În prima parte a acestei serii, ne-am familiarizat cu percepţia protestantă clasică asupra noţiunii și a personajului profetic antihrist, evaluând identificarea clasică a antihristului cu papalitatea. Continuarea analizei este încă mai fascinantă la o citire atentă a celor mai importante profeţii biblice despre antihrist.

Profeţiile apocaliptice ale Bibliei (cele din cărţile Daniel şi Apocalipsa), incomparabil superioare sub orice aspect versurilor sibilinice ale lui Nostradamus, sunt doar schiţe ale viitorului, prezentat într-un limbaj acoperit, dar care poate fi decodificat de cei care iubesc cercetarea biblică și au suficiente cunoștinţe de istorie. Vom analiza mai întâi prima profeţie care a fost aplicată tradiţional papalităţii istorice.

Cornul antihrist din Daniel 7

Cele patru fiare. Descoperirea profetică din Daniel 7 i-a fost dată lui Daniel într-un vis, în Babilon, cu 550 de ani înainte de Hristos. Tulburările și războaiele care aduc pe val noi și noi puteri politice au fost reprezentate în viziune printr-o mare lovită de vânturi din toate părţile. Ca urmare, din valuri au ieșit patru fiare monstruoase, simbolizând patru împărăţii „universale” succesive. Ele nu sunt identificate în mod explicit în această viziune, dar asemănarea schematică a acestei profeţii cu visul din Daniel 2 arată că prima împărăţie (leul înaripat, cu inimă de om) trebuie să fie Babilonul (Imperiul Caldeean). Comparaţia dintre acest pasaj și viziunea din Daniel 8 arată că ursul carnivor, cu trei coaste în gură, trebuie să fie Imperiul Medo-Persan, iar leopardul cu patru capete și patru aripi corespunde ţapului cu patru coarne din capitolul 8, identificat explicit ca „Împărăţia grecilor”, împărţită ulterior în patru împărăţii, care au reprezentat civilizaţia elenistică după Alexandru Macedon. Al patrulea monstru, care avea zece coarne și era diferit de cele trei fiare anterioare, nu poate reprezenta o parte a lumii elenistice, așa cum susţin unii interpreţi, ci este o fiară distinctă, o putere mondială separată, identificată de Părinţii Bisericii, de mișcările medievale și de comentatorii clasici protestanţi ca fiind Imperiul Roman, în toate fazele lui – păgân și creștin, unitar și divizat.

Zece coarne, plus unul. Cele zece coarne ale fiarei romane simbolizează divizarea Imperiului Roman, apariţia statelor romano-germanice, care au continuat sistemul politicoreligios al imperiului: Europa medievală. Viziunea însă descrie în acest moment un element deosebit de frapant. Un corn mic răsare din mijlocul celor zece, dezrădăcinându-le pe trei dintre ele. Aceasta înseamnă că, la începuturile Europei creștine, imediat după apariţia primelor zece state barbare pe teritoriul imperiului, trebuia să apară o putere nouă, la început nesemnificativă politic, dar tot mai impunătoare. Cornul este descris ca având ochi și gură, deci el singur supraveghind și poruncind, în timp ce coarnele celelalte sunt oarbe și mute, adică supuse.

Mai mult, profeţia descrie acest corn ca fiind în permanent război cu „sfinţii celui Preaînalt”, rostind vorbe mari în rivalitate cu Cel de Sus, aspirând şi conspirând să schimbe vremurile (guvernele, cf. Daniel 2:9,21) și Legea lui Dumnezeu[1]. Prin urmare, este vorba de o putere care luptă pentru supremaţie în domeniul politic şi religios.

Trei ani și jumătate? Un element profetic spectaculos este şi timpul limitat pe care l-a rezervat Dumnezeu acestui „corn”[2]: „o vreme, [două] vremi și jumătate de vreme” (3,5 „vremi”). Ştiind că, în stilul cărţii lui Daniel, „vremile” numărate aici sunt „ani”, interpretare unanim acceptată[3], înseamnă că avem de-a face cu un alt mod de a spune „trei ani și șase luni”, expresie care va fi regăsită în Apocalipsă ca sinonimă cu „42 de luni” sau cu „1.260 de zile”[4] (42 × 30 = 1.260).

