Când eram mică, îmi plăcea să ascult poveștile bunicii mele. Prin intermediul lor, imaginaţia mea colinda prin locuri îndepărtate, pe măsură ce îmi era trezită curiozitatea. Nu mai sunt de mult un copil, dar fascinaţia pentru poveşti nu s-a diminuat: am devenit regizor de film, iar istorisirea poveştilor captivante reprezintă acum nucleul studiului şi muncii mele.
Oare de ce ne plac poveștile atât de mult? De ce ne bucurăm de un film bun sau de relatarea unui prieten despre modul în care şi-a cucerit aleasa? Au poveștile un impact asupra existenţei noastre? Sau nu sunt decât simple surse de divertisment?
De la începutul umanităţii – şi de la prima poveste de dragoste, dintre Adam şi Eva, precum și de la povestea relaţiei lor cu Dumnezeu – poveştile pe care le spun cărţile, filme sau „vocea poporului” modelează maniera în care vedem lumea. Dar ne oferă ele o imagine corectă? Ce se întâmplă atunci când naratorul ne face să credem o variantă greşită? Ce se întâmplă atunci când un scriitor încearcă să ne convingă că suntem singuri, abandonaţi de un Dumnezeu care pare distant și indiferent? Ce se întâmplă atunci când stricăm povestea și nu știm cum să o reparăm?
Acest articol va explora modul în care naraţiunile pe care le acceptăm și cu care ne alimentăm ne influenţează viaţa. Poveștile care ne sunt spuse modelează adevărurile pe care le îmbrăţișăm, pe care le credem despre noi înșine.
Putem începe prin a înţelege motivele pentru care poveştile ne atrag atât de mult.
De ce ne plac poveştile?
Pentru o lungă perioadă, cu mult înainte ca stră-străbunicii bunicilor noştri să fi fost copii, oamenii au folosit povestirile pentru a înţelege lumea din jurul lor, cu misterul ei şi dimensiunile sale uriaşe. Să ne imaginăm că suntem în jurul unui foc de tabără, cu cerul plin de stele deasupra, ascultând un povestitor! Mintea ne este captivată de tonul lui atrăgător și de povestea fascinantă. Există o intrigă și un protagonist, dar și un alt factor care face ca tot ceea ce ascultăm să aibă sens. Această coerenţă ne captivează și ne face să dorim să aflăm mai multe. Acest factor misterios este cauzalitatea.
Să ne gândim de câte ori ne-am întrebat: „De ce a trebuit să mi se întâmple asta?”! Poate că am făcut-o atunci când am pierdut ceva important, ne-am îmbolnăvit sau ne-am confruntat cu alte necazuri care s-au întâmplat fără un motiv aparent. Se pare că în lume se petrec prea multe lucruri care nu au sens. Iar în aceste circumstanţe, întrebarea „de ce?” aşteaptă un răspuns.
Poveștile sunt speciale, pentru că ne ajută să identificăm răspunsurile așteptate.
Într-o poveste, totul se întâmplă dintr-un motiv. Dacă eroul întâlnește un balaur, acest lucru nu este accidental; există un motiv în spatele acestui lucru. Dacă un vulcan erupe, o face pentru că este mânios. Dacă oamenii își ating scopul, este pentru că au luat măsurile potrivite. Dacă un tânăr războinic decide să înfrunte fiarele din pădurea fermecată, este pentru că vrea să își dovedească curajul.
