Prima dificultate stă în faptul că nu știm de unde să începem. Și dacă nepriceperea ne taie elanul, speranţa rămasă se spulberă cu totul când realizăm că nu știm nici cum să continuăm.
Aceasta este senzaţia sufocantă trăită de mulţi dintre românii care se gândesc la cum ar putea să ne meargă mai bine. Ne apasă o neputinţă generală, determinată de un orizont de referinţă prăbușit, de care pare imposibil să ne debarasăm. În fapt, este vorba doar de rezultatul secolelor în care imaginarul colectiv românesc s-a raportat qvasi-permanent la mitul omului providenţial – un veritabil Mesia, care se jertfește și care, „aflat pe marginea prăpastiei, refuză să se supună destinului“ (în cuvintele celui care a descris primul acest mit, Raoul Girardet).
Fie că este vorba despre legendarele figuri ale lui Traian și Decebal sau de vajnicii voievozi care au apărat cu strășnicie întreaga Europă de blestemul turc (Mircea, Ștefan, Mihai), fie că este vorba de figuri mesianice recente precum principele neamţ sau mareșalul patriot, românii nu au încetat să își pună speranţele într-un erou salvator. Mai exact, într-un taumaturg, care devine un „placebo simbolic – omul constituie un remediu pentru om, cel mai universal dintre droguri“ (Serge Moscovici).
Cu cât e mai mare criza prin care trece ţara, cu atât mai serios este căutat eroul și cu atât mai ușor îi sunt scuzate defectele evidente. Ca dovadă stau perioada interbelică și perioada postdecembristă. În timpul celei dintâi, căutarea omului providenţial s-a permanentizat, creând eroul legionar sau mareșalul dictator. În cea de-a doua, votul acordat în proporţie de 85% unui fost lider comunist demonstra că românii „erau mai preocupaţi de a avea un lider nou decât o societate nouă“ (Adriana Marinescu).
De altfel, este comod să aștepţi eroi și minuni. Iar dacă eroul nu confirmă sau minunea nu se întâmplă, nu este vina noastră. Noi nu puteam face nimic! Și oricum, ca să facem ceva, trebuia să ne ridicăm de la televizor … Este grăitoare observaţia lui Jeffrey Sachs, că ţările aflate cel mai aproape de insolvenţă sau de faliment sunt cele în care lumea se uită cel mai mult la televizor. Și, în timp ce noi așteptam perpetuu eroul, fie în faţa televizorului, fie nefăcând nimic sau retezând avântul celor care încercau să facă (alt)ceva, teoreticienii descriau simptomele caracteristice unei asemenea așteptări: frica de libertate (Erich Fromm), dependenţa de visul servituţii voluntare (Etienne de la Boetie) sau dependenţa de personalităţile autoritare (Theodor Adorno).
Așa se face că, până astăzi, în România electorală, o majoritate încă așteaptă salvarea de la un lider charismatic, îmbrăcat în haina albă a tuturor virtuţilor. Fără să înţeleagă faptul că, în afara de Iisus Christos, niciun „Mesia“ nu și-a păstrat necompromise virtuţile.
Putem deci schimba „eroul“ la fiecare nou scrutin, dar acesta nu va fi niciodată soluţia completă. Soluţia stă în crearea unui cadru similar celor pe care se bazează democraţiile solide ale lumii, a unui sistem de legi cinstite, formulate astfel încât să favorizeze funcţionarea corectă a statului democratic. Aceasta este ţinta finală și, pentru atingerea ei, un nume nu e suficient, oricât de promiţător ar fi el.
Oricum, în fiecare dintre eroii mitologiei politice se află instinctul discreţionismului și al dominaţiei. De aceea, fiecare „erou“ are nevoie de instituţii puternice, libere, corecte, care să-l „protejeze“ de derapaje. Funcţionând corect și colaborând pe principiul separaţiei puterii, instituţiile statului pot și trebuie să fie singurele care să restabilească și să menţină încrederea oamenilor.
Mai presus de toate însă, schimbarea nu poate dura dacă demersul politic nu se bazează pe o societate reinventată. „Eroul“ are nevoie de o societate civilă puternică, care să-l evalueze și să-l amendeze activ, responsabil, eliberată de prejudecăţile medievalismului.
Nu există oameni providenţiali, dar există șansa ca mâine o nouă generaţie puternică, ajutată încă de pe acum să facă o pasiune pentru educaţie și pentru valori dublate de bun simţ, să se unească și să producă hotărâtor schimbarea. Iată și de unde ne e cel mai la îndemână să începem.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.