Un Dumnezeu care iartă orice păcat, oricât de monstruos, poate fi o pricină de poticnire pentru cei care cred că trebuie să existe niște limite rezonabile ale iertării. Dar este și motiv de speranţă vie pentru cei care se simt prea păcătoși ca să-L mai caute.
„Știu din această carte că Dumnezeu poate iubi un păcătos ca mine” – acestea sunt cuvintele cu care pastorul luteran Henry Gerecke povestește că a fost întâmpinat de feldmareșalul Wilhelm Keitel, pe care l-a găsit citind Biblia în celula sa din închisoarea din Nürnberg.
Gerecke mărturisește că scena l-a lăsat fără cuvinte și că primul său gând a fost acela că Keitel încearcă să își joace cât mai bine ultimele cărţi în acel proces care nu se putea termina bine pentru el. Lunile petrecute aproape de liderii naziști închiși la Nürnberg aveau să condenseze în ele multe alte surprize, emoţii și întrebări cu care Gerecke nu se mai întâlnise, deși avea o experienţă destul vastă în slujirea deţinuţilor
Un Dumnezeu care iartă. Chiar și în al 11-lea ceas, chiar și autorii unui genocid?
Pe 20 noiembrie 1945, începea la Nürnberg, al doilea oraș ca mărime al Bavariei, procesul intentat naziștilor din primul eșalon. Cele patru mari puteri aliate, SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Franţa, înfiinţaseră Tribunalul Militar Naţional, care urma să judece 24 de inculpaţi, reprezentanţii elitei naziste. Din cei 24, doar 21 au apărut în instanţă (metalurgistul și producătorul de arme Gustav Krupp nu a mai fost judecat, din cauza vârstei și stării sale de sănătate; Martin Bormann, secretarul Partidului Nazist, a fost judecat în absenţă – fiind văzut ultima dată după moartea führerului în timp ce încerca să fugă din Berlin –, iar Robert Ley, liderul organizaţiei Frontul German al Muncii, s-a sinucis în ajunul procesului).
În cele 11 luni care s-au scurs până la încheierea procesului, mai mult de jumătate dintre acești criminali de război și-au cerut iertare de la Dumnezeu pentru păcatele comise împotriva Lui și împotriva umanităţii.
În calitate de capelan-șef al închisorii din Nürnberg, Gerecke a oferit asistenţă celor 15 inculpaţi protestanţi, în timp ce capelanul catolic Sixtus O’Conner a fost desemnat să se ocupe de nevoile spirituale ale prizonierilor catolici. În cele 11 luni care s-au scurs până la încheierea procesului, mai mult de jumătate dintre acești criminali de război și-au cerut iertare de la Dumnezeu pentru păcatele comise împotriva Lui și împotriva umanităţii și s-au întors la credinţa creștină a strămoșilor lor, notează Gerecke, într-un raport care prezintă o scurtă istorie a convertirii celor pe care i-a păstorit.
Descriind noaptea în care a mers de 10 ori la locul de execuţie împreună cu prizonierii condamnaţi la moartea prin spânzurare, pastorul povestește că Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Reichului, s-ar fi despărţit de el cu cuvintele: „Ne vom revedea.”
Raportul pastorului Gerecke a fost publicat în revista The Saturday Evening Post pe 1 septembrie 1951, la 5 ani după încheierea Procesului de la Nürnberg. Lumea nu auzise încă această istorie, și nu pentru că Gerecke ar fi fost reticent să o povestească. De fapt, trecuseră ani de zile de când capelanul ceruse permisiunea armatei SUA să își împărtășească experienţa cu colegii săi americani, dar i s-a cerut să aștepte, probabil din cauza sentimentelor puternice de respingere ale publicului faţă de naziști. De fapt, multă lume nici măcar nu știa că acești naziști din primul eșalon beneficiaseră de asistenţă religioasă. Mulţi ar fi considerat că nici măcar nu o meritau.
Gerecke însuși își mărturisește rezerva pe care a avut-o, în primă instanţă, faţă de autenticitatea convertirii prizonierilor, dar și lupta pe care a dus-o cu sine însuși pentru a accepta slujba de capelan la Nürnberg.
Celor care spun că aceste mărturisiri de credinţă au fost stoarse de frica morţii, pastorul le răspunde că, din experienţa anilor de slujire, știe că mulţi oameni regăsesc drumul spre credinţă în situaţii-limită. Una dintre dovezile că interesul religios nu era disimulat, credea el, era tocmai faptul că naziștii care au primit ca pedeapsă o detenţie mai mult sau mai puţin îndelungată au continuat să frecventeze serviciile de la capela închisorii.