Această perioadă de trei ani şi jumătate este tipologică, asociată cu un episod biblic anterior. Referindu-se la seceta din vremea profetului Ilie, atât Mântuitorul, cât și Iacov cel Drept spun că aceasta a durat trei ani și șase luni[5].[6] Istoria lui Ilie se petrece într-un context istoric de mare adversitate faţă de cultul Dumnezeului lui Israel, de idolatrie dominantă şi superstiţie neagră, sub domnia unui rege evreu slab, căsătorit cu o regină păgână, fanatică și dominatoare. Puţinii adoratori ai lui Yahwé se ascundeau prin peșteri, ca și Ilie, de frica persecuţiei sângeroasei Izabela. Astfel, în profeţia lui Daniel, cornul joacă rolul cuplului regal Ahab-Izabela, iar „sfinţii Celui Preaînalt” joacă rolul lui Ilie și al profeţilor rezistenţei. Israel ajunsese în această stare din cauza idolatriei programate pe care o declanșase regele Ieroboam. Prefigurând lucrarea cornului care apare între cele zece, determinat să schimbe vremurile și Legea, Ieroboam s-a ridicat și el ca rival al dinastiei lui David, în mijlocul celor zece triburi, înfiinţând sanctuare păgâne, un cult al viţeilor sacri, schimbând sărbătorile calendaristice și îndepărtând astfel simpatia israeliţilor faţă de Ierusalim.

Zile – ani. Toate variantele de exprimare a perioadei de „trei ani și șase luni” din Daniel și Apocalipsă sunt cu totul neobișnuite. Acest limbaj atrage atenţia asupra caracterului simbolic al perioadei. După cum o fiară cu viaţă scurtă reprezintă un imperiu care poate dura secole, tot așa o zi apocaliptică simbolizează un an istoric – cod sugerat de Sfânta Scriptură, mai întâi în mod implicit, prin corespondenţa zi-an (vezi caseta).

Codul zi-an a fost recunoscut de Părinţii Bisericii din secolele III-VIII, în mod special de Tichonius, Primasius, Beda, Berengaud, Bruno de Segni; de mari rabini medievali, ca Nahawendi, Saadia, Rashi, Nahmanide şi de alţii. Începând cu stareţul italian Joachim de Flora (sec. XIII), codul zi-an s-a aplicat şi la cele 1.260 de zile, apoi s-a extins treptat la restul perioadelor apocaliptice. A fost aplicat de teologii valdenzi, wycleffiţi şi husiţi şi, începând cu Reforma protestantă, a devenit o regulă hermeneutică universal recunoscută până în secolul al XIX-lea. Savanţi de mărimea lui Isaac Newton şi John Napier şi mulţi alţi comentatori foloseau în mod curent acest cod în cronologia apocaliptică.

După informaţiile lui Sphrantzés[7], codul zi-an era cunoscut şi în lumea ortodoxă şi era aplicat în profeţie de către învăţaţii Bizanţului din secolul al XV-lea. Sub influenţa culturii iudeocreștine sau din vechi tradiţii orientale, codul zi-an se reflectă și în teologia Baha’i, precum și în romanul chinezesc al lui Wu-Cheng’en[8], din secolul al XVI-lea. Chiar și în Mesopotamia, cu peste 1.700 de ani înainte de Hristos, regele Hammurabi a proclamat un jubileu, cu suspendarea totală a datoriilor, cu ocazia împlinirii unei „luni” de ani (30 de ani de domnie).[9]

1.260 de ani istorici. Cele trei vremi şi jumătate (1.260 de zile) constituie „evenimentul” principal care are loc între momentul divizării Imperiului Roman și ziua judecăţii. Prin urmare, este mult mai credibil ca această durată să indice 1.260 de ani, adică o mare parte din era creștină. Interpretată în sens propriu (trei ani și jumătate), durata este infimă și nu merită atenţia specială care i se acordă. Dar o durată de 1.260 de ani de la apariţia cornului antihrist, imediat după divizarea Imperiului Roman în state romano-germanice, este extrem de semnificativă, descriind 12 secole de conflict şi de persecuţii sângeroase.

