Fără a folosi cuvântul „har”, Hristos ne-a lăsat cele mai clare expresii posibile ale lui.

Harul este, în general, definit ca „favoarea nemeritată a lui Dumnezeu faţă de umanitate și mai ales faţă de poporul Său, realizată prin legământ și împlinită prin Iisus Hristos”.[1] Ideea de „favoare nemeritată” este subliniată, în general, în cadrul unor asemenea definiţii, pentru că este percepută a fi „esenţa harului, în termeni biblici”.[2]

Două dintre parabolele lui Iisus pun accentul pe ideea de har ca favoare nemeritată, nu în contextul caracteristic dinspre Dumnezeu către persoană, ci în contextul interacţiunii dintre două persoane. Într-adevăr, învăţătura este eminamente didactică. Aceste parabole ale samariteanului milostiv (Luca 10: 25- 37) și ale robului nemilostiv (Matei 18: 21-35) au în comun următoarele caracteristici:

1. Ambele parabole sunt introduse ca răspunsuri ale lui Iisus la întrebările adresate de ascultătorii Săi. În primul caz, întrebarea învăţătorului legii este: „Învăţătorule, ce să fac ca să moștenesc viaţa veșnică?” (Luca 10:25)[3] și, mai specific de atât: „Și cine este aproapele meu?” (vs. 29). În al doilea caz, Petru întreabă: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” (Mat. 18:21).
2. Ambele parabole au de-a face cu modul în care o persoană se raportează la alta. Prin urmare, sunt formulate în contextual concret al comportamentului uman.
3. Ambele parabole sunt triadice. În cadrul primeia, hoţii, având aceeași intenţie, sunt priviţi ca un singur personaj; preotul și levitul, fiind amândoi figuri religioase, formeazăa doua categorie de personaje;samariteanul, a treia. În a doua parabolă,împăratul este primul personaj, robul nemilostiv, al doilea, iar celălalt rob, al treilea.
4. Ambele parabole se ocupă de personaje care funcţionează conform unor principii asemănătoare. Parabolele demonstrează filosofii de viaţă similare celor ilustrate prin personaje. Acestea semnalează modul în care oamenii își trăiesc viaţa.
5. Ambele parabole au de-a face cu ideea de milă. Aceasta reprezintă finalitatea ambelor parabole.

Harul în relaţie cu dușmanii

În parabola samariteanului milostiv,discuţia pornește de la faptul că un învăţător al Legii îl pune la încercare pe Iisus: „Învăţătorule, ce să fac ca să moștenesc viaţa veșnică?” (Luca 10:25) Motivul său pare a fi negativ deoarece această utilizare din cadrul Noului Testament a cuvântului „încercare” exprimă de obicei o astfel de conotaţie. Mai mult, cuvintele „Ce trebuie să fac? ’” implică faptul că, prin îndeplinirea unui singur aspect, cineva își poate asigura viaţa veșnică. Ce act eroic trebuie să fie săvârșit sau ce sacrificiu nemaipomenit?[4] Acest accent pus pe ideea de a face ceva pentru a moșteni viaţa veșnică ne duce în direcţia meritului personal, prin acţiunea și înfăptuirea umană. Iisus îi îndreaptă învăţătorului Legii atenţia către ceea ce îl învaţă Legea însăși. Interlocutorul Îi răspunde citând pasaje din Lege (Deut. 6: 5; respectiv din Lev. 19:18), pentru a arăta că dragostea totală pentru Dumnezeu și pentru aproapele garantează moștenirea vieţiiveșnice. Iisus îi oferă acestuia unrăspuns imperativ: „Fă așa și vei avea viaţa veșnică (Luca 10:28). Implicaţia este că viaţa veșnică nu se obţine prin merite personale, așa cum sugerează învăţătorul Legii.

Nesesizând implicaţiile propriilor cuvinte, învăţătorul Legii caută să se justifice punând o altă întrebare: „Și cine este aproapele meu?” (vs. 29). Evreii considerau că aproapele nu putea fi decât cineva care aparţinea comunităţii iudaice, nu un străin. Ni se transmite deja sugestia că această definiţie este prea restrictivă, pentru că termenul pentru „aproapele”, citat în Leviticul 19:18, înseamnă mai mult decât cineva care locuiește în aceeași regiune sau în imediata apropiere.

