Nu puţine sunt momentele în care, în situaţii aparent fără rezolvare, când toţi au renunţat să mai creadă, în frunte cu cel care are nevoie de o soluţie, ajutorul vine în moduri complet neașteptate. Pentru James Bowen, salvarea a venit sub forma unui motan roșcat rănit.
Tot ce poate să-și amintească James despre copilăria lui sunt mutările frecvente și bătaia de joc a copiilor de la școală. Deși s-a născut într-un orășel din comitatul Surrey, Anglia, în urma divorţului părinţilor, pe când avea doar trei ani, s-a mutat cu mama lui în Australia.
Pentru că schimbau des orașele în care locuiau, nu a avut niciodată șansa să se atașeze de vreun loc. Din același motiv nu avea prieteni, iar școala era de cele mai multe ori un chin. A fost diagnosticat cu ADHD, schizofrenie și tulburare bipolară în adolescenţă, iar din anul al doilea de liceu a renunţat la studii. Din dorinţa de a o lua de la capăt, s-a întors în 1997 în Anglia, când avea 18 ani, la sora lui mai mare. Aceasta era căsătorită și avea doi copii mici. Comportamentul lui rebel a fost prea mult pentru cumnatul lui, așa că James a ajuns să doarmă pe la cunoștinţe. Nu putea să facă acest lucru la nesfârșit și, în scurt timp, a ajuns să doarmă pe stradă.
Ajutorul vine în moduri complet neașteptate.
Doar pentru câteva zile, și-a spus atunci, dar pentru că nimeni nu voia să angajeze vagabonzi și pentru că nu mai avea parte de ajutorul nimănui, zilele s-au transformat în luni de dormit pe stradă, care l-au dus destul de curând la depresie. Lunile s-au transformat în ani, iar dorinţa de a face ceva cu viaţa lui s-a transformat în capitulare. Făcea rost de bani pentru mâncare din cântatul cu chitara la metrou, dar curând banii au început să fie folosiţi pentru a fugi de realitatea sinonimă cu frigul și singurătatea. La fel ca majoritatea oamenilor străzii, a devenit dependent de heroină.
Știa unde îl va duce, văzuse cum alţii muriseră de supradoză, dar acele scurte momente de fericire și uitare erau mai puternice decât teama. Și pentru că banii strânși din cântat erau departe de a fi de ajuns pentru a-și lua heroină, a început să fure din magazine și de patru ori pe zi, în principal carne, pe care o vindea apoi mai ieftin proprietarilor de localuri. A fost prins de poliţie furând, dar, din fericire, în loc să fie închis, a fost înscris într-un program de reabilitare. Așa a ajuns în 2007, după ani buni de dormit pe stradă, să locuiască într-un apartament și să primească ajutor social.
A intrat într-un program de supraveghere medicală, iar heroina i-a fost înlocuită cu metadonă, folosită pentru a reduce pofta de a consuma droguri opioide. A devenit rapid dependent de metadonă, un drog sintetic considerat mai puţin periculos, dar supravegherea strictă îl păzea de supradozaj. Se lupta să reziste, doar că lipsa unui sens îl aducea mereu la tentaţia de a cumpăra heroină.
Pe aleile cartierului în care stătea a găsit într-o dimineaţă o pisică. Nu a băgat-o în seamă, credea că este a vreunui locatar. Când a văzut-o din nou a doua zi, a început să-i întrebe pe vecini dacă știu pe cineva care a pierdut o pisică. A treia zi, motanul roșcat era tot acolo, dar avea o rană la picior care sângera. L-a dus la o clinică, unde a fost tratat gratuit, dar a trebuit să plătească cu ultimii lui bani de mâncare antibioticele pentru motan. L-a luat acasă, i-a dat antibioticele câteva zile până și-a revenit, apoi i-a dat drumul înapoi pe stradă. Credea că a scăpat de el, doar ca să vadă cu surprindere într-o dimineaţă cum urcă în fugă în urma lui în autobuz și i se așază în braţe. S-a hotărât să îl păstreze, de mic iubise pisicile, și i-a pus numele Bob.
„Bob este cel mai bun prieten al meu.”
Îl lua cu el atunci când cânta la metrou, iar atenţia pe care o primeau datorită lui Bob, care își găsise pe umerii lui locul perfect pentru a se odihni, era mult mai mare. Mult mai mulţi oameni le dădeau bani, iar dintr-un vagabond invizibil James ajunsese, cu ajutorul lui Bob, un cunoscut al trecătorilor. Bob devenise o mică vedetă, avea la un moment dat 20 de fulare și hăinuţe tricotate special pentru el, primite de la trecători care reveneau doar pentru a-i vedea pe cei doi. O perioadă, James nu a mai avut voie să cânte pe stradă, din cauza unei altercaţii, așa că a început să vândă revista Big Issues. Organizaţia londoneză care produce revista are la bază un tip de afacere creat special pentru oamenii străzii. Aceștia cumpără revista cu 1,25 de lire și o vând cu 2,5 lire pe stradă. Profitul le rămâne lor, o parte îl reinvestesc în cumpărarea de reviste, cu restul încep să se întreţină singuri.
James a avut succes și la vânzarea de reviste cu Bob alături, așa că viaţa lui a început să capete echilibru. Grija pe care trebuia să o aibă faţă de Bob l-a responsabilizat și i-a dat și acel motiv pentru care să lupte să scape de dependenţa de metadonă. Tot cu Bob alături a trecut prin cele mai groaznice zile de sevraj, din care foarte puţini scapă fără să se întoarcă la droguri, mai ales din rândul acelora care au dependenţe îndelungate. Cei doi au devenit faimoși datorită unei trecătoare, Mary Pachnos, care era agent literar și care a vrut să le afle povestea. Aceasta i-a făcut legătura cu un autor cu care colaborase, uimit, la rândul lui, de situaţia lor. Din colaborarea celor doi s-a născut cartea A street cat named Bob: and how he saved my life (James Bowen, Un motan pe nume Bob, Polirom, 2014), care a devenit bestseller internaţional, tradus în peste 30 de limbi.
Toată lumea are nevoie de ajutor, toată lumea merită o a doua șansă. Bob și cu mine am primit-o pe a noastră.
Cu banii câștigaţi din vânzarea cărţii a reușit să-și cumpere o casă și să ajute fundaţii care au grijă de oameni în aceeași stare în care se aflase el cu doar câţiva ani în urmă. Confesiunea lui James este emoţionantă și onestă, vizând legătura specială dintre el și Bob și modul în care, într-o lume în care puţini oameni mai aveau răbdare să-i mai ofere o șansă, a fost salvat de un motan: „Bob este cel mai bun prieten al meu, cel care m-a condus spre un alt stil de viaţă – mai bun. Nu cere în schimb nimic prea complicat sau nerealist. Are nevoie doar să am grijă de el. Asta și fac. (…) Toată lumea are nevoie de ajutor, toată lumea merită o a doua șansă. Bob și cu mine am primit-o pe a noastră…“