiei pentru Conexiune Socială, distincţia între singurătate, ca senzaţie dureroasă produsă de distanţa dintre relaţiile pe care ni le dorim și cele pe care le avem, și izolare socială, ca situaţie obiectivă în care avem puţine legături, indiferent de ceea ce simţim în privinţa lor. La scară globală, Comisia estimează că una din șase persoane se confruntă cu singurătatea și că aceasta este asociată cu aproximativ 871.000 de decese anual. Iar statisticile arată în mod repetat că un număr redus de legături sociale este asociat cu riscuri pentru sănătate, indiferent dacă îl resimţim sau nu ca pe o lipsă.
Singurătate = senzaţie dureroasă produsă de distanţa dintre relaţiile pe care ni le dorim și cele pe care le avem.
Izolare = situaţia obiectivă de a avea puţine legături, indiferent de ceea ce simţim în privinţa lor.
Cea mai amplă sinteză a temei, meta-analiza coordonată de Julianne Holt-Lunstad, a reunit 70 de studii longitudinale și peste 3,4 milioane de participanţi. După ajustarea pentru factorii de confuzie obișnuiţi, izolarea socială a fost asociată cu un risc de mortalitate mai mare cu 29%, singurătatea resimţită, cu 26%, iar faptul de a locui singur, cu 32%. În mod surprinzător, autorii nu au identificat diferenţe semnificative între măsurătorile obiective și cele subiective. Cu alte cuvinte, a avea puţine legături se asociază cu un risc comparabil cu cel asociat senzaţiei că îţi lipsesc legăturile sociale. Iar efectul era mai puternic, nu mai slab, la persoanele sub 65 de ani.
Un studiu britanic publicat în PNAS sugerează că, dintre cele două măsuri, cea obiectivă este mai rezistentă la ajustările statistice. Andrew Steptoe și colegii săi au urmărit 6.500 de adulţi timp de peste șapte ani, măsurând separat izolarea, prin contactele cu familia și prietenii și prin participarea civică, și singurătatea declarată. După ajustare, izolarea a rămas asociată cu mortalitatea, în timp ce singurătatea nu. Oamenii cu puţine legături au murit mai devreme indiferent dacă se simţeau sau nu singuri.
Aceste constatări au nevoie însă de o lectură precaută. Unii oameni manifestă o preferinţă reală pentru solitudine, pe care o percep nu ca pe o lipsă, ci ca pe un cadru dezirabil. A le spune acestor oameni că se mint pe ei înșiși ar fi și fals, și nedrept. Însă experienţa lor subiectivă („așa mă simt bine”) și constatarea studiilor („un număr redus de legături este asociat cu riscuri pentru sănătate”) se referă la variabile distincte.
Medicina cunoaște bine acest tipar. Hipertensiunea este una dintre afecţiunile supranumite „ucigașul tăcut”, fiindcă poate deteriora vasele de sânge fără să producă simptome perceptibile, iar absenţa simptomelor nu este o formă de protecţie, ci doar absenţa unui avertisment.
A te simţi bine singur nu contrazice datele. Răspunde la altă întrebare.
Ca zăpada
Prosperitatea explică însă doar de ce am putut alege retragerea. Nu explică de ce continuăm să o alegem, cu o consecvenţă aproape mecanică, chiar și după ce preţul a devenit vizibil.
Un candidat plauzibil vine dintr-o direcţie neașteptată. În 2004, Jean Twenge, Liqing Zhang și Charles Im au adunat aproape 25.000 de teste administrate între 1960 și 2002, măsurând locusul de control al respondenţilor — un concept din psihologie care descrie în ce măsură o persoană crede că poate controla sau influenţa ceea ce i se întâmplă în viaţă. Rezultatele au arătat că, în timp, locusul de control s-a deplasat semnificativ spre exterior. Studentul mediu din 2002 avea un locus de control mai extern decât 80% dintre studenţii de la începutul anilor ’60: cu alte cuvinte, considera că viaţa sa se află într-o măsură mai mică sub propriul control.
Studiul măsoară o convingere, nu o dorinţă, iar saltul de la una la cealaltă rămâne o ipoteză, nu o relaţie cauzală demonstrată. Se poate obiecta, pe bună dreptate, că cine crede că nu controlează nimic ar trebui să devină pasiv, nu să compenseze. Dar suprapunerea acestei tendinţe peste cele descrise anterior sugerează o posibilă structură comună, iar tocmai asemenea structuri merită căutate atunci când fenomene aparent fără legătură se mișcă în aceeași direcţie. Dacă senzaţia că stăpânim marile alegeri – cariera, locuinţa, instituţiile, viitorul – s-a erodat constant timp de șase decenii, este plauzibil ca nevoia de control să nu dispară, ci să se transfere asupra lucrurilor care rămân controlabile: cine intră în cameră, cui răspundem și când, ce citim și ce ignorăm, unde începe și unde se termină ziua de lucru.
