Războiul din Iran și victoria care poate distruge pacea

Atacurile Statelor Unite și ale Israelului asupra Iranului au fost prezentate drept o acţiune strategică inevitabilă. Ultimii 20 de ani au demonstrat însă că, deși războaiele pot fi câștigate rapid, stabilitatea politică ulterioară este mult mai greu de construit. Irakul din 2003 rămâne lecţia cea mai clară. O va reproduce și Iranul?

Atacul Statelor Unite și al Israelului asupra Iranului a fost lansat ca o intervenţie raţională, menită să restabilească echilibrul și să neutralizeze un pericol iminent. Însă invocarea necesităţii implică, aproape automat, și asumarea controlului asupra consecinţelor, iar istoria recentă a demonstrat deja că această pretenţie fragilă nu reflectă decât, în cel mai bun caz, un optimism strategic excesiv.

Suspendăm momentan întrebarea dacă intervenţia în Iran a fost legitimă și privim spre ceea ce ar trebui să funcţioneze pentru ca războiul să aibă un rezultat stabil. Victoria militară așteptată nu poate reprezenta decât începutul unui proces amplu de restructurare, în care evoluţia instituţiilor statului și reacţia actorilor regionali vor determina dacă succesul iniţial se consolidează într-o nouă ordine politică sau deschide drumul unei crize prelungite.

Irakul din 2003 rămâne unul dintre cele mai relevante precedente pentru înţelegerea acestei dinamici. Prăbușirea regimului lui Saddam Hussein a scos rapid la iveală vulnerabilităţi structurale pe care autoritarismul le ţinuse mult timp sub control. Cu instituţiile slăbite sau dezmembrate, societatea irakiană a căzut victimă clivajelor sectare și, în absenţa unor structuri statale funcţionale, securitatea s-a fragmentat între miliţii și actori locali.

Pentru a înţelege dacă actualul conflict riscă să reproducă același tipar, merită privit mai întâi modul în care ofensiva a fost prezentată public și modul în care s-a desfășurat în primele ore ale operaţiunii.

Ce s-a spus

La 28 februarie 2026, la 01:15 EST, forţele americane și cele israeliene au lansat un asalt fără precedent, iar președintele american Donald Trump a considerat oportun să anunţe ofensiva nu printr-un discurs adresat naţiunii, ci prin intermediul unei postări pe Truth Social la ora 02:00 EST.

Primul val al ofensivei americano-israeliene a lovit mai multe orașe iraniene, inclusiv Teheranul, Isfahanul, Qomul, Karajul și Kermanshahul. Loviturile au combinat rachete de croazieră Tomahawk, lansate de pe nave americane, cu muniţie lansată aerian de bombardiere și avioane de luptă, într-o operaţiune coordonată care a constituit cea mai amplă acţiune militară americană în regiune din ultimele decenii.

La câteva ore după primele lovituri, premierul israelian Beniamin Netanyahu a prezentat operaţiunea într-un registru familiar pentru discursul strategic israelian, concentrat pe eliminarea unei „ameninţări existenţiale”.

La Washington, explicaţia oficială s-a articulat în jurul mai multor motive invocate aproape simultan: programul nuclear al Teheranului, dezvoltarea rachetelor balistice și sprijinul oferit unei reţele extinse de organizaţii proxy active în întreaga regiune. Felul în care aceste justificări au fost formulate și reluate în spaţiul public este ilustrativ pentru natura momentului. Unii analiști au catalogat oscilările guvernului drept indiciu al complexităţii reale a problemei iraniene. Alţii le-au considerat apanajul unei administraţii care încă încearcă să definească exact ce ar trebui să însemne succesul într-un conflict deja început.

Ce s-a întâmplat

În prima zi de conflict, războiul a escaladat rapid dincolo de scenariul unei lovituri preventive limitate. Surse israeliene au anunţat că liderul suprem Ali Khamenei a fost ucis în bombardamentele iniţiale (informaţie confirmată ulterior și de autorităţi iraniene), declanșând o succesiune incertă la vârful regimului.

Iranul a răspuns printr-un val de rachete balistice și drone împotriva Israelului și a bazelor americane din statele din Golf, extinzând conflictul în întreaga regiune.

În paralel, bilanţul civil a crescut rapid: unul dintre cele mai grave episoade a avut loc în orașul Minab, unde o rachetă a distrus o școală primară de fete, provocând moartea a peste 100 de copii și stârnind condamnări internaţionale.

Reacţiile diplomatice au urmat linii previzibile: unele guverne occidentale au exprimat sprijin sau prudenţă, în timp ce Rusia și China au denunţat atacurile, iar proteste și manifestaţii ale diasporei iraniene au izbucnit în mai multe capitale, semn al unei lumi care începe să se polarizeze în jurul unui nou conflict major.