În concluzie, perioada profetică de „o vreme, [două] vremi și jumătate de vreme” (3,5 ani), exprimată de asemenea ca 42 de luni sau ca 1.260 zile, ar simboliza 1.260 de ani istorici. După profeţiile lui Daniel, potrivit codului zi-an, aceşti 1.260 de ani reprezintă timpul războiului dus de antihrist cu „sfinţii Celui Preaînalt” şi timpul de aşteptare până la vremea sfârşitului[10]. După Apocalipsă, acesta este timpul: când poporul templului ceresc, sau al Ierusalimului ceresc, avea să fie călcat în picioare[11]; când „cei doi măslini” sau „cei doi martori” aveau să „profeţească îmbrăcaţi în sac”[12]; când femeia cerească avea să se refugieze în pustie, asemenea profetului Ilie[13]; când fiara antihrist avea să acţioneze în felul ei caracteristic[14].

Înainte de a verifica aplicabilitatea istorică a timpului profetic de 1.260 de ani, este nevoie să verificăm probabilitatea identificării istorice a antihristului.

Secretul Sfântului Pavel

Din cele mai vechi timpuri, creștinii au înţeles că arogantul corn din Daniel 7 îl reprezintă pe acel rival al lui Dumnezeu şi înşelător al creştinătăţii, numit de Pavel „omul fărădelegii” şi „fiul pierzării”, care va încerca să Îi ia locul lui Dumnezeu în Biserică[15]. La sfârșitul primului secol, creștinii deja îi dăduseră acestui personaj temut numele grecesc Antichristos, care înseamnă în același timp „vicehristos” și „contrahristos”[16].

În primele veacuri, creştinii au interpretat obstacolul din calea antihristului, despre care scrisese Pavel[17] ca fiind Imperiul Roman unitar. În secolul al V-lea, când barbarii au invadat lumea, întemeind noi state pe teritoriile romane şi divizând lumea romană cu acceptul unei guvernări imperiale neputincioase, Sfântul Ieronim, împreună cu mulţi alţii, a recunoscut că se împlinea profeţia lui Pavel. Lumea romană se prăbușea; apariţia antihristului devenea o ameninţare.[18]

Pentru oricine a învăţat suficientă istorie, scenariul profetic din Daniel 7 este destul de transparent în privinţa identităţii antihristului, în ciuda faptului că în zilele noastre până şi teologi protestanţi evită sistematic sugestia profeţiei. Unii încearcă alte identificări istorice pentru primele trei fiare din profeţie, ca nu cumva a patra fiară să fie etichetată ca Imperiul Roman. Alţii recunosc în fiara a patra imperiul Romei, dar spun că antihristul va apărea abia la sfârșitul istoriei, în urma unei refaceri a vechiului imperiu.

Există și unele motive exegetice pentru această derută. Pavel prevăzuse că „omul fărădelegii”, rivalul lui Iisus, urma să fie un individ[19], în timp ce papalitatea este un sistem, o instituţie. Principiul romano-catolic în privinţa bisericii este că Iisus Şi-ar fi întemeiat biserica pe „un singur om”. Totuşi, spre deosebire de Hristos, care este Suveran Pontif nemuritor, pontiful terestru este înlocuit o dată la câţiva ani[20], Francisc fiind deja al 266-lea.

Este evident că apostolul se referea la un individ, deoarece afirma că „taina fărădelegii” deja începuse să lucreze în timp ce el îşi scria epistola[21] pe când papalitatea nu apăruse încă în biserică. În acest caz, „taina fărădelegii” era mai degrabă o erezie „creștină” specială, care avea să genereze un personaj charismatic, cu veleităţi politice în biserică și în lume. Individul avea să fie produsul unei mari apostazii, care urma să se manifeste curând în biserică[22], atrăgând mulţimile în strălucita lui rătăcire[23]. Nefastul personaj urma să fie distrus la a doua venire a lui Iisus[24].

Această ultimă observaţie a fost interpretată de mulţi în sensul că aici nu poate fi un individ, ci o instituţie care va supravieţui până la Parusía. Şi, dacă privim profeţia în felul în care s-a împlinit, nu în scenariul ei intenţionat iniţial, interpretarea este corectă. Dar Pavel vorbea despre un individ, deoarece el credea că întoarcerea lui Hristos va avea loc în aceeași generaţie, așa cum Iisus prevăzuse.[25]

Profeţia condiţionată a lui Pavel anunţa că antihristul va intra în scenă însoţit de puterile miraculoase ale lui Satana[26], în timp ce papalitatea a intrat pe scena politică printr-o dezvoltare malignă a rolului slujitorilor bisericii, prin intrigi şi diplomaţie, însoţite de pretenţii necuvenite, de falsuri teologice și istorice, nu prin efectul puterilor paranormale.

