Site icon Semnele timpului

Schimbul de cunoștinţe în comunităţile creștine

knowledge management

Învăţăm mereu unii de la alţii, fie că gătim, reparăm obiecte sau rezolvăm probleme de viaţă. Totuși, în anumite domenii, inclusiv în viaţa bisericească, schimbul de experienţă lipsește. Comunităţile își păstrează adesea pentru sine ideile și, mai ales, greșelile. Putem recupera dimensiunea profund biblică a împărtășirii cunoștinţelor?

Experienţa unei comunităţi nu este proprietatea ei privată. O spune Biblia, prin cuvintele apostolului Pavel, care îi învăţa pe credincioșii din Roma să își fie „mădulare unii altora” (Romani 12:5). Credincioșilor din Corint, tot Pavel le spunea că fiecare dar al Sfântului Duh a fost oferit „spre folosul altora” (1 Corinteni 12:7). În accepţiunea biblică, bisericile se pun cu totul la dispoziţia întregului Trup al lui Hristos. Iar atunci când bisericile își împărtășesc cunoștinţele, privind slujirea, organizarea sau răspunsul la crize, eficienţa bisericii în societate crește.

Cercetările contemporane din domeniul managementului organizaţional confirmă acest lucru: schimbul de cunoștinţe este esenţial în viaţa unei organizaţii care dorește să dezvolte încredere și rezilienţă. Iar lipsa acestui schimb duce comunităţile la repetarea unor greșeli evitabile și la risipa de resurse. Însă șansa de a învăţa din experienţele altora, dincolo de faptul că clădește relaţiile și cultivă încredere, deschide orizontul către o inovaţie ce poate propulsa misiunea bisericii în zone care altfel i-ar fi de neatins. Suntem însă cu adevărat dispuși să învăţăm unii de la alţii, chiar dacă asta înseamnă să recunoaștem că nu le știm chiar pe toate?

Învăţare reciprocă

Din perspectivă biblică, schimbul de cunoștinţe este o expresie practică a interdependenţei pe care Dumnezeu a așezat-o intenţionat în Trupul lui Hristos. Iar literatura de specialitate nu face decât să confirme că organizaţiile care reușesc să creeze mecanisme stabile de transmitere a cunoștinţelor devin mai reziliente în faţa schimbărilor.

Pentru biserici, împărtășirea cunoștinţelor este o altă formă de împărţire a resurselor. Atunci când gândim experienţele trecute, fie că vorbim de reușite, fie că vorbim despre eșecuri, drept o rezervă valoroasă de informaţii, evităm reinventarea roţii sau descurajarea comunităţilor mici care s-ar putea considera singure în faţa provocărilor.

Hirotaka Takeuchi și Ikujiro Nonaka, doi specialiști japonezi în management, spuneau că, în organizaţiile care învaţă, importanţa convertirii cunoașterii tacite (experienţa personală, greu de pus în cuvinte) în cunoaștere explicită (metode, ghiduri, bune practici) este cunoscută și respectată.

În plus, schimbul de cunoștinţe între biserici vine cu avantajul de a fi o lecţie implicită despre smerenie. A recunoaște că avem nevoie de ceea ce altcineva a învăţat înaintea noastră ne așază în postura de ucenici, care nu este doar o postură de modestie, ci și una care ne face mai capabili să îi învăţăm ulterior pe alţii, oferindu-le ceea ce am descoperit noi înșine. Atunci când alternăm poziţia de ucenic cu cea de învăţător, într-un proces de reciprocitate, suntem mai aproape de acea unitate pe care Domnul Hristos Înșuși o dorea pentru biserica Sa.

Ce blochează schimbul de cunoștinţe?

Deși schimbul pare un lucru natural, există factori care îl împiedică. Jeffrey Cummings sublinia că lipsa încrederii este primul obstacol. Dacă o comunitate se teme că va fi judecată pentru eșecurile sale sau că resursele sale vor fi folosite fără recunoaștere, atunci preferă să tacă.