Interpretând semnalele

Campania a primit două denumiri oficiale. Pentagonul a numit ofensiva „Operation Epic Fury”, iar Israelul a acţionat sub codul „Operation Roaring Lion”, nume ales personal de Beniamin Netanyahu după ce IDF (forţele de apărare ale Israelului) folosise iniţial o altă denumire internă.

În discursul prin care a anunţat operaţiunea, Netanyahu a făcut referire la sărbătoarea Purim și la un verset profetic („Leul a răcnit, cine nu se va teme?”), plasând conflictul într-o naraţiune istorică și religioasă despre supravieţuirea Israelului. Imaginea leului are o rezonanţă puternică în tradiţia biblică și în simbolistica statului israelian, unde „Leul din Iuda” reprezintă puterea și supravieţuirea naţională. În același timp, un asemenea limbaj religios are ecou și în mediul politic american conservator, unde sprijinul pentru Israel este adesea argumentat în termeni biblici.

Felul în care ofensiva a fost așadar comunicată public a devenit un semnal politic în sine. Anunţul de pe Truth Social făcut de Donald Trump a venit după ce conducerea Congresului fusese informată doar printr-un briefing restrâns al așa-numitului „Gang of Eight”, procedură care a declanșat rapid critici la Capitoliu. Mai mulţi senatori, printre care Bernie Sanders, au calificat acţiunea drept un „război premeditat și neconstituţional”, invocând limitele puterilor prezidenţiale stabilite de Constituţia SUA.

Un detaliu critic, adesea omis de discursurile oficiale, este că ministrul de externe al Omanului, Badr Al-Busaidi, mediatorul negocierilor nucleare irano-americane, anunţase cu doar câteva ore înainte de declanșarea atacurilor că Iranul acceptase atât zero-stocarea uraniului îmbogăţit, cât și verificarea completă din partea AIEA. Al-Busaidi fusese în Washington vineri, se întâlnise cu vicepreședintele Vance și descrisese progresele drept promiţătoare. Al-Busaidi s-a declarat „consternat” de atacuri, afirmând că escaladarea nu servește intereselor americane. Omanul programase o a doua rundă de negocieri la Geneva pentru săptămâna imediat următoare.

O analiză Washington Institute nota că Trump a descris campania drept o operaţiune exclusiv americană, fără să menţioneze Israelul, în timp ce Netanyahu o caracteriza drept o operaţiune comună – o deosebire de interpretare semnificativă.

Iranul nu era stabil înainte de atacuri

Pentru a înţelege ce a urmat după 28 februarie trebuie privit mai întâi contextul intern al Iranului. În ultimele zile ale anului 2025 și la începutul lui 2026, ţara a fost zguduită de cele mai ample proteste din ultimele decenii. Demonstraţiile au izbucnit pe 28 decembrie la Teheran și s-au extins rapid în zeci de orașe, alimentate de o criză economică profundă și de prăbușirea monedei naţionale. Rialul pierduse deja o mare parte din valoare, într-un declin accelerat care a amplificat inflaţia și a erodat dramatic puterea de cumpărare.

Mișcarea a început în mod simbolic în Marele Bazar al capitalei, un loc care, în istoria Iranului, a funcţionat adesea ca barometru al stabilităţii politice. A atras rapid studenţi, muncitori și segmente largi ale clasei mijlocii urbane. Și, pe măsură ce protestele s-au extins în aproape toate provinciile, autorităţile au răspuns cu o represiune brutală. Amnesty International a descris luna ianuarie 2026 drept cea mai sângeroasă perioadă de represiune documentată în Iran în ultimele decenii, forţele de securitate folosind muniţie reală și efectuând arestări în masă.

Dimensiunea exactă a tragediei rămâne disputată. Guvernul iranian a recunoscut peste 3.000 de morţi, în timp ce organizaţiile pentru drepturile omului au raportat cifre mult mai mari, unele estimări depășind câteva zeci de mii de victime în urma represiunii. În paralel, autorităţile au impus o întrerupere aproape totală a internetului începând cu 8 ianuarie, o măsură condamnată ulterior de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, pentru că a împiedicat documentarea abuzurilor.

Dincolo de violenţa imediată, protestele au reflectat o criză mai profundă. Ani de sancţiuni, inflaţie cronică și deprecierea monedei au creat o economie în care stagnarea și declinul nivelului de trai deveniseră realităţi cotidiene pentru o mare parte a populaţiei. Până la mijlocul lunii ianuarie 2026, regimul reușise să reprime revolta folosind aparatul de securitate și loialitatea Gărzii revoluţionare. Cauzele structurale ale nemulţumirii, care vizau lipsa reformelor politice și izolarea internaţională, pe un fond de criză economică au rămas însă intacte.