Zvonurile potrivit cărora ofiţerii americani mai în vârstă vor primi permisiunea de a se întoarce acasă i-a neliniștit într-atât pe inculpaţi, încât i-au scris soţiei lui Gerecke, care se afla în Missouri, o scrisoare pe care au semnat-o chiar și cei care nu participau la serviciile religioase de la capela închisorii. În mesajul lor, acești lideri naziști o implorau pe doamna Gerecke să-i îngăduie soţului ei, pe care nu-l văzuse de doi ani și jumătate, să rămână cu ei până la sfârșit, motivând că ar fi imposibil ca altcineva să spargă zidurile spirituale ridicate în jurul lor.
„Am fost criticat pentru că le-am oferit mâna acestor oameni. Să nu credeţi că mi-a fost ușor”, scrie pastorul, mărturisind că vestea transferului său la Nürnberg l-a zdruncinat foarte tare și că a avut nevoie de timp și de rugăciune pentru a accepta această misiune. Doi din cei trei fii ai săi fuseseră răniţi în război și văzuse cu ochii săi dovezile cruzimii naziste, după eliberarea deţinuţilor din lagărul de la Dachau. Înainte de a decide ce să facă, pastorul și-a luat câteva zile în care să se roage mai mult decât o făcuse vreodată, până când a putut vedea în acești bărbaţi nimic mai mult decât niște suflete pierdute, pentru care merită să fie depus un ultim efort.
Milă pentru cei care n-au avut milă
Procesul de la Nürnberg a reprezentat „o bornă de hotar pentru dreptul internaţional”, scrie jurnalistul Ralf Bolsen, subliniind că aceasta a fost prima dată din istorie în care state cu forme diferite de guvernare au adus în faţa justiţiei reprezentanţii unui stat inamic învins. Chiar și formularea capetelor de acuzare a fost o premieră: conceptul de crimă împotriva umanităţii s-a născut în timpul acestui proces, explică profesorul de drept internaţional Christoph Safferling.
„Ar trebui să i se ofere oricui care comite răul la scară largă o cale către iertare?”
Acuzaţii ar fi trebuit să beneficieze, potrivit Articolul 16 din Convenţia de la Geneva, de asistenţă spirituală, dar aliaţii nu aveau încredere în capelanii armatei germane, așa că, pentru prima dată în istorie, capelanii armatei SUA au fost chemaţi să slujească inamicului, scrie Tim Townsend într-un articol pentru The Washington Post.
„Ar trebui să i se ofere oricui care comite răul la scară largă o cale către iertare?” – aceasta a fost întrebarea cu care au fost nevoiţi să se confrunte cei care au organizat Procesul de la Nürnberg, observă autorul, care vede în acest proces-mamut reflectarea marii lupte dintre bine și rău.
Potrivit mărturiei lui Gerecke, unii prizonieri s-au declarat recunoscători naţiunii care, cel mai probabil, urma să-i pedepsească exemplar pentru crimele lor, dar care se gândea totuși la bunăstarea spirituală a lor.
După ce și-a publicat mărturia, Gerecke a primit scrisori de ură și de ameninţare de la americani cărora li se părea revoltătoare grija pentru cei care purtau responsabilitatea pentru moartea și schilodirea a milioane dintre semenii lor.
Interacţiunea cu artizanii unui război sângeros suscita, de fapt, întrebări la care nu era ușor de răspuns, observă Townsend: Ar putea deschide tentativele de a înţelege răul comis la scară largă o ușă spre justificarea acestuia? Merită empatie, compasiune și consiliere spirituală cei care au conceput monstruoasele camere de gazare?
Răspunsul pe care l-au dat Gerecke și O’Connor a dezvăluit optica lor despre relaţiile cu semenii și cu Dumnezeu. Ei nu au încercat să minimalizeze răul produs, dar au considerat că autorii genocidului rămân parte a unei singure comunităţi umane, care are nevoie disperată de iertare, scrie Townsend, remarcând că „odată ce i-au recunoscut pe naziști ca fiind pur și simplu oameni, slujirea lor s-a centrat pe încercarea de (…) a aduce acești ucigași în masă din întuneric la lumina binelui”.
„Nimic bun nu locuieşte în mine.” Păcatele care (nu) ne deosebesc
Chiar dacă a fost publicată într-una dintre cele mai influente și răspândite reviste ale vremii, istoria pe care o povestește Henry Gerecke a rămas într-un con de umbră, scrie jurnalistul creștin Subby Szterszky. Pe de o parte, oamenii ar putea să fie prea puţin interesaţi de această istorie, din cauza scepticismului culturii noastre faţă de autenticitatea unei convertiri, mai ales dacă ea are loc în al 11-lea ceas. Un motiv mai semnificativ însă ar putea fi legat de cultura meritului, în care suntem cufundaţi. Până și creștinii, care susţin că harul lui Dumnezeu poate ierta orice păcat și că suntem egali în faţa judecăţii lui Dumnezeu, au ajuns să fie înrădăcinaţi într-o mentalitate a meritului, așa că multora le displace ideea că iertarea și mântuirea ar putea fi disponibile chiar și pentru autorii actelor abominabile, observă Szterszky.
