Daniel a făcut din Dumnezeu izvorul puterii sale, iar teama sfântă de Dumnezeu îi călăuzea toate deciziile și toate împrejurările vieţii.
Dintre numeroasele cântări pe care îmi plăcea să le cânt în copilărie – și pe care încă le port adânc în suflet – una dintre cele mai dragi este cea despre Daniel:
„Deci rămâi ca Daniel,
Tare în Hristos,
Fii și altora model
De om credincios!”[1]
Există ceva preţios în caracterul lui Daniel. El L-a iubit profund pe Dumnezeu și I-a fost ascultător fără rezerve. „Aprobarea lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât favoarea celui mai puternic conducător pământesc – mai scumpă chiar decât însăși viaţa. Era hotărât să rămână statornic în integritatea lui, indiferent care ar fi fost urmarea.”[2] Fie că a crescut în Iuda, așteptând mult dorita venire a lui Mesia, fie că a fost dus în Babilon ca rob de armata lui Nebucadneţar; fie că a îndurat încercările și suferinţele în societatea ostilă din Babilon, fie că a stat ca martor neînfricat înaintea puternicilor conducători ai Babilonului sau ai Medo-Persiei; fie că a fost aruncat în groapa cu lei, fie că a fost profetul credincios căruia Dumnezeu i-a descoperit cea mai lungă profeţie de timp din istorie – din vremea lui până în zilele noastre – Daniel a rămas neclintit și curajos, cu un scop ferm și cu o viziune neclintită despre cine era și pe cine slujea.
Acest Daniel – cu hotărârea lui morală, tăria lui spirituală și încrederea lui deplină și neînfricată în Dumnezeu – m-a fascinat întotdeauna.
Ce lecţii putem învăţa din viaţa și slujirea acestui uriaș spiritual, un lider remarcabil în Babilonul lui Nebucadneţar și în Medo-Persia lui Darius? Capitolul 6 din Cartea lui Daniel ne oferă câteva repere importante.
Daniel, un om integru și înzestrat
Biblia spune că avea calităţi deosebite – „întrecea pe toate aceste căpetenii și pe dregători” (Daniel 6:3). Darius a remarcat capacitatea lui Daniel și a dorit să-l ridice la rangul de prim-ministru al împărăţiei. Acest lucru nu era surprinzător, deoarece fostul rege, Nebucadneţar, descoperise că tânărul Daniel și prietenii săi aveau „înţelepciune și pricepere” de zece ori mai mult decât înţelepţii lui (Daniel 1:20) și îi numise în poziţii de conducere în împărăţie.
Darius a recunoscut abilităţile deosebite ale lui Daniel și l-a vrut ca prim-ministru în împărăţia sa. Acest lucru nu era surprinzător, deoarece fostul rege, Nebucadneţar, descoperise că tânărul Daniel și prietenii săi erau „de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii și cititorii în stele” (Daniel 1:20) și îi numise în funcţii de conducere în împărăţie. Caracterul și discernământul lui Daniel l-au impresionat atât de mult pe împăratul medo-persan, încât acesta nu a ezitat să-i încredinţeze o funcţie înaltă în palatul său. Faptul că Daniel fusese adus ca prizonier din Ierusalim nu i-a slăbit hotărârea de a face totul cât mai bine, spre slava lui Dumnezeu.
Totuși, realizările profesionale remarcabile nu sunt singurul criteriu al unui lider adevărat sau al unui slujitor credincios al lui Dumnezeu. Daniel a trăit ca un om al integru iar acesta era rezultatul relaţiei lui cu Dumnezeu. Biblia spune despre el că era „el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău” (Daniel 6:4). Își îndeplinea responsabilităţile cu onestitate și corectitudine și nicio vină nu putea fi găsită în el. Chiar și atunci când dușmanii lui au încercat să-i demaște presupusele slăbiciuni, nu au găsit nimic care să-l compromită. Mintea lui era statornică, iar viaţa lui orientată spre credincioșie faţă de Dumnezeu și spre împlinirea cu pricepere și responsabilitate a îndatoririlor sale. „Atașamentul lui neînfricat de partea dreptăţii era o lumină strălucitoare în întunericul moral al acelei curţi păgâne.”[3]
Credincioșia lui Daniel
Integritatea lui Daniel era înrădăcinată în devotamentul său neclintit faţă de Dumnezeu. Caracterul său era în deplină armonie cu legea divină. Este evident că Daniel fusese învăţat încă din copilărie să asculte de Dumnezeu. El știa că „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul şi ştiinţa sfinţilor este priceperea” (Proverbe 9:10). „Legea Dumnezeului lui” menţionată în Daniel 6:5 se referă la mai mult decât cele Zece Porunci. Ea cuprinde tot ansamblul de principii fizice, morale, sociale și spirituale care definesc adevărul și o viaţă dreaptă. Chiar din tinereţe, Daniel a fost hotărât să respecte regulile privind sănătatea care făceau parte din credinţa sa (Daniel 1:8). Pentru el, ascultarea de Dumnezeu și supunerea faţă de voia Sa erau mai importante decât tradiţiile omenești sau înţelepciunea lumii.