Teoretic, prăbușirea unui regim autoritar marchează începutul unei noi ordini politice. În practică, experienţa ultimelor decenii sugerează că momentul în care un stat este destabilizat este adesea și momentul în care vulnerabilităţile sale structurale ies la suprafaţă cu cea mai mare forţă. Pentru a înţelege cum se poate transforma o victorie militară rapidă într-o criză regională de durată, merită privit precedentul cel mai apropiat: Irakul din 2003.

Irak 2003

Pe 20 martie 2003, o coaliţie condusă de Statele Unite a invadat Irakul sub pretextul eliminării armelor de distrugere în masă, arme care, în cele din urmă, nu aveau să fie găsite. Campania militară s-a încheiat rapid. Armata irakiană a fost înfrântă, iar regimul lui Saddam Hussein s-a prăbușit în mai puţin de trei săptămâni. Victoria de pe câmpul de luptă a fost clară. Problemele aveau să apară abia în urma ei.

Autoritatea Provizorie a Coaliţiei (CPA), administraţia civilă a ocupaţiei, a emis în primele săptămâni două ordine care aveau să definească viitorul Irakului. Primul, pe 16 mai 2003, a interzis Partidul Baʿath și a lansat politica de „de-Baʿathificare”, eliminând membrii partidului din administraţia publică. Al doilea, emis la 23 mai, a dizolvat armata irakiană și structurile de securitate ale statului.

Consecinţele au fost imediate. Aproximativ 400.000 de militari au fost lăsaţi fără loc de muncă peste noapte, mulţi dintre ei înarmaţi și resentimentari după prăbușirea regimului pe care îl serviseră. Criticii aveau să susţină ulterior că aceste decizii au distrus instituţiile capabile să menţină ordinea într-un stat deja fragil.

Rezultatul a fost un vid de putere care a alimentat insurgenţa, polarizarea sectară și fragmentarea politică a Irakului. În locul unei tranziţii rapide spre echilibru politic, ţara a intrat într-un deceniu de violenţă și competiţie între grupări armate. Din acest peisaj instabil avea să apară, după câţiva ani, organizaţia cunoscută astăzi drept Stat Islamic.

Experienţa Irakului sugerează că prăbușirea instituţiilor statului este doar o parte a ecuaţiei. Cealaltă variabilă, adesea mai puţin previzibilă, este reacţia societăţii asupra căreia intervine această schimbare violentă a raportului de putere.

Iranul – între instinct de supravieţuire și presiune externă

Iranul din 2026 reiterează întrebarea din Irakul anilor 2000: cum va reacţiona societatea atacată din exterior, în timp ce ea este deja tensionată din interior?

Literatura de relaţii internaţionale descrie două direcţii posibile de evoluţie. Prima interpretează intervenţia externă drept o fereastră de oportunitate pentru contestarea regimului. Loviturile militare pot fi percepute de o parte a populaţiei ca indiciul că aparatul coercitiv al statului începe să slăbească, iar mesajele liderilor străini sunt uneori construite deliberat în această logică. Beniamin Netanyahu s-a adresat direct cetăţenilor iranieni și a sugerat că momentul confruntării cu regimul se apropie. Reacţiile din diaspora iraniană au reflectat parţial această interpretare: în orașe precum Berlin, Londra sau Los Angeles, vestea atacurilor a fost întâmpinată de grupuri care au ieșit în stradă pentru a celebra ceea ce percepeau drept începutul unei schimbări politice.

O altă dinamică descrie un reflex diferit, observat frecvent în timpul conflictelor internaţionale. Politologul John Mueller a conceptualizat încă din 1970 fenomenul cunoscut drept rally-around-the-flag, tendinţa cetăţenilor de a se solidariza temporar cu conducerea statului atunci când societatea percepe o ameninţare externă majoră. În asemenea momente, disputele interne sunt suspendate, simbolurile naţionale devin puncte de coeziune politică, iar sprijinul pentru conducere poate crește pentru o perioadă limitată de timp.

Însă realitatea socială urmează rareori un singur scenariu. Cercetările comparative arată că reacţia populaţiei la conflicte interstatale depinde în mare măsură de modul în care conflictul este interpretat în spaţiul public și de naraţiunea politică dominantă. Altfel spus, percepţia unei agresiuni externe poate activa reflexul de solidarizare chiar și într-o societate în care nemulţumirea faţă de regim este larg răspândită, în timp ce percepţia slăbirii aparatului de putere poate stimula mobilizarea civică și contestarea politică.