Interesant este faptul că Iisus nu dă un răspuns direct la întrebarea învăţătorului Legii „Și cine este aproapele meu?” În schimb, pare a-I răsuci cumva semnificaţiile și, spunând o parabolă, răspunde de fapt la altă întrebare: „Al cui aproape sunt eu?” Cu alte cuvinte, ne învaţă cum să ne comportăm pentru a dobândi calitatea de aproape al cuiva. Naraţiunea surprinde perspectiva nevoilor celui rănit, care este singura persoană ce ocupă scena acţiunii pe tot parcursul relatării.

Acest om, a cărui etnie nu este menţionată, dar care este în general înţeleasă a fi iudaică, a fost atacat de tâlhari pe drumul, renumit ca fiind periculosde circa treizeci și ceva de kilometri, de la Ierusalim la Ierihon. Situaţia sa disperată este surprinsă în versetul 30: „[Tâlharii] l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort.”Acest verset introduce și primul personaj din triadă. Întrucât hoţii aveau cu toţi aceeași intenţie, aceștia sunt incluși în aceeași categorie. Prin acţiunile lor violente și răuvoitoare, ei dovedesc o anumită  filosofie a vieţii, care spune: „Îţi voi lua ceea ce îţi aparţine”. Acţiunile lor, bazate pe o astfel de  filosofie a vieţii, plasează nefericita victimă într-o stare de urgenţă – într-adevăr, într-o situaţie de viaţă și de moarte. Nevoia disperată a victimei rezultă direct din comportamentul lor atroce și barbar.

Versetele 31 și 32 descriu a doua triadă. Întrucât atât preotul, cât și levitul sunt persoane religioase, ele sunt prezentate împreună. Pentru ascultătorii lui Iisus, sosirea preotului ar fi însemnat speranţă pentru rănit. Dacă aceștia se așteptau ca cineva să ajute o persoană rănită de moarte, cu siguranţă că era vorba despre una care acţionează teoretic în numele persoanelor aflate în dificultate. Totuși, „acest prim reprezentant al religiei care, în persoana învăţătorului legii, tocmai a stabilit rolul fundamental al iubirii, își împietrește inima și trece de cealaltă parte a drumului”.[5]

Urmează apoi un levit. Ca persoană religioasă, ar fi de așteptat să ajute, deși această așteptare ar fi mai mică în cazul lui decât în cazul preotului. Dar și el alege să nu se implice și trece de cealaltă parte a drumului. Modul similar de a acţiona al acestor personaje religioase demonstrează aceeași  filosofie a vieţii: „Voi păstra ceea ce am”.

Au existat discuţii numeroase privind motivele pentru care aceștia doi l-au evitat pe cel rănit. Cu toate acestea, indiferent de considerente, trebuie să ne dăm seama că accentul nu se pune aici pe motivul pentru care liderii religioși au refuzat să ajute, ci pe faptul în sine că nu au făcut-o. Expunând naraţiunea în acest fel, Iisus concepe magistral povestea astfel încât ea să aibă un efect sporit asupra ascultătorilor. Rolul acestor două persoane religioase este de a genera speranţă și apoi de a o anihila rapid: dacă aceștia doi nu ajută, atunci cine o va face? Mai mult, punându-i laolaltă pe preot și pe levit, Iisus sporește tensiunea narativă. Cu siguranţă că este de așteptat ca preotul să ajute; dar, din moment ce nu o face, nu este la fel de previzibil ca levitul să ajute, deoarece leviţii le erau subordonaţi preoţilor. Cu atribuţii administrative și secundare în templu, aceștia erau de rang inferior în comparaţie cu preoţii. Cine îl va ajuta atunci pe omul căzut?