Un om al rugăciunii
Viaţa de credinţă și de rugăciune a lui Daniel era bine cunoscută. Fie că era vorba de invitaţia de a mânca din bucatele împăratului dedicate idolilor, fie de presiunea de a face compromisuri cu privire la modul și timpul în care trebuia să se închine, Daniel a rămas statornic în credinţa sa. Rugăciunea lui era la fel de sinceră și neînfricată ca și credinţa lui. „Rugăciunea era pentru el o necesitate. El şi-a făcut din Dumnezeu tăria lui şi temerea de Dumnezeu era continuu înaintea lui, în toată consacrarea vieţii lui.”
Când vrăjmașii lui Daniel au încercat să distrugă relaţia strânsă dintre el și împărat, nu au găsit nicio slăbiciune de caracter și nicio neglijenţă în îndeplinirea îndatoririlor sale. În final, au înţeles că singura cale de a-l prinde era să se folosească de devotamentul său religios. Exista un lucru asupra căruia Daniel nu putea face compromis: credincioșia și închinarea faţă de Dumnezeul său, pe care o practica deschis, atât în public, cât și în viaţa sa personală. Această loialitate faţă de Dumnezeu l-a dus în cele din urmă în groapa cu lei, dar nicio groapă cu lei și nicio poruncă a împăratului nu l-au putut despărţi de Dumnezeu. Rugăciunea era cheia credinţei lui Daniel, iar prin rugăciune, viaţa și speranţa lui au fost susţinute și păstrate.
Curajos și influent
Daniel nu s-a lăsat copleșit de descurajare și nici nu a nutrit resentimente, chiar atunci când a fost aruncat în groapa cu lei. El a putut spune: „Veşnic să trăieşti, împărate!” (Daniel 6:21) chiar celui care poruncise pedepsirea lui și a rostit aceste cuvinte în timp ce se afla încă în groapă. Chiar și atunci când oamenii nu au apreciat ceea ce făcea, Daniel a continuat să facă binele, pentru ca numele lui Dumnezeu să fie proslăvit (Daniel 6:22). Cum a reușit să nu fie intimidat într-o astfel de împrejurare? De unde venea curajul lui?
Scriitoarea Ellen White ne oferă răspunsul: „Un om a cărui inimă se sprijină pe Dumnezeu va fi același în ceasul celei mai mari încercări cum este și în timp de prosperitate, când lumina și favoarea lui Dumnezeu și a omului strălucesc asupra lui. Credinţa ajunge la cele nevăzute prinde realităţile veșnice.”[4] Pentru Daniel, poziţia sau rangul nu erau totul. El a ales mai degrabă să piardă funcţia de prim-ministru decât să-L tăgăduiască pe Dumnezeul său.
Indiferent de schimbările politice care au traversat împărăţia – fie în timpul domniei lui Nebucadneţar, fie în cea a lui Darius – Daniel a rămas atât de statornic în principiile sale de viaţă și de credinţă, încât influenţa lui asupra împărăţiei a fost constantă, fără urmă de compromis. Oricare ar fi fost împăratul aflat pe tron, Daniel a căutat să Îl facă cunoscut pe Dumnezeul său. Astfel, Nebucadneţar a ajuns să recunoască: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor” (Daniel 2:47), iar Darius a mărturisit că Daniel este „robul Dumnezeului celui viu” (Daniel 6:20).
Nimeni și nimic nu a putut rupe legătura lui Daniel cu Dumnezeu. Dimpotrivă, el a hotărât să-i influenţeze pe cei din jur, chiar și pe împăraţi, pentru ca aceștia să cunoască adevărul. Pentru creștinii de astăzi, aceasta este o lecţie clară: orice poziţie sau ocupaţie pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o trebuie folosită ca o oportunitate pentru a împărtăși adevărul cu alţii.
Un om al credinţei
Atunci când Daniel a fost scos din groapa cu lei, Biblia spune că „nu s-a găsit nicio rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său” (Daniel 6:23). Verbul „s-a încrezut” folosit aici are aceeași rădăcină cu expresia „vrednic de încredere” din versetul 4. Aceasta arată că încrederea lui Daniel în Dumnezeu era temelia caracterului său. Credinţa lui se vedea zilnic în deciziile și acţiunile sale, astfel încât toţi cei din jurul lui, chiar și împăratul, au observat caracterul lui Dumnezeu reflectat în viaţa sa.
Daniel a fost cu adevărat un om ales de Dumnezeu. Caracterul lui nu s-a format peste noapte, ci a fost rodul unei discipline serioase și al unei vieţi trăite în mod constant pe calea lui Dumnezeu și în supunere faţă de voia Lui. „Însă un asemenea caracter nu este rezultatul accidentului; nu se datorează unor favoruri sau înzestrări deosebite ale providenţei divine. Un caracter nobil este rezultatul autodisciplinării, subordonării firii inferioare firii superioare – predarea eului pentru a-L sluji din iubire pe Dumnezeu și pe om.” Îndrăznește, așadar, să fii un Daniel!
Donny Chrissutianto este profesor asistent la Departamentul de Teologie și Istorie al Institutului Adventist Internaţional de Studii Avansate.