Sociologul german Hartmut Rosa a numit ceea ce se pierde astfel Unverfügbarkeit, adică imposibilitatea de a dispune pe deplin de ceva. Teza lui, expusă în The Uncontrollability of the World, este că una dintre forţele motrice ale modernităţii este dorinţa de a face lumea previzibilă și accesibilă. Numai că rezonanţa, adică acele momente în care simţim că suntem cu adevărat în relaţie cu ceva sau cu cineva, presupune un partener care nu poate fi controlat pe deplin, care are o voce proprie și care ne poate inclusiv refuza. Ceea ce stăpânim complet încetează să ne mai atingă sufletul. Imaginea la care face apel sociologul este cea a zăpezii care se topește dacă este strânsă în palmă.
Concluzia ar putea fi, așadar, că oamenii nu și-au dorit pur și simplu să fie singuri, ci că, puși în faţa alegerii dintre ceva previzibil și ceva benefic, membrii unei societăţi tot mai nesigure în privinţa propriului viitor au ales sistematic previzibilul. Izolarea este doar un efect rezidual al acestei alegeri.
Viaţa care (nu) ne aparţine
Cum și de ce a ajuns previzibilul să pară singura formă de siguranţă disponibilă? Nu putem răspunde satisfăcător la această întrebare până nu ne lămurim și cât din vieţile noastre ne aparţine, în realitate. Iar pe acest subiect, modernitatea oscilează între două extreme: fie ne face stăpâni pe tot și ne lasă cu o anxietate pe măsură, fie ne reduce la produse ale unor forţe exterioare și ne scutește de orice răspundere. Creștinismul propune o distincţie care se dovedește mai profundă și mai viabilă decât aceste două polarităţi.
Viitorul nu ne aparţine. În Epistola lui Iacov (4:13–15), antreprenorul care își anunţă planurile de afaceri pentru anul următor nu este mustrat fiindcă face planuri, ci fiindcă vorbește despre anul următor ca despre o proprietate personală. Aceeași separare apare în Proverbe 16:9: omul își gândește calea, dar pașii îi sunt așezaţi de altcineva. Planificarea rămâne în sarcina noastră; rezultatul, nu.
Prezentul, în schimb, ne este încredinţat fără rezerve. Cuvântul grecesc pentru administratorul din parabolele evanghelice este oikonomos, administratorul unei case care nu îi aparţine, iar singura cerinţă pusă în faţa lui este să fie găsit credincios (1 Corinteni 4:2).
În parabola talanţilor (Matei 25:14–30), servitorul mustrat este cel care îngroapă banii. Motivul pe care îl invocă este frica, iar soluţia lui pare impecabilă din punctul de vedere al riscului. Odată îngropat, talantul nu poate fi pierdut.
Societăţile dezvoltate par să se fi specializat în îngroparea talanţilor, prin alegerea variantei cu cel mai mic risc. Faptul că această alegere poate fi observată la nivel statistic sugerează că ea nu ţine doar de temperament, ci mai degrabă de o precauţie generalizată, care ne împinge să ne întrebăm ce anume dorim, de fapt, să protejăm atunci când alegem mereu varianta cea mai sigură, aproape indiferent de preţ.
Cifrele conturează aceeași retragere din mai multe direcţii.
- În 2023, aproximativ un sfert dintre adulţii americani își luaseră singuri toate mesele din ziua precedentă, o creștere de 53% faţă de 2003; la cei de 25–34 de ani, incidenţa acestui comportament a crescut cu peste 180% în două decenii.
- Între 2003 și 2022, americanii au ajuns să petreacă cu o oră și 39 de minute mai mult pe zi acasă, în paralel cu creșterea timpului liber petrecut singuri.
- La nivel internaţional, gospodăriile s-au micșorat în medie cu aproximativ 0,5 persoane pe deceniu, iar în societăţile cu un nivel foarte ridicat de dezvoltare a crescut timpul din viaţă petrecut locuind singur.
- Munca s-a retras și ea parţial din spaţiul comun: în 20 de ţări OECD, ponderea anunţurilor de angajare care ofereau posibilitatea muncii de acasă a crescut de la circa 2,5% la 11% între ianuarie 2020 și ianuarie 2023, iar un studiu pe reţeaua de e-mail a MIT a măsurat, odată cu trecerea la munca integral de acasă, o scădere de 6,2% a legăturilor slabe și de 38,7% a numărului de noi asemenea legături formate într-o zi lucrătoare.
- În Statele Unite, proporţia bărbaţilor de 18–24 de ani care nu raportaseră nicio activitate sexuală în anul precedent a crescut de la 18,9% în 2000–2002 la 30,9% în 2016–2018.
Dacă alegem să ne protejăm de ceea ce nu putem controla, merită să ne amintim că viitorul nu a stat, în nicio epocă, în mâinile nimănui. Generaţiile dinaintea noastră aveau mai puţine instrumente cu care să mascheze această realitate. Noi, în schimb, ne-am construit o întreagă panoplie de instrumente care ne ajută să o uităm.
Reversul poate semăna cu mult mitologizata resemnare mioritică, însă nu este. De fapt, reversul este singura formă de libertate care nu îţi cere să fii stăpân pe ceva ce oricum nu era al tău.