Uneori, viaţa este o succesiune de întrebări pe care Dumnezeu pare că nu le ia în seamă – până când, la vremea potrivită, tăcerea Lui se transformă într-un răspuns mai bun decât toate răspunsurile lumii.
„În zilele lui Irod, împăratul Iudeei, era un preot numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron și se chema Elisabeta. Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului. Nu aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă; și amândoi erau înaintaţi în vârstă” (Luca 1:5-7).
Evanghelia după Luca începe cu istoria acestui cuplu evlavios, introducând cititorii la acel moment din povestea lor în care, după o viaţă plină de întrebări, ajung să primească toate răspunsurile.
De ce nouă?
„Elisabeta” este forma grecească a unui nume evreiesc, Elișeba, tradus prin „Dumnezeu Își ţine jurământul”. În tradiţia biblică, Elișeba era fiica lui Aaron, marele-preot, iar această descendenţă îi conferea un statut aparte, fiicele de preoţi considerându-se că se află sub o ocrotire specială.[1] Și totuși, binecuvântarea întârzia să apară. La durerea neputinţei se adăuga și stigmatul celor din jur. Trăiau în mijlocul unui popor care credea că a avea copii este un dar de la Domnul (Psalmul 127:3); în același timp, exista și reversul acestei convingeri: lipsa copiilor era privită ca un semn al păcatului. Dar ambii soţi erau riguroși în respectarea tuturor legilor. Un comportament desăvârșit însă nu e în mod obligatoriu un garant al succesului și, în cazul lor, nici metoda de a-și câștiga vreo favoare divină. Era pur și simplu un mod de a trăi. Se bucurau de ceea ce aveau: o viaţă de cuplu împlinită. Poate că în sufletul lor mai pâlpâia un licăr de speranţă atunci când citeau istorii fericite din trecut, asemănătoare cu povestea lor. Totuși simţământul prezenţei lui Dumnezeu era esenţial și suficient în momentele de îndoială. Nu bâjbâiau printre neajunsuri, tăceri și lacrimi. Experienţa lor urma să fie o încurajare pentru familiile care aveau să vadă cum se desăvârșește răbdarea în momente de așteptare prelungită.
De ce abia acum?
Sorţul, metoda prin care preoţii aflau când le revenea serviciul la Templu, cade pe Zaharia. În timpul slujbei, i se arată îngerul Domnului cu vestea bună că rugăciunea le-a fost ascultată. Reacţia lui este una de neîncredere amestecată cu frică. Cere un semn, pentru ca bucuria să fie sigură. Semnul i se oferă, dar devine și o lecţie pentru necredinţa lui: nu va putea vorbi până în ziua nașterii fiului său. Cert este că Dumnezeu orchestrează evenimentele în așa fel, încât să Se poată descoperi în mod extraordinar. Planul Lui pentru fiecare om este unul personal și precis, fără grabă, fără întârziere. Partea noastră este să acceptăm fiecare pas al planului lui Dumnezeu și să împlinim cerinţele pe care El le stabilește pentru noi.
Chiar dacă, în sufletul lor, Elisabeta și soţul ei și-ar fi dorit să se bucure mai devreme și pentru o perioadă mai lungă de statutul de părinte, cuvintele îngerului („îi vei pune numele Ioan” [Luca 1:13]), nume care înseamnă „Dumnezeu este îndurător”[2]) le confirmă că totul se întâmpla exact la timpul stabilit de Dumnezeu. Semnificaţia numelui ales era cea mai bună asigurare. Contemporan cu Însuși Izbăvitorul mult așteptat, Ioan a fost cel care a pregătit lucrarea Mântuitorului și L-a botezat pe Regele universului în râul Iordan. Nu se putea sincronizare mai exactă de atât!
Care este reacţia potrivită?
„Iată ce mi-a făcut Domnul când Și-a aruncat ochii spre mine, ca să-mi ia ocara dintre oameni” (Luca 1:25). Elisabeta recunoaște prezenţa și implicarea directă a lui Dumnezeu, dar și faptul că El stabilește contextul și cel mai bun timp pentru toate. Și mai știe că împlinirea acestei rugăciuni nu se oprește aici. Îngerul l-a asigurat pe Zaharia că Ioan va fi un motiv de bucurie, și nu doar pentru părinţi. A-i ferici pe alţii este esenţa vieţii, este viaţa însăși, și încă una cu bătaie veșnică. Dumnezeu realizează lucrări complete.
