Aproape tot românul știe Rugăciunea Domnească, rugăciunea lui Iisus, învăţat de bunica sau de vreun părinte. Dar puţini știu că aceasta vine ca răspuns la rugămintea ucenicilor adresată lui Iisus de a-i învăţa să se roage.
Pare ciudat, la prima vedere, ca niște tineri adulţi, cum erau apostolii pe-atunci, să aibă nevoie de o asemenea lecţie de bază. Nu știm cât de duși pe la sinagogă erau sau cât de bine s-au ocupat părinţii de instruirea lor în cele sufletești. Dar este clar din cererea lor și din practica din zilele noastre că mulţi oameni nu primesc îndrumare religioasă practică. Este scopul acestui articol să umple o parte din acest vid, în mod special în ce privește practicarea rugăciunii private. Cum trebuie să ne rugăm? Cum arată rugăciunea în raport cu cele învăţate de Iisus?
Motivaţia cererii
Nu ni se spune cum se ruga Iisus, dar faptul că, atunci „când a isprăvit rugăciunea”, ucenicii I-au cerut să-i înveţe cum să se roage (vezi Luca 11:1) arată că motivaţia cererii lor are legătură cu observarea devoţiunii lui Iisus faţă de Dumnezeu, care le-a determinat dorinţa de a-I urma exemplul.
Înainte de pasajul cu Rugăciunea Domnească, citim la evanghelistul Luca povestea a două surori, Marta și Maria. Ele îi găzduiau pe Iisus și pe ucenicii Săi. În timp ce Marta, sora mai mare, este gospodina perfectă, prinsă în vâltoarea serviabilităţii totale, Maria apare stând la picioarele lui Iisus (poziţia ucenicului în cultura timpului), ascultând. Marta este indignată până acolo încât Îl dojenește pe Iisus pentru aparenta Sa indiferenţă faţă de lipsa de implicare a Mariei. Răspunsul Învăţătorului șochează: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10:41-42). Spiritul de sacrificiu al Martei nu poate concura cu devoţiunea netulburată a Mariei.
În acest sens trebuie văzută și viaţa de rugăciune a lui Iisus. Ucenicii au observat probabil că El nu se roagă pe fugă, cum fac cei mai mulţi. Au observat probabil că, indiferent ce presiune apasă asupra Lui, cu niciun chip nu Se va priva de căutarea plină de calm după Tatăl ceresc.
Pasajul de după cel cu Rugăciunea Domnească are și el ceva de spus despre ce au observat ucenicii la Iisus când Se ruga. Este vorba despre o parabolă menită să sublinieze necesitatea de a-I cere lui Dumnezeu Duhul Lui Sfânt. Pilda spune că un om primește vizita (neanunţată) nocturnă a unui prieten. Obiceiul ospitalităţii orientale cerea să-l omenești pe oaspete cu o masă bună când sosește.[1][2] Dar gazda nu are pâine. Așa că apelează la un vecin. Fiind noapte, e ușor de intuit deranjul, așa că vecinul încearcă să-l refuze pe cel care cere. Dar acesta din urma insistă până când obţine pâinile necesare. Dacă nu pentru prietenie, măcar pentru rușinea de a-l refuza și tot îi va da ce are nevoie (Luca 11:8).[3][4] (Într-adevăr era o rușine în culturile orientale antice să refuzi un ajutor atunci când puteai să îl dai.[5][6])
Iisus concluzionează că exact cu același gând trebuie să ceară și ucenicii Săi Duhul lui Dumnezeu – pentru (re)numele Său, Dumnezeu le va onora cererea. Primirea Duhului Sfânt nu este ca primirea unui obiect material. Este mai degrabă împărtășire cu Divinitatea. Este gradul cel mai înalt de apropiere de Dumnezeu. Cea mai importantă cerere. Ucenicii au observat probabil că pe Iisus Îl interesează mai mult să se bucure de legătura strânsă cu Tatăl Său ceresc decât să obţină foloase materiale de pe urma rugăciunilor Sale. Iar aceasta era, din nou, ceva foarte diferit de căutările oamenilor. Din păcate, noi vrem în general de la Dumnezeu, nu pe Dumnezeu.