Ne place că poveştile ne fac să simţim că tot ceea ce se întâmplă, bun sau rău, are un sens. Această idee – că un lucru duce la altul – face o poveste interesantă, pentru că ne sugerează că există ordine şi raţiune chiar şi în haos. Prin urmare, simţim că şi lucrurile care se întâmplă în viaţa noastră au un motiv, pentru că povestea ne determină să credem că înţelegem cauza şi efectul.[1]
Impactul poveştilor asupra minţii
Am putea cerceta acest aspect mai în amănunt. Ca fiinţe umane, trăim în lume într-un mod poetic, spunând povești atât altora, cât și nouă înșine.[2] Existenţa este un lung şir de naraţiuni; prin intermediul lor, căutăm să dobândim sens și semnificaţie. Tot ceea ce povestim despre noi înșine și despre ceilalţi creează realitatea noastră. Sunt detalii care creionează modul în care vedem lumea. Noi creăm povești și trăim în interiorul lor. Locuim într-o poveste colectivă, pe care o împărtășim cu o comunitate și, de asemenea, trăim în poveștile noastre individuale.[3]
Aceste naraţiuni comune reprezintă motivul pentru care ne susţinem echipele sportive preferate și pentru care atât de mulţi oameni se adună pe stadioane ca să fie împreună la evenimente sportive, concerte sau adunări religioase. Acesta este motivul pentru care ne spunem lucruri precum: „Echipa mea este câștigătoare” sau „Ţara mea este minunată”.
Poveştile pe care ni le spunem ne ajută să răspundem la o întrebare esenţială: cine sunt eu?
De asemenea, suntem fani ai unor muzicieni pentru că ne identificăm cu poveștile pe care le spun în versurile cântecelor lor. Ne agăţăm de ideea că acești artiști înţeleg ceea ce trăim noi și că poveștile lor le reflectă pe ale noastre. Auzim, de asemenea, oameni care promovează cu tărie naraţiunea conform căreia ţara lor natală sau partidul lor politic sunt cele mai grozave, chiar și atunci când acţionează în detrimentul altora.
Expunerea noastră la naraţiuni care vin dintr-o varietate de surse ne poate afecta profund gândirea. În mod inevitabil, suntem tentaţi să îmbrăţișăm relatările care au fost construite pentru noi sau care sunt comune în grupul nostru cultural sau social. Cu toate acestea, putem alege cum să reacţionăm la aceste naraţiuni: putem decide să le acceptăm ca și cum ar fi adevăruri incontestabile sau le putem respinge dacă, după o examinare atentă, ajungem la concluzia că sunt false, contradictorii sau imposibil de susţinut din punct de vedere moral.
La fel cum acceptăm în mod colectiv anumite povești, ne spunem povești nouă înşine: doar nouă ni se întâmplă aceleaşi necazuri, norocul nu este de partea noastră, suntem niște rataţi sau, dimpotrivă, suntem cei mai buni în ceea ce facem. Aceste mici poveşti pe care ni le spunem ne ajută să răspundem la o întrebare esenţială: cine sunt eu? Astfel, fiecare poveste pare reală și, în același timp, niciuna nu este pe de-a-ntregul reală. Acest lucru ilustrează vechea zicală că „fiecare persoană este o lume întreagă”.
Cu toţii avem mai multe povești despre viaţa și relaţiile noastre şi ele rulează simultan.
În psihologie, specialiştii în analizarea modului în care interpretăm evenimentele, găsind un sens pentru ele, sunt numiţi terapeuţi narativi.[4] Ca oameni, interpretăm tot ceea ce ne înconjoară. Dăm sens experienţelor din viaţa de zi cu zi. Căutăm modalităţi de a explica evenimentele și de a le atribui o semnificaţie. De fapt, cu toţii avem mai multe povești despre viaţa și relaţiile noastre şi ele rulează simultan.
De exemplu, avem povești diferite despre noi înșine, despre abilităţile noastre, luptele noastre, competenţele noastre, acţiunile noastre, dorinţele noastre, relaţiile noastre, munca noastră, interesele noastre, cuceririle noastre, realizările noastre și eșecurile noastre. Aceste povești sunt dezvoltate pe baza modului în care legăm anumite evenimente și le atribuim o semnificaţie.[5] Încă o dată, aici apare caracteristica principală a poveștilor: cauzalitatea. Poveștile pe care le creăm ne permit să explorăm și să încercăm să explicăm de ce se întâmplă astfel lucrurile.
