„Nu există în lumea de azi alte două biserici care să-i semene atât de mult și în același timp să fie atât de adverse precum Biserica Orientală, sau Greacă, și cea Occidentală, sau Romană.” Philip Schaff
Bucuroși din pricina convertirii la creștinism a împăratului păgân Constantin, liderii creștini din secolul al IV-lea nu bănuiau că una dintre măsurile luate de acesta va duce la ruperea în două a creștinismului. În anul 330, Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, cetate care a devenit cunoscută drept Constantinopol. Aici, în sâmbăta din 16 iulie 1054 s-au auzit cuvintele: „Dumnezeu să vadă și să judece.“ Erau ultimele rostite de legatul papal, înainte de părăsi Catedrala „Sf. Sofia“. Momentul a marcat Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică.
Cauzele schismei
Ocazia a fost punctul culminant al secolelor de tensiuni acumulate între creștinismul din răsăritul și cel din apusul imperiului. După mutarea capitalei imperiale, Biserica creștină a avut doi poli, Roma și Constantinopol, între care au apărut diferenţe de perspective, unele foarte acute. Aspectul crucial a fost identitatea și rolul Bisericii: „Roma a urmat logica unei Biserici universale (catolice) centrată pe primatul său. […] În Răsărit, dimpotrivă, cu un creștinism dezvoltat în diferite culturi antice regionale […] era ideea unei Biserici a imperiului, în acest sens ecumenică.“[1]
Marele istoric al creștinismului Philip Schaff enumeră trei cauze majore ale „secretului separării fi nale și antagonismului incurabil“ între cele două biserici: 1) rivalitatea politico-ecleziastică între patriarhul răsăritean, care avea sprijinul Imperiului Bizantin, și papa, care avea legături cu noul Imperiu German; 2) influenţa crescândă a papalităţii în Biserica Occidentală; 3) caracterul staţionar al Bisericii Răsăritene faţă de cel progresiv al Bisericii Occidentale.
Anateme la schimb
În anul 1053, patriarhul de Constantinopol a trimis o scrisoare unei biserici din sudul Italiei, ce aparţinea de Răsărit, și episcopilor franci, călugărilor din regiune, inclusiv papei. În cadrul ei, Mihail Cerularie acuza faptul că aceștia urmează practici evreiești, cum ar fi folosirea azimilor la liturghie, că postesc sâmbăta[2] în Postul Mare, mănâncă dobitoace sugrumate și nu cântă „aleluia“ în timpul postului.
La începutul anului 1054, Papa Leon al IX-lea l-a trimis la Constantinopol pe cardinalul Humbert cu o scrisoare foarte lungă (41 de capitole). Răspunsul acesta conţinea mai multe acuze, cum ar fi faptul că grecii permiteau ca preoţii lor să se căsătorească sau că îi rebotezau pe latini. Aspectul central era însă autoritatea. Citând Donaţia Constantiniană[3], papa afirma primatul scaunului papal în faţa celorlalte patriarhate, în contextul în care Cerularie își arogase titlul de patriarh „ecumenic“.
Delegaţia papală a ajuns la Constantinopol și a fost primită la palatul imperial. Deși a existat o dezbatere în prezenţa împăratului, aceasta a avut loc în absenţa lui Cerularie, jignit de atitudinea latinilor și de conţinutul scrisorii. Într-un final (16 iulie), delegaţii papei au depus pe altarul Catedralei „Sf. Sofia“ bula papală și au anunţat excomunicarea. Cerularie a răspuns rapid (24 iulie) printr-o contraanatemă, acuzând la rândul său erezia Filioque[4] și o serie de practici occidentale: episcopii purtau bijuterii și se implicau în războaie, botezul era făcut printr-o singură scufundare, icoanele și moaștele nu erau adorate. În scurt timp, patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului au aderat la poziţia Constantinopolului și taberele s-au definit clar.
O istorie nesfârșită
Analizând vremea în care a avut loc schisma și secolele următoare, Schaff scrie că „în această perioadă (1049-1294) Biserica [Romană] și papalitatea au cunoscut o ascensiune de la cel mai de jos nivel al slăbiciunii și corupţiei la cea mai înaltă putere și influenţă asupra naţiunilor Europei.“[5] Momente precum afirmarea infailibilităţii papei sau imposibilitatea judecării papei de către o altă autoritate (vezi detronarea și umilirea lui Henric al IV-lea) vin din aceeași perioadă.