O dimensiune suplimentară a acestei ecuaţii o reprezintă economia. Protestele din 2025–2026 reflectau deja o societate marcată de oboseală economică și de sentimentul că declinul nivelului de trai devenise permanent. Un conflict prelungit ar putea accentua această stare de epuizare colectivă, în special într-un context de sancţiuni suplimentare și de posibile perturbări ale exporturilor energetice prin strâmtoarea Hormuz, ruta prin care circulă aproximativ o cincime din petrolul comercializat la nivel global. În asemenea condiţii, reacţiile sociale pot evolua în direcţii diferite: mobilizare civică, solidarizare naţională, radicalizare politică sau retragere din viaţa publică prin emigraţie.

Direcţia în care se va mișca societatea iraniană rămâne profund incertă. Dincolo de reacţia ei imediată, o altă necunoscută privește capacitatea intervenţiei de a genera o ordine mai durabilă decât instabilitatea pe care o declanșează.

Cinci condiţii pentru un efect pozitiv

Într-un scenariu optimist, stabilitatea politică poate apărea dacă mai multe condiţii structurale sunt îndeplinite simultan.

Prima condiţie este claritatea și limitarea obiectivelor. Experienţa irakiană a arătat că misiunile care se extind creează ambiguitate strategică și imposibilitate de implementare. Declaraţiile actuale ale lui Netanyahu și ale lui Trump sugerează că schimbarea de regim este deja un obiectiv explicit, ceea ce mărește considerabil complexitatea misiunii. Dacă obiectivul rămâne limitat la degradarea infrastructurii nucleare și balistice, șansele de stabilizare cresc. Dacă devine implicită schimbarea de regim, fără un plan politic credibil, riscul de haos crește exponenţial.

O a doua dimensiune privește arhitectura politică a perioadei de după intervenţie. Irakul a demonstrat că prăbușirea structurilor statului fără o alternativă funcţională creează vid de putere. Pentru Iran, ar fi esenţial să existe canale diplomatice deschise, un cadru de negocieri definit și evitarea dezintegrării instituţiilor eșenţiale. Dacă intervenţia produce numai slăbirea aparatului coercitiv, fără niciun cadru de tranziţie, consecinţa probabilă este fragmentarea, nu reforma.

A treia condiţie, cea mai fragilă, este ca reacţia societăţii iraniene să nu fie una de solidarizare în jurul regimului. Efectul rally despre care discuta Feinstein nu este automat sau garantat. El apare când cetăţenii percep că acţiunile liderilor protejează onoarea naţională. Costurile civile reduse și un discurs public care evită umilirea naţională ar atenua acest risc, însă acestea sunt circumstanţe improbabile într-un conflict la această scară.

Evitarea escaladării regionale este un alt factor care ar înclina balanţa în favoarea stabilităţii politice interne a Iranului. Însă primele zile de confruntare indică deja că escaladarea a început.

O ultimă condiţie este evitarea prăbușirii economiei iraniene. O intervenţie care ar antrena sancţiuni suplimentare sau perturbări energetice majore ar lovi direct populaţia civilă, fără a crea percepţia unor beneficii politice sau sociale concrete. Iar lecţia istorică este clară: presiunea economică extremă nu generează automat democratizare.

Cine să își asume responsabilitatea?

Întrebarea pe care am lăsat-o deliberat suspendată la începutul acestui text merită, în cele din urmă, reluată. Dincolo de calcule strategice, rămâne o problemă pe care nicio analiză militară nu o poate evita: când este legitimă o intervenţie armată? Tradiţia eticii politice oferă un cadru relativ stabil pentru a răspunde acestei dileme. În teoria războiului just, legitimitatea folosirii forţei este condiţionată de câteva criterii clasice: existenţa unei cauze juste, proporţionalitatea răspunsului, epuizarea alternativelor diplomatice și o probabilitate rezonabilă de succes, toate menite să limiteze recurgerea la violenţă în relaţiile internaţionale.

Aplicarea acestor principii la cazul Iranului din 2026 rămâne însă profund contestată. Distrugerea unui regim și construirea a ceva mai bun sunt două operaţiuni fundamental diferite, care necesită instrumente diferite, cu actori diferiţi și pe un cu totul alt orizont de timp. CSIS (Center for Strategic & International Studies) avertizează că operaţiunile Epic Fury și Roaring Lion „sunt probabil începutul unui conflict prelungit” și „coaliţia SUA-Israel a depășit ţintele de proliferare și caută să distrugă guvernul iranian în totalitate”, fără ca documentele publice să dezvăluie ce urmează după această etapă.

Adevărata măsură morală a intervenţiei va fi dată de ceea ce va rămâne peste cinci sau zece ani: o regiune mai sigură și o societate iraniană mai liberă? Sau o nouă generaţie crescută în umbra instabilităţii? Lecţia există deja și e scrisă cu sânge pe nisipul Irakului.