„În acest moment, povestea este deschisă pentru o serie de evoluţii posibile. (Este la urma urmei o poveste anticlericală, iar acum un israelit obișnuit va veni și va salva ziua? Va interveni Dumnezeu cu ajutorul îngerilor și va face de rușine figurile religioase? Urmează ca povestea să se transforme într-o tragedie, în care moartea rănitului blamează comunitatea legământului?)”[6]

În schimb, Iisus îl introduce acum în scenă pe samaritean, de la care ascultătorii nu s-ar fi așteptat la nimic. Vrăjmășia istorică dintre evrei și samariteni era bine cunoscută. A fi numit samaritean era o insultă profundă pentru evrei, iar cele două grupări etnice au evitat cât mai mult posibil contactul una cu cealaltă.

Impactul este sporit de folosirea contrastului de către Iisus: „Dar un samaritean , care era în călătorie, a venit în locul unde era el și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el” (vs. 33). Dacă aceia de la care te-ai fi așteptat să acţioneze cu compasiune faţă de victima neajutorată refuză în mod deliberat să facă acest lucru, cel care este urât și dispreţuit de ei se oprește în mod intenţionat pentru a ajuta. Mai mult, el însuși își asumă riscuri făcând acest lucru și acţiunea lui definește mila însăși.

Compasiunea este ilustrată de ceea ce face samariteanul pentru cel rănit. El îi oferă primul ajutor, îl transportă într-un loc sigur, plătește pentru nevoile primare imediate ale omului și se asigură că acesta va beneficia și pe viitor de tot ce ar putea avea nevoie. Procedând astfel, samariteanul își demonstrează filosofia de viaţă: „Voi împărtăși cu alţii ceea ce am”. Iar prin această împărtășire a bunurilor proprii este perfect exemplificată iubirea. Prin urmare, filosofia și acţiunea de viaţă a samariteanului indică faptul că acesta îndeplinește cerinţele etice ale Legii: „Iubește-ţi aproapele ca pe tine însuţi” (Lev. 19:18). Ca atare, el, un proscris, este mai aproape de viaţa veșnică decât cei care se consideră membri privilegiaţi ai comunităţii alese. Prin refuzul lor de a-și pune în practică propriul sistem etic, preotul și levitul s-au făcut pe ei înșiși (noii?) proscriși. Ei sunt cei aflaţi departe de viaţa veșnică.

Deși cuvântul har nu este folosit ca atare în parabolă, ideea de har este destul de evidentă. Din perspectiva victimei, harul este transpus în faptă. Cel suferind nu merită favoare, mai ales că fanatismul evreiesc ar alege mai degrabă moartea decât să primească ajutorul unui samaritean. Dar, prin acţiunile sale, acest samaritean exemplifică conceptul de har.

În concluzia parabolei Sale, Iisus îl întreabă apoi pe învăţătorul legii: „Care dintre aceștia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10:36). Răspunsul este evident: „Cel ce și-a făcut milă de el” (vs. 37). Cu toate acestea, răspunsul învăţătorului legii arată prejudecăţile sale profunde. El evită să folosească cuvântul atât de dispreţuit de samaritean și murmură un răspuns nespecific: „Cel ce și-a făcut milă”. Prin aceasta, neagă implicit identitatea samariteanului. Însă tocmai faptele milostive ale samariteanului îi conferă identitate. Din cele spuse de Iisus reiese că tocmai el este o persoană autentică.

Potrivit lui Iisus, aproapele este oricine se apleacă asupra nevoilor celuilalt. Iisus subliniază acţiunile concrete de simpatie, empatie și compasiune. Aceasta este esenţa harului. Este a fi aproapele celui nevoiaș. Din perspectiva celor disperaţi și lipsiţi de drepturi, calitatea de aproape al cuiva este alegerea de a împărtăși sau de a împărţi ceea ce avem. Când cineva îi iubește pe Dumnezeu și pe oameni, o astfel de alegere, așa cum este exemplificată în acţiunile samariteanului, demonstrează har.

Harul în contextul iertării

Parabola robului nemilostiv din Matei 18: 21-35 ilustrează harul în contextul iertării. Tema este introdusă prin cele două întrebări formulate de Petru: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” (Mat. 18:21). Iisus tocmai le vorbise despre iertare (v. 15-18). În acel context, El nu spusese nimic despre de câte ori ar trebui să ierţi pe cineva care îţi greșește. De aici, întrebările lui Petru. S-ar părea că, din moment ce șapte reprezintă numărul perfect, atunci șapte situaţii de manifestare a iertării ar fi superlativul în acest sens. Iisus răspunde că cineva ar trebui să fie dispus să ierte de 490 de ori. Acest contrast amplu infirmă în mod clar presupunerea lui Petru și pune problema într-un nou cadru. Cu siguranţă, ceea ce ne învaţă Iisus este că iertarea ar trebui să fie nelimitată, chiar infinită. Pentru a ilustra acest lucru, El le spune parabola robului nemilos.