Experţii sunt în general de acord că profeţia lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2 este în mare parte un comentariu cu aluzii la profeţiile lui Daniel. Expresiile „omul fărădelegii” și „taina fărădelegii” corespund „fărădelegii pustiitorului” din Daniel 8:13 (în textul ebraic), iar referirea la apostazie și la instalarea „omului fărădelegii” în templul lui Dumnezeu, pretinzând o veneraţie pe măsură[27], reflectă de asemenea profeţiile lui Daniel[28].

Este interesant că profeţia lui Pavel face aluzii în special la profeţiile paralele din Daniel, capitolele 8 și 11, unde cornul trufaș, nemilos și maestru în șarade politice[29], acel rege nelegitim și sângeros[30] a fost identificat de mulţi interpreţi cu Antioh (primul persecutor) și cu antihristul (ultimul persecutor).[31]

În timp ce antihristul este deja identificat în Daniel 7 ca fiind puterea care îi persecută pe sfinţi 1.260 de ani după apariţia primelor zece state creștine moștenitoare ale Imperiului Roman, afirmaţiile din Daniel 8:17,19; 11:45; 12:1 ne asigură că această putere va dăinui până în timpul sfârșitului. Prin urmare, chiar dacă regele arogant din Daniel 8 și 11 este identificat de unii cu uzurpatorul Antioh, primul persecutor, acesta nu poate fi decât un început, o anticipare şi o prefigurare a actorilor incomparabil mai importanţi care aveau să apară în succesiunea lui spirituală: cezarii și pontifii romani.

În toate aceste profeţii ale lui Daniel, cornul este identificat cu „un rege”[32] și acesta este probabil principalul motiv pentru care Pavel vorbește despre antihrist ca despre un individ. Îngerul i-a explicat lui Daniel că, în profeţie, un împărat poate însemna o împărăţie[33], adică o dinastie, nu un individ. Dar acest limbaj acoperit, compatibil cu perioada celor 1.260 de ani de război cu sfinţii, încă nu putea fi anticipat în epoca apostolică. Şi nici nu ar fi fost benefic, deoarece planul ideal al lui Dumnezeu, descoperit prin Iisus, a fost ca revenirea lui Hristos să aibă loc în aceeaşi generaţie[34]. Apostolii aşa au crezut şi sperat[35].

Acest aspect este interpretat în multe feluri de creştini, dar, dacă luăm în serios Scriptura, împlinirea promisiunii celei de a doua veniri a lui Hristos a fost amânată spre slava împărăţiei lui Dumnezeu şi spre mântuirea multor oameni[36], întrucât toate profeţiile descoperite sunt condiţionate[37]. Iisus a dezvăluit condiţia împlinirii promisiunii în aceeași generaţie[38], a afirmat că timpul exact nu I-l descoperise Tatăl[39] și a avertizat că venirea Sa ar putea să întârzie[40].

În profeţiile apocaliptice, Dumnezeu a dezvăluit secretele viitorului, dar a făcut-o într-un limbaj acoperit, pentru a nu fi înţeles multă vreme secretul timpului[41]. Abia în secolul al XII-lea avea să apară în creștinătate primul comentator care să identifice cele 1.260 de zile ca 1.260 de ani istorici[42] și abia în secolul al XIII-lea a început să fie identificat cornul antihrist cu monarhia pontificală, a cărei putere devenise între timp copleșitoare.[43]

Observăm însă că Dumnezeu, dincolo de planurile Sale ideale și de revelaţiile condiţionate despre revenirea lui Iisus în primul secol creștin, a știut mai dinainte, a prevăzut ceea ce avea să devină istorie, descoperind-o într-un limbaj parţial acoperit, deoarece nu ar fi fost spre binele oamenilor ca ei să cunoască totul mai dinainte.