De fapt, după cum subliniază jurnalistul, avem tendinţa de a clasifica păcatele în funcţie de gravitatea lor (făcând distincţie între cele obișnuite sau acceptabile, cele grave și cele care trec dincolo de limita iertării).
Atunci când considerăm că autorii păcatelor din ultima categorie reprezintă o categorie specială, subumană, pentru care n-ar trebui să avem compasiune, trădăm o perspectivă limitată cu privire la natura răului, scrie pastorul David Asscherick. E confortabil să privim la criminalii cruzi din istorie și să-i considerăm diabolici, non-umani, la un univers distanţă de vieţile și de păcatele noastre „normale”. Ce fel de diferenţă este însă aceasta cu care ne simţim cu atât mai lejeri cu cât o amplificăm mai mult, se întreabă pastorul. Este una care ţine de natura noastră sau de gradul de alunecare în hăul păcatului?
Planul lui Dumnezeu de eradicare a răului din univers este centrat pe acest element-cheie al eliminării răului din inima omului.
Biblia răspunde foarte limpede acestei întrebări: „Căci toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23); „Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:10-12).
Asscherick povestește că și-a întrebat adesea ascultătorii cum ar proceda dacă ar exista un buton care ar pune capăt instantaneu oricărei forme de rău prin simpla lui apăsare. Răspunsul celor mai mulţi este că ar apăsa fără ezitare acest buton, dar, deși pare să fie un răspuns corect, el este cu siguranţă greșit, explică pastorul. Prea puţini își dau seama că, odată ce acest buton imaginar ar fi acţionat, ar dispărea și ei împreună cu răul. Pentru că păcatul nu este o problemă care există în afara noastră – e lipit de noi, cuibărit chiar în inima noastră.
Planul lui Dumnezeu de eradicare a răului din univers este centrat pe acest element-cheie al eliminării răului din inima omului. Într-o zi, Dumnezeu va distruge răul din univers; El este singurul care deţine puterea și înţelepciunea de a face acest lucru. Până atunci însă, avem nevoie să recunoaștem, la fel ca apostolul Pavel, că inima noastră este un teritoriu ocupat de inamic („Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” – Romani 7:18) și că avem nevoie de o inimă nouă, de un Tată nou, pentru a primi, în final, o casă nouă, conchide Asscherick.
„Scandalul harului” | Un Dumnezeu care iartă pe cei de neiertat
Societatea noastră consideră scandaloasă ideea că oamenii buni care mor fără a avea o relaţie mântuitoare cu Iisus Hristos sunt pierduţi. Dar creștinii cred un lucru chiar mai scandalos: acela că și cel mai crud criminal care a trăit vreodată poate fi mântuit, cu condiţia să caute iertarea divină și să experimenteze pocăinţa, scrie profesorul Trevin Wax.
Dacă acest scenariu ne deranjează, este numai pentru că nu am înţeles cât de radical este mesajul Evangheliei, punctează Wax. Biblia ne învaţă că problema păcatului este mai gravă decât am putea înţelege vreodată și, în același timp, că soluţia pe care Dumnezeu a oferit-o pentru păcat, harul Său, este mai bună decât orice am putea merita vreodată.
„Nu mărimea crimelor, ci mărimea harului lui Dumnezeu contează pentru mântuire”, concluzionează profesorul.
Adevărul care ofensează adesea în creștinism nu este că oameni precum cei din anturajul lui Hitler pot fi salvaţi, ci că Fiul lui Dumnezeu a fost dispus să moară pentru a-i aduce la Sine, scrie autorul creștin Chad Bird. Un Dumnezeu drept nu poate lăsa păcatul nepedepsit, dar mila este cea care a stat la baza unui transfer pe care doar o iubire nepământeană îl putea imagina: Iisus a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:5), „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24), așa încât sângele Lui „ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7).
Moartea Lui, care a făcut posibilă iertarea, scutindu-ne de pedeapsa morţii eterne, anulează orice încercare umană de a-i diferenţia pe cei care „merită” de cei care „nu merită” să fie iertaţi. La fel ca pocăinţa, iertarea este în întregime un dar, în care nu există niciun fir de vrednicie umană.
„Toţi suntem mai răi decât credem”, punctează profesorul Joe Rigney. La cruce, Dumnezeu a arătat minţii noastre anesteziate de păcat adevărata faţă a răului. Dar și adevărata faţă a binelui, așa încât nimeni, niciodată, să nu se teamă că s-a prăbușit într-un hău prea adânc pentru ca dragostea Lui să îl mai poată salva.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.