Sheng Wang și colegii săi atrăgeau atenţia asupra lipsei de canale instituţionale. Chiar și acolo unde liderii sunt deschiși, absenţa unor întâlniri clare sau a unor platforme comune face ca informaţia să circule haotic, prin contacte personale și ocazionale.

Un alt factor ţine de dinamica puterii. Într-o cercetare publicată în Frontieres of Psychology, YiFan Wang arăta că, în multe organizaţii, competiţia internă determină ascunderea informaţiilor. În context bisericesc, compararea succesului (numărul de membri, evenimente, vizibilitate în media) poate alimenta aceeași tendinţă de izolare și de protecţie.

Cum putem facilita schimbul de cunoștinţe între biserici?

În contrapondere cu factorii blocanţi, există mecanisme clare și repetabile care pot face din etalonul de mai sus un ideal ce poate fi atins. În lipsa lor, colaborarea rămâne dependentă de relaţiile personale dintre lideri și se poate stinge odată cu schimbarea lor.

Un astfel de mecanism este organizarea de întâlniri tematice periodice, în care fiecare comunitate prezintă o experienţă concretă din lucrarea ei. Aceste întâlniri pot lua forma unor seri de dialog, a unor conferinţe scurte sau chiar a unor cine împreună. Succesul real al acestor prezentări depinde de măsura în care participanţii își asumă faptul că nu sunt la o paradă a reușitelor, ci într-un spaţiu în care vulnerabilităţile ocupă scena centrală: ce nu a funcţionat, ce obstacole au apărut, ce ar fi putut fi făcut diferit.

Un al doilea mecanism este crearea de resurse partajate. Poate fi o bibliotecă online de documente, planuri de lecţii, materiale multimedia sau ghiduri de bune practici. Chiar și o simplă platformă de tip cloud, bine organizată, poate deveni un depozit comun din care fiecare comunitate se poate inspira. Cercetările despre managementul cunoștinţelor arată că accesibilitatea și claritatea resurselor sunt la fel de importante precum însăși existenţa lor.

Un al treilea mecanism, mai relaţional, este mentoratul. Lideri sau echipe dintr-o comunitate pot adopta pentru o vreme rolul de mentori pentru o altă biserică aflată la început de drum într-un anumit tip de lucrare. Acest tip de transfer este benefic nu doar pentru calitatea învăţării, ci și pentru legăturile personale de încredere pe care le dezvoltă și care întăresc colaborarea pe termen lung.

În fine, un mecanism adesea neglijat, dar extrem de valoros, este documentarea sistematică a proiectelor. Fiecare acţiune comună sau individuală poate fi urmată de un scurt raport simplu: obiective, pași concreţi, rezultate, lecţii învăţate. Aceste rapoarte devin în timp o memorie colectivă care previne repetarea greșelilor și inspiră noi iniţiative.

Epilog

Dacă biserica ar fi doar o organizaţie ca oricare alta, metodele de împărtășire de mai sus ar fi și ele simple instrumente de management, utile pentru eficienţă și reducerea risipei de resurse. Însă biserica are vocaţia de a fi Trupul lui Hristos, iar aici schimbul de experienţe și de învăţături, dincolo de valoarea pragmatică, are o puternică încărcătură spirituală. Din acest unghi, împărtășirea cunoștinţelor este o recunoaștere a faptului că darurile și lecţiile pe care le primim nu ne aparţin, ci sunt încredinţate pentru binele întregii comunităţi. Iar schimbul de cunoștinţe este o formă de slujire reciprocă, o dovadă de solidaritate și de maturitate spirituală.

De aceea, în viaţa bisericii, aceste practici trebuie înţelese ca o expresie a uceniciei. Pavel îi scria lui Timotei: „ce ai auzit de la mine… încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe și pe alţii” (2 Timotei 2:2). Acest lanţ al transmiterii arată că învăţătura primită își pierde sensul dacă rămâne blocată la cel care o primește, pentru că ea este menită să circule, să fie multiplicată și să aducă rod în alţii.

Exit mobile version