Cine este Iisus Hristos? Doar un evreu din secolul I? Ideea că un om din primul secol, oricât de măreţ ar fi fost el, ar putea avea ultimul cuvânt în toate aspectele vieţii este greu de tolerat. Iar pretenţia ca oamenii să își predea Lui viaţa are implicaţii și mai alarmante. Cine este El?
În centrul religiei creștine se află Iisus Hristos. Religia noastră nu constă, primordial, în acceptarea unui crez sau a unui număr de doctrine fundamentale bine definite. Esenţa intimă a creștinismului constă într-un angajament faţă de o persoană. A fi creștin înseamnă a-I spune „da” lui Hristos și a face lucrul acesta fără nicio reţinere.
Același lucru este valabil și pentru mesajul creștin. Evanghelia vorbește despre o persoană. Despre un eveniment în centrul căruia Se află Iisus Hristos. Prin El a acţionat și a vorbit Dumnezeu. Prin Iisus Hristos am asistat la venirea lui Dumnezeu între noi. Scripturile Noului Testament atribuie importanţă supremă lui Iisus din Nazaret, „născut din femeie” (Galateni 4:4), însă care a fost înainte de Avraam (vezi Ioan 8:58). Creștinismul nu reprezintă doar o întoarcere la credinţa unei comunităţi timpurii, ci este înrădăcinat în Iisus din Nazaret.
„Cred (…) într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat. Și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii.” (Crezul niceean)
A fost cu siguranţă un om
Primii Lui ucenici nu aveau nicio îndoială cu privire la umanitatea bărbatului din Nazaret. Vorbeau despre El ca despre un „bărbat adeverit de Dumnezeu” (Faptele apostolilor 2:22, NTR), un om „uns cu Duhul Sfânt” și care „mergea pretutindeni, făcând bine” (Faptele apostolilor 10:38).
În același timp, ei susţineau că L-au văzut pe Dumnezeu în fiecare aspect al activităţii lui Iisus, din trecut, prezent sau viitor. Pentru ei, Iisus nu era cu nimic mai prejos de Divinitate. Privind retrospectiv la începutul vieţii Lui, au văzut în minunile pe care le-a făcut „semne” de la Dumnezeu, adică gesturi care arătau că Dumnezeu Îl însoţea pe Iisus și Îl învestea cu o însemnătate echivalentă cu revelaţia (Faptele apostolilor 2:22; 10:38).
Subiectul profeţiilor
Tot în Iisus ucenicii au văzut și obiectul profeţiilor veterotestamentare, atât în termeni generali (Faptele apostolilor 7:52; 10:43), cât și cu trimitere la evenimente specifice precum crucificarea (Faptele apostolilor 3:18) sau învierea (Faptele apostolilor 2:25-31). În timp ce unii nu vedeau nicio valoare în Hristos și chiar L-au respins, Dumnezeu, spuneau ucenicii, L-a proslăvit (Faptele apostolilor 3:13), L-a ridicat la dreapta Sa (Faptele apostolilor 2:33) și, așa cum s-a păstrat în prima predică creștină din istorie, L-„a făcut Domn și Hristos” (Faptele apostolilor 2:36). Dumnezeu Îl alesese pe El să fie judecătorul tuturor, al viilor și morţilor deopotrivă (Faptele apostolilor 10:42; 17:31).
E posibil ca ucenicii să nu fi avut, de la bun început, o hristologie foarte dezvoltată. Foarte probabil că ar trebui să ne reţinem de la căutarea de afirmaţii oficiale și sistematice înainte de a ajunge la scrierile mai teologice ale Noului Testament, însă aceste afirmaţii timpurii conţin tot materialul brut pentru închegarea unei doctrine creștine sănătoase cu privire la persoana și activitatea lui Hristos.
Una cu Tatăl
Scriitorilor Noului Testament le-a plăcut să noteze că Iisus are o legătură deosebit de apropiată cu Tatăl. Pavel, de pildă, este atât de obișnuit să-i considere pe Tatăl și pe Fiul într-o legătură foarte strânsă, încât numeroase daruri și haruri le atribuie fără discriminare și unuia, și celuilalt.