Aceasta este una dintre parabolele împărăţiei; Iisus aseamănă împărăţia cu „un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi” (v. 23). Imaginea este strâns legată de același gen de parabole din Matei 13 care se ocupă de împărăţia cerurilor (vs. 11, 24-30, 31-32, 33-43, 44, 45-46, 47-50). Parabolele împărăţiei se ocupă adesea de acţiunile și comportamentul locuitorilor împărăţiei. Această parabolă nu este diferită. Asemănarea este subliniată prin faptul că împăratul este pe cale să încheie socotelile cu unii dintre robii săi. Parabola este clar triadică, personajele principale fiind împăratul, primul rob și cel de-al doilea rob. Primul personaj apare în toate scenele naraţiunii, care este relatată din perspectiva sa.

În prima scenă, unul dintre robi are o datorie astronomică de achitat. Utilizarea cuvântului împrumut, împreună cu datoria extraordinar de mare, sugerează un contract regal încheiat cu un vameș. Prin urmare, acești robi nu erau sclavi, ci funcţionari care se ocupau de aspectele administrative ale statului. Datoria este descrisă într-un mod care sugerează o sumă incalculabilă. Automat, robul devine absolut incapabil să ramburseze o sumă atât de mare. Datorită acestui fapt, împăratul a ordonat ca robul îndatorat și familia sa, împreună cu toate bunurile lor, să fie vânduţi pentru a se plăti datoria (Mat. 18:25). Procedând astfel, suveranul urmează o tradiţie bine stabilită. Ideea este că robul nu este nicidecum în măsură să ramburseze datoria. Deși are putere și influenţă, acesta se află într-o situaţie imposibilă. Pentru a evita rușinea și dezonoarea de a fi vândut ca sclav, acesta invocă mila împăratului: „Doamne, mai îngăduie-mă, și-ţi voi plăti tot”(v. 26). Din nou, chiar și acest demers este ineficient. Mai mult, acest mod de implorare a milei presupune chiar și dimensiune oarecum ridicolă, prin promisiunea de a achita toată datoria.

În ciuda acestor factori, împăratul acceptă să își exercite mila. De fapt, el face mai mult decât îi cere robul datornic. În loc să-i ia în considerare solicitarea de a aștepta achitarea datoriei, stăpânul „făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria” (vs. 27). Datoria este ștearsă complet. Slujitorul nu are nimic care să-l reabiliteze în ochii stăpânului și, în ciuda promisiunii sale bine intenţionate, îi este imposibil să șteargă datoria. Doar compasiunea stăpânului îl salvează pe robul datornic. Pe scurt, împăratul manifestă har. Filosofia sa de viaţă este: „Voi împărtăși ceea ce am”. Și acest aspect motivează manifestarea harului din partea sa: ca favoare nemeritată pentru cei profund îndatoraţi.

În cea de-a doua scenă, robul iertat se întâlnește cu un alt rob, ca și el, care îi datorează doar 100 de dinari. Această datorie este infimă în comparaţie cu datoria care tocmai îi fusese iertată lui însuși. Dintr-odată, primul rob se înfurie și își tratează colegul cu o ostilitate violentă: „Plătește-mi ce-mi ești dator!”(vs. 28). Datornicul îi solicită mila într-o manieră aproape identică cu aceea adoptată anterior de el însuși. Singura diferenţă între cele două pledoarii este că robul din urmă omite să promită că va plăti totul. Datoria lui este atât de mică încât ar fi chiar ridicol să se sugereze că acesta ar avea nevoie de timp pentru a achita totul. Acest aspect reiese din context și face ca primul rob să apară într-o lumină și mai rea. El chiar a promis să achite totul, ceea ce i-ar fi fost cu adevărat imposibil să facă. Iar acum refuză să manifeste aceeași clemenţă faţă de cel care, dacă i-ar mai fi dat puţin timp, chiar ar fi putut restitui mai mult decât era dator. Cel care tocmai a experimentat harul acţionează acum fără nicio milă. El manifestă filosofia de viaţă de tipul „Voi păstra ceea ce am”. Tocmai beneficiase el însuși de iertare, dar acum păstrează în mod egoist acest dar numai pentru sine.