Astăzi însă, după trecerea a două milenii de istorie creștină zbuciumată, când cei 1.260 de ani sunt deja la trecut și ne aflăm de mult în timpul sfârșitului, putem interpreta viziunea din Daniel 7 prin analogie: după cum fiara a patra a fost identificată cu un „împărat”, înainte de a fi identificată mai precis cu „o împărăţie”, tot așa coarnele fiarei romane, inclusiv cornul arogant și persecutor, arătate ca simbolizând „împăraţi” sunt astăzi identificabile ca „împărăţii” – puteri politice.

Politică apocaliptică

Există diverse scene din Apocalipsă în care o serie de comentatori au identificat papalitatea. Ne vom referi însă numai la cea mai proeminentă viziune apocaliptică la subiect, povestită în capitolul 13 al cărţii.

Capitolele 12 şi 13 ale Apocalipsei descriu tripla alianţă de monștri: dragonul ceresc, fiara mării și fiara pământului – altfel spus: monstrul extraterestru, monstrul marin și monstrul terestru –, descriindu-i astfel pe protagoniștii marelui conflict cosmic declanșat „în cer”[44]. Din momentul expulzării dragonului ceresc, războiul se continuă pe pământ, aducând „vai” asupra pământului și a mării[45]. Întregul univers este deci afectat.

Ca urmare, scenele din capitolul 13 descriu felul în care conflictul afectează celelalte tărâmuri ale lumii: marea și pământul. Astfel, din mare se ridică o fiară monstruoasă care corupe întreg pământul, aduce blam asupra cerului, primeşte închinare universală şi face război cu sfinţii[46]. În următoarea scenă, un alt monstru sacru se ridică, de data aceasta din pământ, înşelând lumea prin minuni reale şi declanșând persecuţii (de la boicot economic până la lichidare fizică) asupra celor care nu se lasă înşelaţi[47].

Această triplă alianţă este o imitaţie blasfematoare, o parodie a Trinităţii. Dragonul (diavolul, cf. Apocalipsa 12:9) a devenit dumnezeul acestei lumi[48] şi tatăl minciunii[49]. Monstrul marin este minciuna personificată, fiul dragonului. Asemenea dragonului, are șapte capete şi zece coarne şi acelaşi timp special de acţiune împotriva poporului lui Dumnezeu (3,5 ani, cf. Apocalipsa 12:14; 13:5). Monstrul mării Îl parodiază pe Hristos în multe feluri, de aceea îl putem numi „pseudohristos”. După cum Hristos a activat trei ani şi jumătate, fiind apoi „înjunghiat”, ca un miel, după care a înviat şi a primit tronul lui Dumnezeu și autoritate universală, la fel monstrul pseudohristos a activat „trei ani și jumătate”, a primit apoi o rană mortală (descrisă în textul grecesc ca „înjunghiere”), dar în final rana se vindecă, iar monstrul își reintră în rol cu și mai mare forţă. De data aceasta, îl urmează toată lumea, cuprinsă de admiraţie, și cultul lui este în final asigurat la scară mondială. Nu degeaba atâţia exegeţi ai Apocalipsei l-au văzut în monstrul marin pe temutul antihrist.

Monstrul care se scoală din pământ este asemenea duhului necurat care a apărut ca o „fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ”, dându-se drept profetul lui Dumnezeu[50]. Nu degeaba și este numit în continuare „pseudoprofetul”[51], cel care proclamă cultul falsului hristos şi determină întreaga lume, prin seducţia unor miracole extraordinare şi prin puterea constrângerilor politice, sociale şi economice, să adopte simbolurile falsului hristos. Acest monstru are două corniţe inofensive şi semnificative de miel, pe de o parte, imitând blândeţea lui Hristos și exprimând tinereţea acestei supraputeri, şi, pe de altă parte, are o voce care exprimă voinţa dragonului: ca întreaga lume să îi aducă omagii falsului hristos. Astfel rolul pseudoprofetului este acela de a vindeca rana pseudohristosului, folosindu-se de cele două principii strategice ale răului: seducţia şi constrângerea; minciuna diplomatică şi forţa. Pseudoprofetul Îl parodiază în acelaşi timp pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi al lui Hristos, făcând semne și minuni, imitând minunea lui Ilie și a Rusaliilor (foc din cer), ceea ce în trecut Dumnezeu nu permisese niciunui demon. Asemenea Duhului lui Dumnezeu, falsul profet însufleţeşte imaginea-idol a pseudohristosului, dându-i viaţă[52].