Prin urmare, Evanghelia este a lui Dumnezeu în aceeași măsură în care este a lui Iisus Hristos, ambele exprimări aflându-se la doar câteva versete distanţă (Romani 1:1,16). Cei Doi sunt atât de apropiaţi încât prea puţin contează ce nume este folosit. Iertarea vine de la Dumnezeu sau de la Hristos (Coloseni 2:13, 3:13) ori de la Dumnezeu de dragul lui Hristos (Efeseni 4:32).
Evanghelia este a lui Dumnezeu în aceeași măsură în care este a lui Iisus Hristos.
Într-o zi vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, care este descris și drept scaunul de judecată al lui Hristos (Romani 14:10-12; 2 Corinteni 5:10). Este adevărat că în Vechiul Testament ziua cea mare de la sfârșitul lumii, e ziua când se va face judecata – „ziua Domnului”, dar este în același timp și „ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Corinteni 1:8; cf. Romani 2:16).
Ce ar putea demonstra mai grăitor locul pe care primii creștini I-l acordau în mintea lor lui Hristos decât spectacolul convertirii unor evrei monoteiști, care îi atribuiau atât de ușor funcţii și caracteristici divine lui Iisus din Nazaret?
Dumnezeu întrupat
Evanghelia lui Ioan începe cu o afirmaţie uimitoare: „La început era Cuvântul.” Imaginea ne este străină și abia știm ce să facem cu ea. Însă termenul tradus în acest verset cu „cuvânt“, grecesul logos, reprezenta un concept foarte răspândit în primul secol.
„La început era Cuvântul.”
Tocmai pe un astfel de fundal (pe care Ioan știa că atât evreii, cât și grecii îl vor înţelege și îl vor aprecia) a găsit apostolul cu cale să afirme că Iisus din Nazaret era responsabil pentru întreaga creaţie, precum și pentru darul oferit tuturor bărbaţilor și femeilor – lumina cea adevărată (Ioan 1:3,4,9). Pentru Ioan, logosul cu care contemporanii săi erau atât de familiarizaţi era o persoană, iar aceasta nu era diferită de Dumnezeu (Ioan 1:1).
După ce afirmă în esenţă divinitatea lui Hristos, Ioan merge mai departe și afirmă că ceea ce a avut loc este o întrupare: „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1:14). Cu mai mulţi ani în urmă, Pavel făcuse o afirmaţie similară: Cel care exista ca Dumnezeu a luat forma unui rob „făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:7).
Dumnezeu Fiul a devenit om: o unire între Dumnezeu și o natură umană creată a devenit atât de strânsă încât un om, unul dintre noi, a putut spune: „Eu sunt Dumnezeu”. Într-un moment anume din istorie, Dumnezeu Fiul a intrat în această lume într-o manieră unică și a început să existe ca om. Încarnarea nu poate fi explicată prin apel la nimic din ce a fost; ea trebuie intersectată cu o linie verticală de legătură directă cu Dumnezeu.
Dumnezeu Fiul a devenit om.
Deși trebuie să recunoaștem că ar fi o încumetare arogantă să ne lăudăm că am ști cum gândește Hristos, avem totuși dovezi cu privire la felul în care Iisus Se vedea pe Sine Însuși. Printre altele, știa că El este Fiul lui Dumnezeu într-un sens aplicabil doar Lui (Luca 2:41-52; Ioan 20:17; 5:17,18), precum și Fiul omului, care are autoritatea să ierte păcate și care este domn al Sabatului (Marcu 2:10,27).
Modul în care Hristos Își înţelegea menirea decurge cel mai clar din grandioasele Lui afirmaţii de tipul „Eu sunt”, păstrate în cea de-a patra evanghelie. „Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6:35) și „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12) sunt afirmaţii unice. Același lucru poate fi spus și despre „Eu sunt Învierea și Viaţa” (Ioan 11:25) sau despre afirmaţia prin care El Se descria drept „Calea, Adevărul și Viaţa” (Ioan 14:6).
Aceste aserţiuni nu ar putea fi mai cuprinzătoare și mai universale decât sunt. Pare inevitabil să concluzionăm că, în mintea lui Iisus, exista cu siguranţă o conexiune între El și marele EU SUNT (numele lui Iehova în Vechiul Testament [Exodul 3:13,14]). Vedem acest lucru și mai clar într-o altă zicere a lui Hristos: „mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:58). Cei care L-au auzit erau atât de conștienţi de însemnătatea vorbelor Sale încât „au luat pietre ca să arunce în El” (Ioan 8:59).