Începând cu versetul 39, Luca descrie vizita pe care i-o face Maria, mama lui Isus, verișoarei sale, Elisabeta. În deplină uitare de sine, Elisabeta apreciază rolul pe care urmează să îl aibă „maica Domnului” în istoria omenirii. Femeile din poporul israelit trăiau cu speranţa că izbăvirea ar putea veni prin vreuna din ele. Elisabeta avusese deja parte de o intervenţie divină extraordinară; mai lipseau doar câteva piese din puzzle-ul ei. Iar în momentul întâlnirii cu Maria, prezenţa Duhului Sfânt a făcut-o să explodeze de bucurie pentru cea atât de „binecuvântată între femei”. Smerenia, această trăsătură de caracter rar întâlnită, dar care urma să fie transmisă mai departe fiului ei, îl va determina pe Ioan să declare: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, și eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea” (Matei 3:11). Iar cuvintele acestea au venit din gura celui care a fost numit de Hristos cel mai mare dintre toţi (Matei 11:11).
Împărăţia lui Dumnezeu este, după calculele noastre, plină de paradoxuri: cei care găsesc fericirea sunt cei care aduc fericire în vieţile altora, iar cei care se fac mici în ochii lor devin cei mai mari dintre oameni. În eseul „Macii din grâu”, F. W. Boreham scrie despre un fenomen revelator: „Macii din grâu au o proprietate foarte atrăgătoare, pe care o admir mult. Macii niciodată nu minimalizează grâul, ci îl înfrumuseţează. Când priviţi macii de un roșu sângeriu presăraţi într-o mare de grâu auriu, niciodată nu vă trece prin minte să faceţi o comparaţie. Macii și grâul sunt la fel de frumoși. Aceasta este slava adevăratei măreţii.”[3] Invidia este o stare absolut inutilă. Fiecare om are chemarea lui, locul lui, timpul lui.
Un dar care aduce lumină și bucurie
Elisabeta, o femeie vârstnică și fără copii, ea însăși o elevă în școala credinţei, o încurajează pe Maria, o tânără fecioară, că tot ce (i) s-a spus se va împlini. Și s-a împlinit, deși unele evenimente depășesc capacitatea umană de înţelegere. La nașterea lui Ioan, vecinii și rudele s-au adunat și s-au bucurat împreună cu Elisabeta. Ce imagine plăcută! Bucuria despre care îngerul îi vorbise lui Zaharia începuse deja. Oamenii au lăsat propriile păreri laoparte și au gustat și ei din fericirea pe care o trăia această familie. Conform tradiţiei, copilul trebuia să poarte numele tatălui sau măcar al altei rude. Sub presiunea celorlalţi, fără sprijinul soţului, Elisabeta nu cedează. Pentru ea, cuvântul lui Dumnezeu primează în faţa tradiţiei. „Numele lui este Ioan”, confirmă și Zaharia, împlinind astfel cuvintele îngerului (Luca 1:63). Ca părinţi, ei aveau nevoie de aceeași îndurare divină care le dăruise copilul pentru a-l crește potrivit voii lui Dumnezeu
Elisabeta și Zaharia s-au numărat printre cei care au așteptat venirea lui Mesia, pentru ca întunericul dens care îi înconjura să dispară. Cât de puţin știau ei atunci că așteptarea lor a aprins o lumină, una care să nu-și piardă strălucirea în mijlocul corupţiei, al răutăţii, al făţărniciei, al necumpătării și al imoralităţii. Dar, mai mult decât atât, fiul lor urma să fie o lumină prin care Isus Hristos să fie văzut și înţeles mai bine de oameni din toate categoriile.
Cel care avea să pregătească inimile oamenilor pentru Mesia a fost mai întâi pentru familia lui semnul că Dumnezeu nu uită inimile care așteaptă. Iar atunci când cerul le-a vorbit părinţilor lui, bucuria a înlocuit tăcerea.
„El va fi pentru tine o pricină de bucurie și de veselie” (Luca 1:14), i-a spus îngerul lui Zaharia. Dumnezeu a transformat culorile toamnei lor în cele mai frumoase nuanţe de verde. Aceasta este puterea Lui!
Ciprian Șandru meditează asupra așteptării îndelungate trăite de Elisabeta și soţul ei, dar și asupra lecţiilor pe care le poate desprinde din această istorie credinciosul care așteaptă, chiar și în toamna vieţii, primăvara harului lui Dumnezeu.