De la comentariile mass-media despre religia și opiniile doctorului Ben Carson și de la criteriile învăţaţilor privitoare la identitatea lui Antihrist, studiul nostru a analizat în două articole precedente („Ben Carson, papa, SUA și Antihristul” și „Antihristul”) posibilitatea scandaloasă ca Antihristul apocaliptic să fie chiar papalitatea, axa creștinismului istoric.

Încheiem seria acestor articole cu un scenariu apocaliptic care are în centru rolul falsului profet din Apocalipsa 13 și modul în care va fi înșelată lumea să se închine creaturii în locul Creatorului.      

Profetul-miel cu voce de dragon

Pseudoprofetul din Apocalipsa 13 a fost de obicei lăsat în afara interpretării de către exegeţii Apocalipsei. Comentatorii protestanţi, care vedeau Roma păgână în prima fiară, au identificat a doua fiară (falsul profet) ca fiind antihristul papal. Iezuitul Lacunza a susţinut că falsul profet ar fi preoţia catolică coruptă[1].

Unora le-ar plăcea să îl descopere în imaginea pseudoprofetului din Apocalipsa 13 pe profetul belicos al „religiei păcii”. Dar islamul este deja foarte vechi, este o teocraţie totalitară prin definiţie și are coarne periculoase, nu corniţe de miel. Comentatorii istoriciști au văzut adesea asaltul istoric al islamului în invazia de lăcuste-scorpioni sau în invazia de cavaleri ai iadului din Apocalipsa 9, dar nu în falsul profet din Apocalipsa 13. Pe de altă parte, este interesant că și Coranul prevede ridicarea escatologică a unei fiare din pământ, însă cu rol benefic[2].

Falsul profet este surprins ca ridicându-se din pământ după ce a fost descris monstrul Antihrist ridicat din mare. Iar activitatea falsului profet, așa cum este descrisă în profeţie, explică restabilirea și succesul global al monstrului Antihrist. Acest aspect al unei târzii intrări în rol, precum și tinereţea sugerată de corniţe arată că falsul profet trebuie să fie o putere apărută în epoca modernă.

Un număr de comentatori protestanţi din secolele XVII-XVIII au identificat falsul profet cu protestantismul inconsecvent, care imita deja Roma[3], iar din secolul al XIX-lea, degetul arătător al comentatorilor adventiști s-a îndreptat spre „Roma protestantă” (SUA), cu cele două forţe tradiţionale ale ei: republicanismul și protestantismul – altfel spus, libertatea civilă și libertatea religioasă, sau stat și biserică separate[4]. După aceiași comentatori, în contrast cu ridicarea fiarei antihriste din „mare” (Lumea Veche euro-afro-asiatică, cu populaţiile ei bântuite de războaie și de imperii succesive), fiara pseudoprofet se ridică din „pământ” (continentul descoperit, Lumea Nouă, limanul libertăţii), printr-o dezvoltare locală. Specializarea pseudoprofetului în miracole ar trimite la apetitul american pentru ceea ce este extraordinar în domeniul religios (spiritism, mișcări charismatice), ezoteric (paranormal, ocult), tehnico-știinţific și militar. În scenariul adventist, faptul că profetul impostor din Lumea Nouă se adresează „locuitorilor pământului” și impune cultul universal al uzurpatorului lui Hristos din Lumea Veche[5] confirmă că falsul profet se referă la rolul pe care şi-l va asuma prima putere mondială.

Proiectul unui nou idol politic

În interpretarea adventistă, falsul profet va propune lumii crearea unei „imagini a fiarei” antihriste, adică un sistem politico-religios după modelul vechiului regim teocratic din Lumea Veche. Falsul profet mai întâi va face acest idol păgân, apoi îl va însufleţi, ca să aibă putere şi autoritate. Astfel conceptul de „nouă ordine mondială”, indiferent care va fi fost proiectul iniţial al liber-cugetătorilor și masonilor, va fi realizat în această teocraţie cezaropapistă, în care America ar juca rolul cezarilor. Dar ordinea aceasta nu va fi nici nouă, nici superioară, ci o copie a sistemului păgâno-creștin al Imperiului Roman „convertit” și al vechiului regim din Europa și din colonii.