Om fără păcat
Deși pe deplin Dumnezeu, Iisus a fost totodată și om pe deplin, așa cum atestă scriitorii Noului Testament, care ne spun că „creștea și Se întărea” (Luca 2:40) și „creștea în înţelepciune, în statură” (Luca 2:52),și că El „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8).
Despre Hristos, autorii Noului Testament ne spun că a cunoscut foamea (Matei 4:2) și setea (Ioan 19:28) și nevoia de somn și odihnă (Matei 8:24; Ioan 4:6). El putea exprima dragoste și compasiune (Marcu 10:21; Matei 9:36) și avea nevoie să fie susţinut prin rugăciune (Matei 14:23; Luca 16:12).
Cu toate acestea, în modul cel mai natural, Hristos a afirmat despre Sine că nu are păcat (Ioan 8:46), o pretenţie pe care, aparent, dușmanii Săi nu au contestat-o niciodată. Scriitorii Noului Testament s-au simţit liberi să o repete (Luca 1:35; Marcu 1:24; 2 Corinteni 5:21; Evrei 4:15; 1 Petru 1:9; 1 Ioan 3:5).
Deși pe deplin Dumnezeu, Iisus a fost totodată și om pe deplin, așa cum atestă scriitorii Noului Testament.
Nu aș dori să afirm aici că lipsa de păcat a lui Hristos a apărut dintr-o necesitate automată a naturii Sale, care, de exemplu, L-a plasat deasupra ispitei. În timp ce era fără păcat și lipsit de tendinţe sau înclinaţii către rău, El a fost într-adevăr ispitit, dureros de Ispitit. „În toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”, precizează autorul Epistolei către Evrei (4:15).
Realitatea ispitelor lui Hristos formează o parte considerabilă din dovezile umanităţii Sale. Această realitate este evidenţiată de relatarea întâlnirii lui Hristos cu Satana în pustiu (Matei 4:1-11) și de agonia pe care El a suferit-o în grădina Ghetsimani (Luca 22:39-46), ca să ne oprim doar la acestea. În mod clar, lipsa de păcat a lui Iisus nu a rezultat dintr-o necesitate automată a naturii Sale, ci din legătura Lui clipă de clipă cu Tatăl.
Jertfă pentru noi
Probabil că El Și-a descris cel mai bine rolul când a afirmat că „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45). La fel, Evanghelia pe care Pavel a primit-o și a transmis-o începe cu declaraţia că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3).
Ar fi dificil să exagerăm importanţa pe care autorii Noului Testament o acordă morţii lui Iisus și perseverenţa cu care au căutat să arate că acea moartea chiar a avut loc, istoric vorbind, și să explice însemnătatea ei teologică. Aceasta este într-adevăr esenţa mesajului Evangheliei. Pavel a considerat că acesta este eminamente gestul lui Dumnezeu, un gest divin și absolut fundamental El a făcut din această evanghelie centrul mesajului său (Galateni 6:14; 1 Corinteni 2:2).
Pentru Pavel, faptul că Hristos a murit „pentru” păcat, că El a fost răstignit „pentru” oameni era un aspect fundamental, de bază. Hristos, explică el, „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre” (Romani 4:25), „a murit pentru păcatele noastre” (1 Corinteni 15:3) și „S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre” (Galateni 1:4).
Hristos Însuși Ș-a înfăţișat moartea în această lumină când a afirmat: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea!“ (Luca 22:19). Acesta este motivul pentru care vorbim despre moartea lui Hristos ca fiind „înlocuitoare”, adică o moarte pe care El a suportat-o pentru alţii sau urmărind să îi avantajeze pe alţii prin ea.
Au existat mari dezacorduri cu privire la această expresie, „pentru voi” și s-a făcut frecvent distincţia dintre „în numele vostru” (gr., hiper) și „în locul vostru” (gr, anti). Cred că Scriptura nu justifică o distincţie atât de radicală. „În locul” și „în numele” nici nu se contrazic, nici nu se exclud. Crucea este mai mare decât orice definiţie, mai adâncă și mai profundă decât orice raţionament.