Iată câteva dintre marile întrebări din spatele acestor naraţiuni: Ce povești spun alţii despre mine și ce poveste spun eu despre mine? Cred că aceste relatări sunt adevărate? Ce poveste îmi definește cursul vieţii?
Concluziile noastre există doar în cadrul poveștii pe care am construit-o de-a lungul anilor și pe care am ales să o adoptăm ca adevăr în viaţa noastră.
Ar fi înţelept să ne gândim pentru o clipă la tot ce credem că reprezintă un adevăr absolut în viaţa noastră. La tot ceea ce credem despre noi înșine, fie bun, fie rău. La toate lucrurile pe care am încetat să le mai punem la îndoială și pe care acum le luăm de bune (de exemplu: Cum credem că funcţionează viaţa? Sunt toţi oamenii corupţi sau mincinoși? Ce duşmani avem?).
Dacă ne simţim copleșiţi de răspunsurile negative, trebuie să înţelegem că toate aceste concluzii există doar în cadrul poveștii pe care am construit-o de-a lungul anilor și pe care am ales să o adoptăm ca adevăr în viaţa noastră. Acest lucru se aplică la tot ceea ce gândim. Totul este o poveste pe care am decis să o credem și în funcţie de care trăim. Dar este totul adevărat? O parte a poveştii este; dar o parte din ea poate fi falsă. Până la urmă, minciuna și înșelăciunea sunt, conform învăţăturii biblice, scrise în ADN-ul nostru. Și este foarte ușor să ne pierdem în această naraţiune.
Duşmanul din poveştile noastre
Din cele mai vechi timpuri, Satana a lansat mii de povești în această lume, toate false. Printre atâtea voci și naraţiuni, a devenit dificil să auzi adevărul. Dacă cineva este expert în conturarea unei intrigi, acela este Satana. Atât de puternice sunt naraţiunile sale, încât până și fiinţele cerești au fost afectate – o treime dintre îngeri i-au crezut minciunile.
Satana foloseşte o varietate de povești, alegându-le pe cele care ne vor predispune să nu avem încredere în dragostea și grija lui Dumnezeu pentru noi: că suntem singuri pe această planetă, că nu există Dumnezeu sau, dacă există, oamenii sunt înstrăinaţi de El. Susţine că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi (sau este supărat pe noi), aşa că este imposibil să fim acceptaţi de El. Satana ne spune, de asemenea, că suntem capabili să facem totul singuri, fără să avem nevoie de niciun ajutor supranatural. În acest fel, poveștile lui Satana conlucrează cu naraţiunile pe care le spunem despre noi înșine. El este dispus să distorsioneze ceea ce auzim și vedem, astfel încât să credem o minciună și, în consecinţă, să trăim o poveste falsă și lipsită de sens.
Cineva a venit să rescrie capitolele umanităţii și să descâlcească gândurile pe care Satana le-a ţesut în gândurile noastre.
Aceste naraţiuni înșelătoare sunt o otravă care s-a infiltrat în înseşi rădăcinile existenţei noastre, întunecând adevăratul scop al vieţii noastre și identitatea, care ne-au fost date de la început. În Matei 27:3-5, de exemplu, găsim rezultatul poveștii false pe care Satana i-a spus-o lui Iuda Iscarioteanul. Totul se încheie cu sinuciderea lui Iuda, efectul poveştii pe care i-o spune duşmanul sufletului său.