Acest scenariu apocaliptic aminteşte de chipul babilonian din Daniel 3. Dar, în Apocalipsă, „chipul” fiarei este nu un idol inert, ci unul plin de viaţă, care are putere și autoritate, vorbește și se impune în faţa lumii. Sub ameninţarea boicotului economic și a pedepsei capitale[6], imaginea vie a fiarei va impune un test al loialităţii faţă de „noua” ordine preacreştină.

Interpretarea adventistă pare desprinsă dintr-un film de groază. Experţii politologi și viitorologi probabil că vor fi de acord că acest scenariu este neverosimil. Ca filoamerican și ca unul care apreciază pașii spre normalitate pe care i-a făcut Vaticanul în ultima generaţie, mi-aș dori ca acest scenariu să rămână la stadiul de coșmar al unor sectanţi care au mania persecuţiei. Să eșueze această profeţie, de ce nu, cum au eșuat și altele[7]!

Din nefericire însă, aceasta este o profeţie apocaliptică, necondiţionată, în care singura şansă de a evita scenariul este să-l fi formulat greşit. A suspecta că tocmai SUA, patria libertăţilor şi limanul tradiţional al tuturor visătorilor, va intra în rolul ingrat de restaurator al vechiului regim, şi încă la nivel mondial, este într-adevăr o bizarerie în faţa căreia scuipi în sân şi te cruceşti. Dar adevărul e că și evenimentele din trecut prezise de profeţii biblici au avut exact natura aceasta. Cât de credibilă era existenţa marilor imperii – persan, macedonean, roman – cu câteva generaţii înainte ca acestea să apară? Cine putea să-şi imagineze, cu secole mai înainte, că episcopul unei cetăţi ruinate și părăsite avea să devină cheia politică a Europei pentru mai bine de un mileniu? Cine putea spune că tocmai Franţa, suportul tradiţional al catolicismului papal, urma să se scuture prima de jugul vechiului regim și să introducă în lume statul laic și secularismul? Cine putea spune că, într-o lume modernă, cel mai avansat popor european va trimite la gazare și la crematorii milioane de semeni nedoriţi, în special evrei?

Ce rău mai mare ar putea veni?

După atâtea miracole profetice realizate în istorie, nu trebuie să ne mai mirăm că binecuvântata ţară a Americii, liberală și cu profunde tradiţii creștine protestante, s-ar putea dovedi sursa prăbușirii definitive a ordinii acestei lumi. Apocalipsa ne sugerează chiar și modul în care se va realiza acest scenariu, ceea ce sună și mai aberant: dragonul extraterestru, diavolul însuși, şi toată suita de demoni se vor arăta pe faţă în lumea noastră, așa cum sunt ei în realitate, în strălucire magnifică, în contrast cu tradiţia care îi zugrăvește negri, cu coarne și copite și ușor de manipulat prin magie creștină.

Potrivit profeţiei, cultul universal al Antihristului include închinarea la diavol[8]. Este însă absurd ca, în viitoarea ordine creştină, diavolul să se prezinte pe faţă drept cine este. Profeţia din Didaché 16:4-8, o faimoasă scriere ortodoxă apărută după apostoli (circa 120-180 d.Hr.[9]), care este de regulă ignorată în teologia creștină, afirmă că diavolul va juca rolul lui Hristos:

Atunci va apărea Înşelătorul Lumii[10] dându-se drept Fiul lui Dumnezeu, va face semne şi minuni, şi pământul va fi dat în mâinile lui. El va face lucruri nelegiuite, care nu s-au făcut de când lumea. Atunci, lucrările oamenilor vor trece prin focul încercării, şi mulţi vor cădea şi vor pieri. Dar cei care vor rămâne statornici în credinţă vor fi mântuiţi de sub blestem.

Atunci vor apărea semnele adevărului: mai întâi, semnul unei deschideri în cer, apoi semnul unui sunet de trâmbiţă. În al treilea rând, va fi învierea morţilor, dar nu a tuturor, ci după cum e scris: „Domnul va veni şi toţi sfinţii împreună cu El.” Atunci lumea va vedea pe Domnul venind pe norii cerului.