Moartea lui Hristos a fost pe deplin „în numele”, deoarece a avut loc „în locul”. Moartea Lui a fost una substitutivă, o demonstrare a iubirii lui Dumnezeu. Într-adevăr, așa cum declară Ioan, „dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10).
Citește și: Iisus, întâlnirea dintre două lumi
Biruitorul morţii
Totuși, o teologie a mântuirii care ar acorda atenţie exclusivă morţii lui Hristos ar fi inevitabil dezechilibrată și sărăcită din perspectivă biblică. Într-adevăr, Evanghelia atât primită, cât și proclamată de Pavel, la care se face referire mai sus, nu a dezvăluit doar că Hristos „a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor”, ci adaugă imediat că „a fost înmormântat, a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor” (1 Corinteni 15:3,4, NTR).
Despre moartea și învierea lui Iisus, Pavel a afirmat că se găsesc împreună în centrul Evangheliei. Reticenţa lui de a vorbi despre una fără alta este reflectată în Romani 8:34, „Hristos a murit! Ba, mai mult, El a și înviat.” Există o legătură indisolubilă între moartea și învierea lui Iisus Hristos în misterul unic al mântuirii.
Învierea lui Hristos este esenţială pentru credinţa creștină.
Pe baza experienţei lor cu privire la înviere, primii ucenici au văzut viaţa și moartea lui Iisus într-o lumină cu totul nouă. Ambiguitatea și sentimentul de înfrângere care îi învăluia au dispărut. Cel mai probabil, credinţa lor în înviere a fost principalul element care a determinat biserica primară să recunoască divinitatea lui Iisus.
Și, odată acceptată divinitatea Sa, primii credincioși au început sub îndrumarea Duhului să pună bazele doctrinei întrupării, proclamându-L pe Iisus Cuvântul făcut trup (Ioan 1:14). De la doctrina întrupării, ei au ajuns inevitabil la preexistenţa lui Iisus (Ioan1:1; Filipeni 2:5-9) și la problema relaţiei Lui cu întreaga creaţie și cu istoria mântuirii (Coloseni 1:15-20; Romani 8:19-22; Efeseni 1:9,10,22,23). Mesajul Noului Testament a devenit și este încă mesajul Domnului înviat, pentru că învierea lui Hristos este începutul și nu sfârșitul poveștii.
Mijlocitorul divin
Scriitorii Noului Testament nu au separat învierea de înălţarea lui Hristos. În ochii lor, învierea, înălţarea și poziţia prezentă a lui Hristos la „dreapta lui Dumnezeu” sunt toate rezultatul unei singure acţiuni a lui Dumnezeu, aceea de a-I face dreptate lui Hristos după umilirea Sa pe cruce (Romani 8:34; Filipeni 2:8,9; Efeseni 1:20,21).[1] Cele două, însă, rămân clar distincte.
Un lucru este să afirmi că Iisus a înviat din morţi și alta este, oricât de strâns legată de prima ar fi, să afirmi că El este acum părtaș la suveranitatea lui Dumnezeu asupra cerului și pământului. Căci aceasta este categoric ceea ce proclamă înălţarea lui Hristos. Ea afirmă că Hristos cel înviat din morţi este atât rege, cât și preot. Ca rege, El împarte tronul lui Dumnezeu cu Dumnezeu și toată autoritatea Îi aparţine Lui în cer și pe pământ (Matei 28:18; Faptele 2:33; 1 Corinteni 15:25; Evrei 1:3; 1 Petru 3:22).
În El, care este și uman, și divin, Dumnezeu și omul se întâlnesc direct.
El ocupă o poziţie unică de demnitate și onoare la dreapta lui Dumnezeu. Dar este și preot. Stând la dreapta lui Dumnezeu, El mijlocește pentru noi (Romani 8:34; Evrei 7:25; 9:24; 1 Ioan 2:1,2). Preoţia lui Hristos este explicată cel mai amplu în Epistola către evrei, unde apostolul îl înfăţișează pe Hristos cel înviat ca marele nostru preot (Evrei 2:17; 7:27) care „S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9:14).
