Scriitorul Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, a descris experienţele dramatice trăite în tinereţe în lagărul de la Auschwitz. El a scris o piesă de teatru, un roman și chiar un sonet pe această temă, toate rămânând nepublicate. În cele din urmă, a publicat o altă piesă de teatru, în 1979, cu titlul Procesul lui Dumnezeu (The Trial of God), în care acţiunea este plasată în alt timp și în alt loc, dar are la bază un eveniment la care a fost martor în lagăr.
Wisel s-a împrietenit în lagăr cu un rabin, care l-a invitat să studieze împreună ori de câte ori se ivea ocazia, acesta fiind „actul lor de sfidare religioasă”. Într-o seară, rabinul l-a chemat pe tânărul de 15 ani în baraca sa, unde s-a întâlnit cu doi evrei care aveau cunoștinţe în domeniul juridic. Toţi trei au hotărât să Îl judece pe Dumnezeu pentru ororile care aveau loc în jur, pentru că „permitea masacrarea copiilor Lui”. Cu trei adulţi în completul de judecată, lui Wiesel i-a rămas de jucat rolul de spectator.
Procesul s-a întins pe durata mai multor seri. După ce au prezentat toate dovezile și au cântărit fiecare argument, evreii au ajuns la un verdict unanim: „Domnul Dumnezeul Atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, a fost găsit vinovat de crime împotriva creaţiei și a omenirii.”
Toată lumea s-a cufundat în tăcere după această concluzie solemnă. Liniștea a fost întreruptă atunci când unul dintre ei a remarcat că venise timpul rugăciunii de seară. Și, ca și cum acesta ar fi fost lucrul cel mai firesc, au rostit împreună rugăciunea.
În dorinţa lor de a-și astâmpăra foamea de dreptate, au formulat o sentinţă de condamnare. Apoi au tăcut. Și, în final, s-au închinat. Aceasta e o poveste fascinantă și deopotrivă tulburătoare, care încapsulează tensiunea din centrul credinţei.
Atunci când cele mai bune credinţe ale noastre par să se fi prefăcut în pulbere, cea mai mare nevoie pe care o avem rămâne credinţa.
Până la un punct, credinţa oferă o explicaţie a „vieţii, universului și tuturor lucrurilor”, după cum nota scriitorul Douglas Adams. Ea oferă o perspectivă asupra evenimentelor, o imagine de ansamblu asupra lucrurilor care contează cel mai mult (și asupra Puterii din spatele lumii fizice și a vieţii de zi cu zi) și ne modelează așteptările cu privire la ceea ce se întâmplă. De asemenea, credinţa trasează anumite principii pentru a trăi în mod sănătos în perimetrul acestei realităţi și ne dă imboldul de a căuta, de a spera și de a lupta pentru a obţine ceva mai mult.
Dar apoi, viaţa curge năvalnic peste noi – în toată frumuseţea, normalitatea și tragedia ei –, iar explicaţiile, raţionamentele și așteptările pe care le zămislește credinţa par să nu mai fie de ajuns exact în momentul în care avem cea mai mare nevoie să credem. Ce urmează? Credinţa ne este dezamăgită. Dumnezeul nostru este vinovat sau, în cel mai bun caz, absent. Universul nu este la fel de bun pe cât am sperat, iar intenţiile noastre de a ne trăi viaţa bine par să conteze prea puţin. Totuși, chiar atunci când cele mai bune credinţe ale noastre par să se fi prefăcut în pulbere, cea mai mare nevoie pe care o avem rămâne credinţa.
Ce mai rămâne când Dumnezeu pare absent?
În această „eternitate a tăcerii” – așa cum avea să o numească Wiesel mai târziu – dintre credinţa care a fost dezamăgită și momentul rugăciunii de seară, alegem dacă renunţăm la credinţă sau nu. Unii vor căuta să estompeze tăcerea cu argumente legate de informaţiile incomplete pe care le deţinem și de faptul că nu înţelegem în mod satisfăcător tot ce se întâmplă – dar acestea sunt probleme, nu răspunsuri. Faptul că perspectiva și discernământul nostru sunt limitate reprezintă motivul pentru care avem nevoie de credinţă. Și, în același timp, motivul pentru care credinţa noastră se confruntă cu atâtea probleme.
Atunci când se ni pare că Dumnezeu se face vinovat de neglijenţă tragică, avem nevoie mai mult ca oricând de rugăciunile de seară. Atunci când cele mai mari eforturi ale noastre de a face binele în lumea în care trăim par să nu-și atingă scopul, trebuie să alegem următorul lucru bun pe care-l vom face. În mijlocul tăcerii care urmează tragediei și dezamăgirii, trebuie să mergem mai departe. Credinţa ne oferă cea mai bună ocazie de a face aceste alegeri, iar închinarea este un element-cheie al credinţei.
Închinarea este alegerea de a rupe cu rugăciune tăcerea dezamăgirii și a tragediei, pur și simplu pentru că este timpul pentru rugăciune.
A ne închina înseamnă să privim în afara noastră, dincolo de circumstanţele din prezent. Închinarea este alegerea de a rupe cu rugăciune tăcerea dezamăgirii și a tragediei, pur și simplu pentru că este timpul pentru rugăciune, în loc de a aștepta ca sentimentele noastre să revină pe făgașul normal.
În loc să ne reluăm argumentele, să dăm verdicte sau să ne retragem într-o tăcere care nu mai sfârșește, noi rostim ceva ce sfărâmă puterea tăcerii.
Se pune mult preţ pe autenticitate, așa că pare contraintuitiv să acţionăm împotriva sentimentelor noastre. Totuși, a acţiona ţinând cont de ceea ce credem, împotriva îndoielilor și înainte de a avea dispoziţia necesară, ţine chiar de esenţa credinţei.
„Credem că este nevoie să simţim impulsul de a face un lucru, pentru ca el să fie autentic. Dar înţelepciunea lui Dumnezeu spune altceva: acţionând, vom putea schimba modul în care ne simţim mult mai repede decât dacă ne concentrăm pe sentimentele noastre, crezând că vom ajunge astfel să acţionăm în mod diferit. Închinarea este un act care creează sentimente faţă de Dumnezeu, nu un sentiment faţă de Dumnezeu pe care îl exprimăm printr-un act de închinare”, scria autorul american Eugene Peterson.
Povestea celor trei erudiţi evrei și a tânărului Wiesel, din noaptea petrecută într-una din barăcile lagărului de exterminare de la Auschwitz, este una copleșitoare. În acele circumstanţe îngrozitoare, decizia de a-L face pe Dumnezeu vinovat de crime împotriva creaţiei și a umanităţii pare dreaptă, chiar dacă răvășitoare. În mijlocul ororii, tăcerea neîntreruptă pare singurul lucru potrivit de oferit.
Și totuși, a te ruga, atunci când vine vremea rugăciunii de seară, rămâne nu doar un act curajos (și umil) de sfidare religioasă ci, mai ales, unul de credinţă statornică.
Nathan Brown este editor de carte pentru Signs Publishing, în Warburton, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.