Acest scenariu senzaţional era sugerat deja de Apocalipsă (17:10). Fiara lumii are numai şapte capete, dar îngerul spune că va veni şi un al optulea „împărat”. Acesta nu este un al optulea cap, deci nu va fi un imperiu mondial separat, ci „fiara însăși” (diavolul), în felul în care a lucrat în mod special prin unul din cele șapte capete. Astfel se sugerează că revenirea vechiului regim va fi în strânsă legătură cu apariţia diavolului ca lider politic al lumii. Acest fapt nu ar fi posibil dacă diavolul nu s-ar deghiza. Și în vederea trezirii spirituale și politice a creștinătăţii și a lumii întregi, singura deghizare convingătoare ar fi înscenarea Parusíei lui Hristos – desigur, așa cum este așteptată în creștinismul popular, nu cum este descrisă în Biblie[11].

Parusía falsului hristos apare astfel ca o culme a miracolelor din Apocalipsa 13. Toţi cei care nu sunt bucuroşi să ia Sfânta Scriptură ca dreptar suficient al credinţei şi practicii religioase vor fi determinaţi să accepte cultul universal al fiarei. Pe de o parte, înşelaţi de fenomene paranormale, pe de altă parte, constrânşi de legi draconice, mulţi vor accepta ordinea care se va impune. Este greu de crezut că aceste argumente îi vor convinge și pe musulmani, pe evrei, pe credincioșii religiilor orientale și pe atei și pe seculari de tot felul. Când însă îl vor vedea cu ochii lor pe acela care se va da drept Hristos, transfigurat în lumina Taborului, se vor converti în masă. Toţi cei care vor respinge ultima avertizare (tri-evanghelia din Apocalipsa 14:6-12 și 18:1-8) vor fi înșelaţi[12].

Stigmatul noii ordini, cu sau fără cip

Despre semnul distinctiv al cultului universal al fiarei este scris doar că se va impune primirea lui „pe mâna dreaptă sau pe frunte”[13] sau în ambele locuri[14]. Mulţi oameni sunt speriaţi şi manipulaţi cu sfinte interpretări SF, despre cipuri, carduri şi coduri de bare RFID. Toată lumea fuge de un anumit cip al fiarei, dar nimeni nu se interesează cum poate găsi protecţie la Dumnezeu, sub sigiliul Lui, despre care aceeași Apocalipsă ne avertizează.

Nu toate aspectele legate de „semnul fiarei” sunt clare – de exemplu, relaţia dintre semnul, numele şi numărul fiarei[15]. Dar două aspecte merită subliniate. În primul rând, semnul fiarei este în opoziţie cu sigiliul „Dumnezeului celui Viu” (care conţine numele Lui) pus pe frunte[16]. Întrucât „Dumnezeul cel Viu” este o denumire specifică a Dumnezeului Creator, sigiliul Său autentificator şi protector ar fi identic cu semnul lui Dumnezeu din Exodul 31:13-17 – repausul zilei a șaptea. Prin contrast, semnul Antihristului ar fi un fel de anti-sabat. În al doilea rând, expresia „semn pe mână sau/şi pe frunte” nu trebuie căutată în tehnica cipurilor electronice, deoarece Dumnezeu nu a formulat porunci exprese care să descurajeze acceptarea unor asemenea mijloace, care pot fi și forme de control. Mai degrabă, expresia trebuie căutată în alte locuri biblice unde mai apare. În Exodul 13:9,16, aceeași metaforă se referă la o sărbătoare (în cazul acela, o sărbătoare a Domnului). În Apocalipsa 13:16, expresia se aplică unei sărbători impuse de fiară. Sărbătoarea nu este numită în mod explicit, dar poate fi identificată prin două argumente: 1) Antihristul, autoritatea în numele căreia se impune acest semn festiv, este identificat cu cornul din Daniel 7:25 care a îndrăznit „să schimbe vremurile și Legea” lui Dumnezeu. Este notoriu faptul că deprecierea sistematică a sâmbetei și, în paralel, accentuarea permanentă a duminicii prin canoane și legi civile a creat o nouă paradigmă religioasă în creștinătate, încă din primele secole, și că papalitatea și-a argumentat autoritatea chiar cu aceste schimbări. 2) Impunerea unei sărbători fără precedent este puţin probabilă, deoarece este vorba de un cult universal. Este mult mai probabilă impunerea unei sărbători populare, tradiţionale, care să fie spre folosul bisericii. Iar cel mai bun candidat la această semnificare este duminica.