El este în același timp mare-preot și jertfă, ducându-ne nu într-un sanctuar care „este făcut de mâini“, ci în adevăratul sanctuar, sanctuarul ceresc, apărând în prezenţa lui Dumnezeu „pentru noi” (Evrei 9:11-15,24; 10:19,20). Lucrarea Lui este pentru noi și este și în noi (Evrei 10:16). Numai în El am fost „sfinţiţi” (Evrei 2:10-18 ; 10:14).
El este Mijlocitorul nostru (Evrei 8:6; 9:15; 12:24), dar într-un sens mai bogat decât este transmis prin traducerea obișnuită. El nu Se așază între Dumnezeu și om.[2] El nu este doar o terţă parte între Dumnezeu și om; El este infinit mai mult decât atât.
Împăratul care va reveni în slavă
El nu este intermediar. Ca Dumnezeu adevărat, El Îl aduce pe Dumnezeu omului, iar ca om adevărat El îl aduce pe om la Dumnezeu. El este „un mare preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele poporului” (Evrei 2:17).
Totuși, preoţia sa cu rol de mijlocire va avea un sfârșit, căci, după cum concluzionează aceeași epistolă, Hristos „fiind jertfit o dată pentru totdeauna pentru a purta păcatele multora, Se va arăta a doua oară celor care-L așteaptă cu nerăbdare nu în vederea păcatului, ci spre mântuire” (Evrei 9:28, NTR).
Iisus a prezis că va exista o vreme pe pământ când ucenicii Săi vor trebui să-și facă lucrarea fără prezenţa Sa vizibilă (Ioan 7:34-36; 13:33; 14:1,2). El a prevăzut, de asemenea, un sfârșit al istoriei, o zi în care Se va întoarce la poporul Său (Ioan 14:3,18,19; 16:16,22), când va avea loc o înviere a morţilor (Marcu 12:25-27; Luca 14:14; Ioan 5:25-29) și o separare finală a celor mântuiţi de cei pierduţi (Matei 8:11,12; 13:24-30,36-43; 25:31-46).
Deci Domnul nostru Se va arăta a doua oară în slavă. El va reveni pe pământ și se va împlini promisiunea Sa de a ne lua la El, „ca acolo unde sunt Eu să fiţi și voi” (Ioan 14:3). Scopul răscumpărător al lui Dumnezeu, care Îl are în centru pe Hristos, va fi atins.
În așteptarea Lui
Totuși, unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri despre revenirea lui Hristos este că noi, creștinii, trebuie să o dorim, să o așteptăm cu nerăbdare. Este, să nu uităm, „fericita speranţă” (Tit 2:13, NTR). Primii creștini și-o doreau cu ardoare și deveneau nerăbdători din cauza amânării ei. Acest lucru pare ciudat pentru mentalitatea noastră actuală. Ei și-au dorit sfârșitul lumii, iar noi ne temem de el. E posibil ca noţiunea noastră de sfârșit să nu mai corespundă cu a lor?
Suntem obișnuiţi să asociem sfârșitul cu un dezastru cosmic și am ajuns să renunţăm la semnificaţia cosmică a lucrării lui Hristos, pe care primii credincioși au avut-o mereu în vedere. Pentru ei, sfârșitul lumii, deși cataclismic, însemna triumful lui Hristos. Moartea și învierea lui Hristos deja au marcat începutul sfârșitului lumii, introducând în această lume și în istoria omenirii ordinea finală a lucrurilor.
Noua creaţie începuse și avem deja viaţa veșnică. Trăim în zilele finale și deja ne bucurăm de viaţa lumii viitoare. Ordinea finală a lucrurilor există, acum, pe deplin în Hristos Însuși, dar într-un mod incomplet în restul lumii create. Deci, când totul va fi gata, Hristos va veni din nou pentru a-i mântui pe „cei care-L așteaptă cu nerăbdare” (Evrei 9:28, NTR).
Nu e de mirare că primii creștini erau nerăbdători ca totul să fie rezolvat rapid. Nu e de mirare că, la sfârșitul Apocalipsei, Ioan a simţit nevoia să exclame: „Cel Ce depune mărturie cu privire la aceste lucruri spune: «Da, Eu vin curând.» Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20, NTR).
Acest articol a apărut iniţial în revista Ministry, în luna iulie 1981.
Raoul Dederen este profesor emerit de teologie sistematică, fost decan al Seminarului Teologic Adventist din Berrien Springs, Michigan, SUA.