Identificarea celor trei monștri profetici

Înainte de a discuta o identitate mai precisă a acestor simboluri apocaliptice, este momentul să ne ocupăm de un detaliu extrem de important. Dacă monstruosul pseudoprofet nu este descris, ci Apocalipsa se referă doar la corniţele lui tinere, nevinovate și la vocea lui de balaur, fără a menţiona forma trupului și lăsând loc imaginaţiei cititorului, primii doi monștri sunt descriși în detaliu. Iar aceste detalii sunt foarte importante pentru identificarea lor.

Simbolurile Apocalipsei sunt adesea complexe, deoarece trebuie să exprime cât mai sugestiv realitatea complexă sub aspect istoric, politic și spiritual. Acești monștri nu pot fi indivizi, deoarece au șapte capete și zece coarne. Tot şapte capete şi zece coarne numără monstrul stacojiu din Apocalipsa 17:3. Se impune deci ca în toate aceste locuri să identificăm aceleași entităţi istorice.

Dragonul este zugrăvit cu mai multe capete și coarne deoarece nu-l reprezintă doar pe diavol, ci și puterile lumii prin care acesta a acţionat și acţionează[53]. De aceea el are șapte capete încoronate, sugerând puteri politice[54]. După explicaţia din Apocalipsa 17:10, aceste capete simbolizează puteri istorice succesive, cu care s-a confruntat și se confruntă poporul lui Dumnezeu. (Aici de asemenea ţinem seama de regula stabilită deja în Daniel 2:38-39; 7:17, 23, unde „un împărat” este personificarea unei „împărăţii”, nu expresia unui individ.)

În Apocalipsa 13:1-3, complexitatea capetelor și a coarnelor are aceeași semnificaţie, indicând că monstrul antihrist nu este un individ izolat, nici o instituţie nouă, ciudată, ci face corp comun cu succesiunea marilor puteri. Observaţi însă că nu toate capetele monstrului universal sunt la fel de importante. Unul dintre capetele monstrului poartă cele zece coarne încoronate, identificându-l astfel cu fiara romană din Daniel 7, în timp ce restul de șase capete nu au coroane. Mai mult, profeţia afirmă că rana de sabie primită de acest monstru a afectat mortal un anumit cap, lăsându-ne să intuim care dintre ele este intenţionat.

Monstrul marin. Descrierea monstrului marin trimite direct la profeţia din Daniel 7 printr-o serie de elemente: are zece coarne (care, în Daniel 7, sunt toate pe capul monstrului roman, reprezentând puterile politice moștenitoare ale Imperiului Roman creștinat); are trup de leopard (care, în Daniel 7, simboliza imperiul lui Alexandru și al lumii elenistice); are labe de urs (care, în Daniel 7, simboliza Imperiul Persan); are gură de leu (care, în Daniel 7, era simbolul Imperiului Babilonian); a ieşit din mare (exact aşa cum toate fiarele din Daniel 7 ies din mare[55]).

Prin urmare, monstrul mării din Apocalipsa 13 are drept capete toate acele împărăţii din Daniel 7. Dar în timp ce Daniel descrie acolo patru puteri separate şi tot mai complexe (întrucât a treia şi a patra conţin puteri secundare: patru capete și, respectiv, zece coarne), monstrul mării din Apocalipsa 13 este un imperiu al lumii întregi, din perspectivă istorică și contemporană, împărţit în şapte puteri succesive, dintre care una este divizată în zece puteri secundare.

În consecinţă, aşa cum fiara elenistică (leopardul) din Daniel 7 avea patru capete, simbolizând puterile în care s-a divizat imperiul lui Alexandru, tot aşa este posibil ca ultimele capete ale monstrului mării să reprezinte puteri complexe, divizate politic, dar cu o spiritualitate unitară, așa cum a fost cândva lumea elenistică sau cum este de multă vreme lumea creștină, moștenitoare a Imperiului Roman, în occident, în orient și pe întregul mapamond.