Ordinea lăsată de Dumnezeu de la creaţie oferă întregii omeniri ziua a șaptea[17]. Aceasta este singura sărbătoare dată prin cele Zece Porunci[18], respectată de Iisus şi de urmaşii Lui[19] şi parte din condiţiile legământului, care sunt cele Zece Porunci, după care vom fi judecaţi[20]. De aceea adventiştii cred că o lege duminicală, care apără şi încurajează repausul majorităţii, dar îi descurajează şi îi lasă de izbelişte pe cei care au ales ascultarea de Dumnezeu, este o lege discriminatorie şi inumană.

Adventiștii au o organizaţie mondială, cu filiale în toată lumea, pentru apărarea libertăţii religioase. Se înţelege că statul trebuie să fie laic şi imparţial, să apere drepturile omului. Duminicaliștii au și ei dreptul să-și apere ziua preferată și nimeni n-ar trebui să le impună alt regim. Adventiștii nu luptă pentru impunerea repausului sâmbetei prin lege, ci doresc ca statele să nu facă legi discriminatorii, care i-ar pune pe unii în dificultate.

Majoritatea oamenilor sunt astăzi dependenţi economic, în special cei care trăiesc în oraşe. O lege duminicală ar discrimina pe angajaţii sabatiști, care oricum întâmpină dezavantaje. Iar când legea se va înăspri, impunând concomitent munca în ziua de Sabat, vor urma cu siguranţă penalităţi, cu toate relele care decurg. Profeţia prevede că aceia care nu recunosc legea duminicală vor fi într-o primă fază privaţi de drepturi economice, iar în final se va complota distrugerea lor fizică.

Scenariul de mai sus se va desfășura pe fondul căderii celor șapte plăgi teribile prezise în Apocalipsa 16, pedepse cerești care, probabil, vor fi interpretate ca venind din cauza nerespectării legii duminicale. Primul instigator al acestor rele social-politice va fi falsul hristos, pe care lumea politică îl va recunoaște drept dumnezeu și suveran de drept al întregii lumi. Din nefericire.

Ce nu cred adventiștii despre semnul fiarei

Adventiștii cred că ţinerea conștiincioasă a duminicii în trecut sau în prezent nu este „semnul fiarei”.[21] „Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neștiinţă.[22]” De asemenea, simpla oprire de la lucru duminica, din diverse motive, inclusiv din cauza legii, în timp ce păstrezi Sabatul, nu înseamnă primirea „semnului fiarei”[23]. Impunerea viitoare a duminicii, care încurajează păzirea poruncii bisericii în locul poruncii lui Dumnezeu, este impunerea „semnului fiarei”. Dar numai după ce oamenii vor respinge avertizarea Scripturii se poate spune că vor fi respins sigiliul lui Dumnezeu şi vor fi primit „semnul fiarei”. Această marcare spirituală, cu sigiliul lui Dumnezeu sau cu semnul fiarei, va constitui ultimul test escatologic și criteriul vizibil al judecăţii în viaţă a tuturor acelora care vor vedea cu ochii lor adevărata Parusíe, a doua venire a lui Iisus.

În ce priveşte instituţiile incriminate de profeţie şi oamenii care le reprezintă, adventiştii au o atitudine paradoxală, dar care trebuie reţinută. Un stat, oricare ar fi el, nu poate fi blamat şi demonizat pe temeiul a ceea ce va face în viitor. Autorităţile sunt lăsate de Dumnezeu şi tot ce nu vine în conflict cu porunca lui Dumnezeu trebuie respectat. Statele nu sunt „fiare” în orice condiţii. Ele au fost lăsate pentru binele omului şi devin fiare numai atunci când încalcă drepturile omului, când nu mai sunt umane[24].