Dar povestea umanităţii nu trebuie să se încheie în înșelăciune și confuzie. În ciuda nenumăratelor încercări ale diavolului de a distorsiona percepţia omenirii despre ea însăși și despre Creatorul ei, există o modalitate de a-i ţine piept. Chiar dacă este greu de crezut că am fi capabili să facem acest lucru, există Cineva care îi poate ţine piept diavolului în contul nostru. Cineva a venit să rescrie capitolele umanităţii și să descâlcească gândurile pe care Satana ni le-a ţesut în minte. El nu a venit să contrazică pur și simplu naraţiunile înșelătoare livrate de adversar; El a venit să ne ofere o nouă poveste, una în care suntem iubiţi în mod necondiţionat și salvaţi prin harul Său. În această poveste, valoarea noastră nu este măsurată de realizările pământești, ci de puritatea inimii noastre. Multe povești ne vor conduce pe cele o mie și una de căi ale conflictului; doar una ne va duce acasă. Şi doar aceea este adevărată.[6]
Cel care ne rescrie poveştile
Atunci când venim pe lume, viaţa noastră este ca un scenariu care aşteaptă să fie scris. Pe măsură ce creștem, luăm stiloul și, cu o mână fermă sau tremurândă, scriem, tăiem, subliniem și ștergem. Amestecăm actele și capitolele. Ne stabilim aliaţii și dușmanii. Ne hotărâm cum să ne croim viaţa. Scriem peripeţii, drame și iubiri. Dar povestea pe care o așternem este plină de inadvertenţe și de eșecuri care ne fac să ne îndoim că vom găsi elementul care ne ajută să scriem în continuare. Unele povești par să se încheie prea devreme, unele capitole ne surprind.
Astăzi, când ne contemplăm povestea, poate că simţim că scenariul este înţesat de lacrimi şi durere. Chiar dacă am depus un efort mare pentru a scrie doar ce este mai bun – am luptat, am muncit din greu, ne-am confruntat cu dușmani puternici, ne-am luptat cu noi înșine și de multe ori chiar am câștigat – s-ar putea să ajungem la concluzia că am eșuat totuşi. S-ar putea să avem sentimentul că, în ciuda realizărilor atinse, povestea noastră rămâne incompletă.
Există însă un Autor capabil să transforme un scenariu cu lacune într-o poveste plină de speranţă, chiar dacă am crezut că a venit timpul să scriem finalul.
Sunt zile în care acel Autor pare atât de îndepărtat încât nici măcar nu-i simţim prezenţa. E ca şi cum ar fi uitat că povestea mea este în mâinile Sale. Am putea crede că, din cauza deciziilor, greşelilor şi stângăciilor noastre, El a ales să nu mai scrie nimic, să ne abandoneze.
Chiar şi în acele zile înnorate, Autorul poveștii noastre este pregătit să o ia de la capăt – să ofere o nouă direcţie sau să schimbe intriga. El spune: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5).
El a promis să fie aproape de fiecare dintre noi.[7] El nu ne va abandona. Nu va obosi să ne caute, să vorbească cu noi și să ne iubească. S-ar putea să existe nopţi în care tot ce ne dorim este ca El să coboare din cer, să ne îmbrăţișeze, să ne privească în ochi și să ne spună că suntem ai Lui şi că ne poate schimba povestea. El are puterea să facă aceste lucruri, de aceea este timpul să lăsăm în urmă limitele pe care noi ni le-am ridicat.
„Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” (Apocalipsa 21:5)
Povestea pe care Dumnezeu o are pentru viaţa noastră este o aventură fără sfârșit. Tot ce trebuie să facem este să-I înmânăm scenariul nostru zdrenţuit, pentru ca El să poată face unul nou. El poate rescrie povestea noastră, cu toate episoadele ei dureroase – pierderea unui părinte, eşecuri școlare, deteriorarea sănătăţii, infidelitatea partenerului.
Nu contează cât de triste sau de dificile sunt experienţele noastre, pentru că Dumnezeu este în stare să aline suferinţa. El poate aşeza bucurie acolo unde este tristeţe; pace acolo unde este frustrare; succes acolo unde este eșec. El poate pune binecuvântarea Sa acolo unde există un blestem, pentru că este Autorul, Creatorul și Restauratorul adevăratei noastre poveşti. Suntem gata să Îi întindem stiloul şi să-I dăm voie să ne rescrie povestea?
Luis A. Rojas este regizor și producător la casa de producţie Mission 50 Millimeters, Puebla, Mexic. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.