În schimb, Răsăritul s-a închis în graniţele sale. Cu un mahomedanism din ce în ce mai viguros în zonă, dar excomunicaţi de Roma și ameninţaţi de cruciade, „grecii au început să gândească: Mai bine turbanul decât tiara! Orice, dar nu Roma.“[6] Schaff mai notează faptul că patriarhii răsăriteni îl priveau pe papa drept „cel mai mare eretic al zilelor de pe urmă“. Tensiunea a ajuns până la momente dramatice: „Acolo unde cele două biserici se întâlnesc în cea mai strânsă proximitate, pe probleme ce ţin de locul nașterii sau al mormântului Mântuitorului, la Betleem sau Ierusalim, se urăsc una pe alta în modul cel mai profund, iar călugării lor ignoranţi și bigoţi trebuie să fie păziţi de soldaţii mahomedani ca să nu se confrunte violent.“[7]
Cele două biserici și-au urmat cursul independent timp de sute de ani. Secolul al XIX-lea a adus alte două mari bariere: catolicii au proclamat Imaculata Concepţie a Fecioarei Maria (1854) și, ulterior, infailibilitatea papală (1870). Schaff notează că, deși invitaţi la Conciliul Vatican I (1868), patriarhii ortodocși „au refuzat cu indignare, reînnoindu-și vechile proteste împotriva uzurpării anticriste a papalităţii și a ereziei Filioque“.
La al doilea conciliu însă, în 1964, Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras I au ridicat reciproc anatemele. Pe 7 decembrie 1965 a fost citită la Vatican și Istanbul o declaraţie[8] comună, recunoscându-se excesele care au însoţit evenimentele Schismei și consecinţele neprevăzute de iniţiatorii lor. Cei doi lideri au mărturisit de comun acord că „regretă cuvintele ofensatoare, acuzele nefondate și gesturile reprobabile“. Măsura nu a pus capăt schismei, dar a arătat dorinţa de dialog și reconciliere.
Un principiu important de reţinut este acela că orice religie vie este caracterizată de conflict și controversă. Unii văd în proliferarea diferitelor culte ceva tragic, ca o trădare a unităţii esenţiale a creștinismului. Merită să ne întrebăm însă dacă a fost vreodată vreo unitate de felul aceleia pe care unii o proiectează în trecutul îndepărtat. În problemele importante, creștinii întotdeauna au argumentat cu înfocare.“ Mary Jo Weaver și David Brakke
Utopia unităţii sau adevărul schismatic
Privind schisma, ne putem întreba legitim dacă la mijloc sunt orgolii personale sau un adevăr suprem, pentru care merită să lupţi, să reziști, să mori. Fiecare dintre cele două tabere își susţine dreptatea și regretă consecinţele simţite până azi. Unificarea ar fi soluţia ideală, dar, dacă aceasta s-ar face cu orice preţ, atunci nu ar avea nicio valoare.
„Un principiu important de reţinut este acela că orice religie vie este caracterizată de conflict și controversă“, susţin doi profesori de la Universitatea Indiana, care demontează o serie de mituri și utopii cu privire la unitatea creștină: „Unii văd în proliferarea diferitelor culte ceva tragic, ca o trădare a unităţii esenţiale a creștinismului. Merită să ne întrebăm însă dacă a fost vreodată vreo unitate de felul aceleia pe care unii o proiectează în trecutul îndepărtat. În problemele importante, creștinii întotdeauna au argumentat cu înfocare.“[9]
După o mie de ani de la Marea Schismă, se știe că la mijloc nu a fost vorba doar de o comunicare greșită, ci de lucruri absolut esenţiale. Ar fi, evident, neprofitabil ca pentru reunificarea bisericilor să mai treacă încă o mie de ani, cu atât mai mult cu cât, atâta timp cât cele două mari biserici surori nu se împacă, nu pot pretinde același lucru nici bisericilor mai mici. Așadar, pentru împlinirea idealului „o singură turmă și un singur Păstor“, probabil că cea mai bună soluţie ar fi conștientizarea însemnătăţii unui alt text biblic, des utilizat de istorici atunci când abordează luptele ecleziastice. Taberele doritoare de supremaţie ar trebui să confirme cuvintele lui Iisus Christos: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.“