Rugăciunea Domnească. Rugăciunea lui Iisus
Răspunsul lui Iisus la rugămintea ucenicilor capătă forma Rugăciunii Domnești. Trebuie să remarcăm faptul că această rugăciune sugerată de Iisus este model atât pentru rugăciunea publică (vezi contextul la Matei 6:9-13), cât și pentru rugăciunea privată (așa cum arată contextul la Luca). Ce învăţăm de aici despre rugăciune? Dacă vorbim de formă, ei bine, este o rugăciune scurtă, așa cum îi stă bine unei rugăciuni publice; este concisă, așa cum trebuie să arate o rugăciune adresată unui Dumnezeu atotcunoscător (Matei 6:32); este cuprinzătoare, cum și trebuie, având în vedere scurtimea ei și Persoana căreia I se adresează (statutul ei); este și o rugăciune liberă, nu una memorată, mecanică.
Cred însă că cel mai important este conţinutul. Rugăciunea Domnească are trei părţi: Dumnezeu, nevoile zilnice, problema păcatului și a ispitei. Concizia acestei împărţiri te face să realizezi cât de mult poţi spune în cuvinte puţine. Așezarea acestor trei părţi ne ajută să observăm că materialul este înghiţit de spiritual. Nevoile zilnice sunt încadrate de Dumnezeu și de rezolvarea problemei păcatului. Să le parcurgem pe scurt.
Cu privire la Dumnezeu, Iisus ne învaţă să avem mereu în vedere onoarea Sa, venirea Împărăţiei Sale și împlinirea voinţei Sale. Acest preambul este o precauţie cu care ar trebui să înceapă orice rugăciune. Nu mă refer la cuvinte aici, ci la conţinut. Realmente ar trebui să fim mai preocupaţi de renumele lui Dumnezeu, de împărăţia viitoare și de voia Lui. Acestea ne-ar feri de prea multa preocupare de persoana proprie, de viaţa aceasta și dorinţele personale. Rugăciunea este un drum cu prioritate pe care intrăm cedându-I lui Dumnezeu prioritatea.
Cea de-a doua parte a Rugăciunii Domnești conţine singura cerere cu caracter material. Cuvântul-cheie nu este cuvântul „pâine”. Putem cere orice. Putem cere sănătate, memorie la examen, un partener potrivit, o mașină bună sau orice altceva. Cuvântul-cheie este acela care este în general tradus cu termenul „zilnică (cea de toate zilele)”. Dar în greaca nou-testamentară, termenul este epiousios, care s-ar traduce cu „pentru fiinţă”.[7][8] Adjectivul se referă la ceea ce e necesar pentru viaţă. Așadar putem cere în esenţă orice, dar acest orice trebuie să fie necesar pentru viaţă. Această limitare este menită să descurajeze căutări efemere și lipsite de o adevărată valoare.
Ultima parte a rugăciunii se concentrează pe păcat și ispită. Ni se sugerează să cerem iertare, premisa fiind aceea că nu există niciun om fără păcat (Romani 3:10). Dar iertarea din partea lui Dumnezeu este direct proporţională cu iertarea pe care noi le-o oferim oamenilor care ne-au greșit (Matei 6:14-15). Aici se vede că rugăciunea e menită să ne așeze pe coordonate corecte și din punctul de vedere al relaţiilor umane.
Rugăciunea lui Iisus ne trimite și către rezolvarea problemei păcatului, care implică ceva mai mult decât căpătarea iertării pentru păcate trecute. Suntem invitaţi să ne rugăm pentru ca ușa ispitei să rămână închisă. Sensul versetului: „Nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău” este că, dacă Dumnezeu nu ne păzește, nu avem nicio șansă în faţa răului. De aceea, „nu ne duce…” cere ca noi să nu ne complăcem într-o falsă siguranţă, ci să ne așezăm într-o postură de dependenţă faţă de Dumnezeu.
În concluzie, formal vorbind, rugăciunea creștină trebuie să fie concisă, cuprinzătoare în ceea ce cere și liberă. Din punctul de vedere al conţinutului, rugăciunea biblică începe cu Dumnezeu și lumea viitoare. Continuă cu cele vremelnice, mai exact cu cele necesare. Și se încheie cu cele sufletești, în care cerem din partea Cerului iertare pentru păcatul înfăptuit și protecţie faţă de răul care ne pândește.