Pentru identificarea capetelor, trebuie să luăm în considerare anvergura vizionară a Apocalipsei. În timp ce Daniel privește exclusiv spre viitor, făcând predicţii începând cu Imperiul Babilonian, cartea Apocalipsa include şi o retrospectivă profundă asupra marelui conflict cosmic, mergând până la originile lui. Prin urmare, cele şapte capete din Apocalipsă, care sunt „împăraţi” şi „munţi” în acelaşi timp (adică împărăţii, supraputeri, nu indivizi[56]), nu trebuie enumerate începând cu Babilonul, ca în profeţia lui Daniel, ci trebuie identificate din timpul când Şi-a ales Dumnezeu un popor care să păstreze vie pe pământ cunoaşterea adevărului şi de când apare primul conflict dintre poporul lui Dumnezeu şi o putere politicoreligioasă.

Profeţii vechi menţionează Egiptul şi Asiria[57] înainte de Babilon. Enumerând astfel primele cinci supraputeri: 1) Imperiul Egiptean; 2) Imperiul Asirian; 3) Imperiul Caldeo-Babilonian; 4) Imperiul Medo-Persan; 5) Imperiul Greco-Macedonean, a şasea supraputere, contemporană cu scrierea Apocalipsei, era Roma[58], cea cu zece coarne, sau împărăţii, care pe vremea lui Ioan încă nu primiseră puterea[59]. A şaptea supraputere, culmea răului, care trebuia să vină spre sfârşitul istoriei şi să domnească puţină vreme, ar putea fi statul modern anticreştin, apărut odată cu Revoluţia Franceză şi ajuns la apogeu în lumea comunistă.

După al şaptelea imperiu, nu se mai ridică unul nou[60], ci istoria se întoarce în spirală spre o putere anterioară – desigur, nu din cele cinci care au căzut demult şi pentru totdeauna. Afirmaţia este în acord cu cea din capitolul 13, unde suntem avertizaţi că vechiul regim al fiarei celei cu zece coarne pseudocreştine va reveni; ba, mai mult, va domina pentru scurt timp lumea întreagă.

Observăm de asemenea că monstrul mării din Apocalipsa 13:1-3 se comportă exact ca micul corn din Daniel 7 (rosteşte blasfemii, face război cu sfinţii 3,5 ani apocaliptici). Prin urmare, în ciuda faptului că monstrul cu şapte capete cuprinde toată creştinătatea şi toată lumea, integrând până şi istoria antică, totuși puterea centrală și inspiratoare a acestui monstru, la timpul în care profeţia se împlinește, este acel „mic corn” din Daniel 7. Or, după analiza făcută mai sus în secţiunea „Cornul antihrist din Daniel 7”, singurul candidat serios este papalitatea medievală ca putere politică.

A durat regimul papal 1.260 de ani?

Am explicat deja că diverse perioade criptice din profeţiile lui Daniel și din Apocalipsă, exprimate în unitatea de timp apocaliptic (ziua), reprezintă aceeași perioadă profetică, de 1.260 de „zile” ale supremaţiei antihristului și ale ostilităţii lui faţă de adevăraţii credincioși: 1.260 de ani istorici. Este această durată aplicabilă papalităţii istorice?

„Sfântul Scaun” a existat încă din Antichitate. De altfel fiecare tron episcopal era considerat scaun apostolic și sfânt. De exemplu, în Răsărit, episcopiile de Alexandria, de Antiohia, de Efes (înlocuit apoi de Constantinopol) și de Ierusalim au fost scaune apostolice, sfinte. Totuși denumirile „Sfântul Scaun”, „Scaunul Apostolic” au fost cu timpul restrânse la guvernarea papală. Ideea de stat papal își are originea în credinţa că biserica trebuie să aibă puterea supremă în societate și că guvernele trebuie să i se supună – principiul teocratic.