Adventiştii datorează „fiarei” americane 170 de ani de libertate religioasă. De asemenea, pentru adventiști, faptul că în ultima generaţie papii se exprimă pentru apărarea libertăţii religioase şi în favoarea cercetării libere a Scripturii, recunoscând crimele pe care Biserica Catolică le-a comis cândva în numele credinţei, reprezintă un lucru care merită respectul şi rugăciunile lor de mai bine.

Adventiștii afirmă însă că aceste atitudini noi ale vechii biserici nu sunt suficiente pentru a asigura dreptatea pe viitor şi că, acolo unde nu s-au îndepărtat cauzele răului (dogmele conflictuale), instinctul de fiară poate să reapară, când condiţiile sunt favorabile. Cu toate acestea, pentru că Iisus este Mântuitorul tuturor oamenilor[25] și pentru că misiunea adventistă este universală şi trebuie să întâlnească pe oricine, adventiștii nu au nicio reticenţă în a se întâlni pentru dialog cu reprezentanţi oficiali ai statelor, ai bisericilor, inclusiv cu reprezentanţii cei mai înalţi ai Bisericii Romane, în frunte cu papa.

Realitatea istorică este că unii papi au fost, omeneşte vorbind, mai benefici bisericii şi lumii, în timp ce alţii au avut atitudini condamnabile, chiar când nu mai aveau puterea de a persecuta. Dar dincolo de aceste considerente, omul şi credinciosul care ocupă oficiul de papă are dreptul la respectul, la compasiunea şi la rugăciunile noastre ale tuturor, cu atât mai mult cu cât tronul pe care-l ocupă este, conform celor analizate în această serie de articole, unul fatal. Aşa s-a purtat profetul Daniel cu asprul suveran Nabucodonosor, pe care l-a respectat. Şi, în final, Dumnezeu i-a dat suveranului pocăinţa şi mântuirea sufletului.

O atitudine adventistă sănătoasă – atât faţă de profeţie, cât și faţă de aceia care au o altă interpretare a profeţiei – este reprezentată de dr. Jonathan Paulien, decanul Facultăţii de Teologie a Universităţii Loma Linda, din California, Statele Unite. Paulien este unul dintre cei mai buni specialiști adventiști în Noul Testament și în Apocalipsă. Sunt plăcut impresionat de erudiţia și profunzimea exegetului și, în același timp, de atenţia, de respectul și de preocuparea spirituală a omului lui Dumnezeu, indiferent cât de neplăcut ar fi subiectul apocaliptic pe care trebuie să-l abordeze.[26] Paulien nu este de acord cu atitudinea acelora care sunt sau se cred adventişti şi care şi-au făcut o misiune din denunţarea și demonizarea publică a papalităţii, suspectând că toate relele din lumea aceasta ar fi produsul unei conspiraţii manevrate de papă.

Există multe fiare în lumea aceasta, care nu au fost catalogate de către profeţi ca atare și altele, pe care le-am întâlnit nu de mult (fascismul şi comunismul, de exemplu) și pe care nu le-am denunţat suficient şi public la vremea lor. Pentru care motiv să-l blamăm în momentul de faţă pe simpaticul Signor Bergoglio? Luther, cu toată pornirea lui antipapală, a afirmat un mare adevăr: „Mă tem mai degrabă de propria mea inimă decât de papă şi de toţi cardinalii lui. Am înăuntrul meu pe marele Papa Eu.”[27] Nu putem încheia aici cu Aleluia sau cu Amin, ci mai degrabă cu „Doamne, păzește!”

Acest articol face parte dintr-o serie de trei, scrise de Florin Lăiu pentru revista tipărită Semnele timpului, pe tema antipapismului și a posibilităţii ca antihristul apocaliptic să fie chiar papalitatea, axa creștinismului istoric. În prima parte, autorul ne familiarizează cu percepţia protestantă clasică asupra noţiunii și a personajului profetic Antihrist, evaluând identificarea clasică a Antihristului cu papalitatea. În partea a doua, analiza continuă cu o decriptare atentă a celor mai importante profeţii biblice despre Antihrist. Ultima parte se încheie cu un scenariu apocaliptic care are în centru rolul falsului profet din Apocalipsa 13 și modul în care va fi înșelată lumea să se închine creaturii în locul Creatorului.