Iisus pune în mod deliberat în contrast aceste două prime scene tocmai cu scopul de a evidenţia intervenţia harului. Iar acest demers sporește și impactul relatării asupra ascultătorilor.

Impactul este clar: tratarea unei alte persoane fără compasiune, mai ales atunci când cel nemilos tocmai a primit har, indică o inimă împietrită și rece. Sugerează lipsă profundă de omenie. Nu se manifestă nici măcar un minim de iertare. Nu este de mirare că în cea de-a treia scenă (v. 32-34), ceilalţi slujitori îi raportează stăpânului acest incident, iar stăpânul îl cheamă imediat pe robul nemilostiv. Împăratul îi amintește acestuia că a primit, dar că nu a manifestat har, așa că merită să fie caracterizat ca fiind „viclean” (vs. 32). Ceea ce naște întrebarea sa retorică: „Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine”(vs. 33). Această întrebare pune accentul pe faptul de a-i trata pe ceilalţi așa cum oricine și-ar dori să fie tratat. Așa cum împăratul îi iartă de bunăvoie slujitorului datoria, datorită harului pe care-l manifestă, tot așa și robul nemilostiv ar fi trebuit să fie dispus să împărtășească cu datornicul său ceea ce tocmai primise. În schimb, el a refuzat. Tratându-și în acest fel colegul, el periclitează împărăţia. Acest lucru nu poate fi tolerat. Prin urmare, nimeni nu se întristează când împăratul anulează actul anterior de iertare (vs. 34).

În versetul final, Iisus subliniază că măsura cu care îi iertăm pe alţii este aceeași pe care o folosește Tatăl ceresc atunci când noi înșine Îi cerem iertare. Semnificaţia este pregnantă. Revenim la întrebarea iniţială a lui Petru cu privire la numărul de ori în care ar trebui să iertăm pe cineva care ne greșește. Răspunsul se găsește în reflecţia noastră asupra acestei întrebări: De câte ori vrem ca Dumnezeu să ne ierte pe noi înșine? Nelimitat. Deși nu merităm iertarea, am dori ca harul să se manifeste faţă de noi de nenumărate ori (chiar de 70 de ori câte șapte). Sensul parabolei este „că spiritul iertării autentice nu cunoaște graniţe. Este o stare a inimii, nu o chestiune de calcul.”[7]

Deși aceste două parabole nu menţionează cuvântul har, ele ilustrează cu siguranţă importanţa acordată harului în învăţătura lui Iisus. Într-adevăr, adevărata religie se manifestă prin modul în care ne tratăm unii pe alţii. Harul ne permite să fim aproapele unul pentru celălalt și să îi ajutăm chiar și pe cei care ne tratează ca pe niște dușmani. Iată ce ne învaţă prima parabolă. A doua parabolă ne învaţă că harul ne ajută să-i iertăm pe alţii așa cum am dori noi înșine să fim iertaţi de Dumnezeu. În ambele parabole, acţiunile noastre concrete faţă de alte fiinţe umane sunt importante. A-i neglija pe cei răniţi și defavorizaţi înseamnă a acţiona ca preotul și ca levitul, al căror formalism religios i-a lăsat reci și detașaţi de datoria de a veni în ajutorul oamenilor. A fi neiertător înseamnă a fi la fel de rău ca primul rob, al cărui egoism l-a făcut să se comporte fără milă. Dar faptul de a veni în ajutorul altora și de a-i ierta pe cei care ne greșesc sunt cele mai bune ilustraţii a ceea ce înseamnă să beneficiezi de har. Cuvântul nu trebuie neapărat să fie pe buzele noastre, dar esenţa sa trebuie să fie principiul călăuzitor din inimile noastre și trebuie să se reflecte în atitudinea noastră faţă de oameni.