Micul stat Cetatea Vatican, cu teritoriu suveran din 1929, este succesorul Statului Papal, unul mult mai mare, multiregional şi puternic (numit adesea Statele Bisericii), care a funcţionat sub acest nume între anii 754 (Donaţia Pepiniană) şi 1870 (abolirea „definitivă” a Statului Papal). Comentatorii care au luat în considerare diferite momente ale evenimentului din 754-758 ca dată a fondării Statului Papal au calculat sfârșitul celor 1.260 de ani de dominaţie papală pentru anii 2014-2018.[61]

Dar aceste calcule sunt corecte numai aritmetic. Realitatea istorică este artificial depăşită cu mai mult de două secole. Pe lângă faptul că între anii 1870 şi 1920 nu a existat niciun stat papal, istoria dovedeşte că dizolvarea acestui stat a avut loc cu adevărat în 1798, în urma Revoluţiei Franceze, şi că, între anii 1798 şi 1870, acest stat a fost lovit în mod repetat, după fiecare tentativă de ridicare, funcţionând cu intermitenţe între anii 1800 şi 1808, 1814 şi 1849, 1850 şi 1870. Perioada de după 1798 a fost pentru scaunul papal și pentru Biserica Romană în general o perioadă de permanentă umilire politică şi spirituală. Supremaţia pe care o avusese în Europa în timpul vechiului regim (înainte de Revoluţia Franceză) nu și-a recâștigat-o încă, în ciuda ameliorării spectaculoase a imaginii.

Să nu uităm că profeţia prevedea 1.260 de ani de război și persecuţie împotriva „sfinţilor”. Or guvernele laice care s-au impus după Revoluţia Franceză au abolit persecuţiile religioase impuse prin Codul lui Iustinian (care fusese publicat în anul 534) și practicate în timpul Evului Mediu și în vechiul regim al epocii moderne.

Pe de altă parte, papalitatea a avut putere politică și înainte de anul 754. Înainte de Statul Papal clasic, papalitatea avea o altă formaţiune statală, mult mai modestă ca putere, dar impresionantă ca teritoriu. Adevăratele începuturi ale puterii temporale a papilor au fost în anii 538-554, odată cu recucerirea imperială a Italiei de sub ostrogoţi. În anul 538, Roma şi teritoriile de la sud au fost scoase de sub dominaţia ostrogotă, iar în anul 554, prin Pragmatica Sancţiune, împăratul Iustinian a confirmat statutul politic al Italiei, prin care teritoriile cucerite rămâneau sub jurisdicţia imperiului, iar papa avea autoritatea religioasă supremă, dar autonomie politică redusă, incipientă.

Întinsele moșii ale bisericii, numite Patrimonium Sancti Petri, alcătuiau o salbă de teritorii în Italia și în Sicilia, dintre care cel mai important era Ducatul Romei. Aceste moșii au fost iniţial donaţii din partea bogaţilor încă din timpul lui Constantin cel Mare. Ca administrator al acestor moșii şi ca lider preferat al italienilor, papalitatea a constituit în realitate un adevărat stat în stat, nominal supus Imperiului Răsăritean, dar guvernat de o papalitate tot mai autonomă, care a știut să profite de împrejurările politice din Italia anilor 538-739.[62] Situaţia papală din perioada 537-752 se numește Papalitatea Bizantină (adică supusă Imperiului de Răsărit).

Diverse scrieri catolice atestă dominaţia de „peste 12 secole” a papalităţii.[63] Iar faptul că adevăratele origini ale Statului Papal au fost în secolul al VI-lea este confirmat și pe pagina web a Vaticanului. Nu degeaba, în profeţia din Daniel 7:8, această putere politică apare ca un mic corn. După anii 754, Statul Papal devine un corn mare[64]. De aceea măsurarea perioadei de dominaţie și „război cu sfinţii” trebuie să se facă începând cu originea acestei puteri politice în anul 538.

Analiza continuă:

Acest articol face parte dintr-o serie de trei, scrise de Florin Lăiu pentru revista tipărită Semnele timpului, pe tema antipapismului și a posibilităţii ca antihristul apocaliptic să fie
chiar papalitatea, axa creștinismului istoric. În prima parte, autorul ne familiarizează cu percepţia protestantă clasică asupra noţiunii și a personajului profetic antihrist, evaluând identificarea clasică a antihristului cu papalitatea. În partea a doua, analiza continuă cu o decriptare atentă a celor mai importante profeţii biblice despre antihrist. Ultima parte se încheie cu un scenariu apocaliptic care are în centru rolul falsului profet din Apocalipsa 13 și modul în care va fi înșelată lumea să se închine creaturii în locul Creatorului.