Înţelegem și acceptăm destul de anevoie imaginea unui Dumnezeu iubitor, prea familiarizaţi fiind cu acel tip de afecţiune care se oferă doar atunci când întâlnește în celălalt calităţi care să-l facă ușor de iubit.

Scriitorul și profesorul Les Parrots preia în una dintre cărţile sale o relatare despre ce înseamnă să fii iubit necondiţionat. Protagonista e o fetiţă cu un aspect fizic ciudat. S-a născut cu buza despicată, iar dinţii strâmbi și vorbirea greoaie au întregit un aspect inestetic, din cauza căruia nu s-a simţit niciodată iubită în afara familiei. Îi era rușine să spună că s-a născut cu buza deformată, așa că inventa istorii despre un accident, cu care să răspundă întrebărilor curioase ale colegilor, convinsă că un defect din naștere este mai greu de gestionat decât unul rezultat dintr-un accident nefericit.

În clasa a doua a avut o profesoară pe care toată lumea o iubea, doamna Leonard. Iar la testul de auz, pe care copiii îl dădeau o dată pe an, s-a întâmplat ceva neașteptat. Când doamna Leonard a chemat-o pe fetiţă la catedră, ca să-i șoptească un mesaj, aceasta se aștepta să audă o propoziţie banală, de genul: „Cerul e albastru.” Doar că, în ziua aceea, în timp ce urechea micuţei se încorda să prindă cât mai exact sunetele, profesoara a susurat câteva cuvinte care urmau să-i schimbe viaţa destinatarei și pe care, crede ea, doar Dumnezeu putuse să i le așeze pe buze: „Mi-ar plăcea să fii fetiţa mea.”

Nu ne-am născut, cei mai mulţi dintre noi, cu o buză despicată, care să ne scoată în mod nedorit în evidenţă, însă fiecare purtăm imperfecţiuni pe care le camuflăm, mai bine sau mai stângaci. Iar motivul principal pentru care încercăm să ne cosmetizăm nedesăvârșirile este acela că vrem să fim iubiţi și apreciaţi de ceilalţi, obiectiv ce pare mai ușor de atins dacă le livrăm cea mai bună dintre versiunile noastre.

Suntem iubiţi în ciuda imperfecţiunii noastre

A fi cunoscut pe deplin și iubit pe deplin este o experienţă după care fiecare inimă tânjește, din ziua în care Adam și Eva s-au ascuns, pentru ca ochiul Creatorului să nu le vadă goliciunea fizică și sufletească.

Suntem conștienţi, în măsuri diferite, de toate imperfecţiunile care ne brăzdează carnea și sufletul. Cumva, semănăm cu acele produse al căror preţ este redus semnificativ pentru că au defecte, scrie John Ortberg în cartea intitulată sugestiv Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoști. Un ecran fisurat, un tiv descusut sau o pată dificil de scos, și produsele ajung pe raftul de reduceri, cu o valoare mai mică și, eventual, cu un avertisment că magazinul nu schimbă astfel de produse odată ce s-a debarasat de ele.

La fel ca acele produse, avem fisurile și ciudăţeniile noastre, chiar dacă nu se zăresc decât de la foarte mică distanţă. Ne deranjează să fim etichetaţi ca atare și suntem indignaţi atunci când ne lovim de ciudăţeniile celorlalţi, dar, în cele din urmă, faptul că toţi ne purtăm defectele la rever sau în buzunare bine ascunse este o realitate incontestabilă. Una pe care Biblia însăși o confirmă: „Căci toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Ce îi face atunci pe oamenii aceștia să fie atât de iubiţi de Dumnezeu? De ce îi iartă El după ce își vin în fire și îi tratează ca și cum n-ar fi ratat atât de dezamăgitor?

De altfel, departe de a fi înţesată de personaje care merită să stea în vitralii, Biblia prezintă un mozaic de personaje cu defecte și eșecuri dezamăgitoare, notează Ortberg: David, regele după inima lui Dumnezeu, care comite adulter și încearcă să-și ascundă păcatul printr-o crimă; Solomon, cel înzestrat de Dumnezeu cu o înţelepciune uriașă, de care regii pământului se minunează, ajunge să se închine la zei ciopliţi de mâna omului; Petru, ucenicul Domnului care declară că-L va însoţi chiar și în temniţă, se leapădă cu blesteme de Cel care intrase pe ultima sută de metri a drumului său de Om al durerii.

Răspunsul este că avem de-a face cu Dumnezeul celei de a doua șanse, scrie Ortberg în cartea O dragoste mai presus de raţiune. Ceea ce nu înseamnă că alege din când în când să închidă ochii la păcatele noastre. Dimpotrivă, Scriptura ne învaţă că va avea loc o judecată la care va fi expus tot răul care a întunecat planeta noastră, unde se va face dreptate pentru tot ce s-a petrecut la Auschwitz, Piaţa Tienamnen sau în lagărele din Coreea de Nord. O judecată în care se va analiza chiar și ceea ce oamenilor li se pare mărunt, fără nicio miză, precum cuvintele noastre.

Crucea rămâne însă locul unde iubirea veșnică a lui Dumnezeu s-a întâlnit cu dreptatea Lui. Moartea Fiului Său a oferit posibilitatea iertării (și veșniciei) fiecăruia dintre cei care aleg să vină la El, în ciuda tuturor eșecurilor și greșelilor trecutului. Scriptura ne zugrăvește plastic toate eforturile Sale stăruitoare de a salva tot ce poate fi salvat: „El este Cel care găsește oile rătăcite, Cel care caută monedele pierdute, Cel care îi îmbrăţișează pe fiii risipitori. Departamentul Lui preferat este cel al obiectelor pierdute.”

El este Dumnezeul celor greu de găsit și de iubit, al celor descurajaţi și păcătoși, Dumnezeul tuturor celor care tânjesc să o ia de la capăt.

Dovezile dragostei Lui, prezentate în Scripturi

Știm că Dumnezeu este iubire. Stă scris pe filele Bibliei, autocolantele și semnele de carte preiau acest mesaj, iar copiii din familiile creștine învaţă acest adevăr simplu și grandios deopotrivă în primele lor cântecele.

Deși nu avem probleme cu acceptarea faptului că Dumnezeu iubește oamenii în general, am putea digera mai greu faptul că noi suntem beneficiarii și destinatarii acestei iubiri.

Poate că ne simţim prea nevrednici de a fi iubiţi. Până la urmă, e vorba de Cineva de care nu putem ascunde nimic, care ne știe toate ascunzișurile și tainele, până și cuvântul pe care nu l-am rostit încă.

Poate că ne simţim prea nesemnificativi pentru a fi iubiţi. Sceptici cu privire la un Dumnezeu care nu are ceva mai bun de făcut decât să vegheze câteva miliarde de oameni și să-i iubească pe fiecare. Ori pur și simplu avem o părere distorsionată despre iubire, construită din relaţiile noastre cu ceilalţi.

Scriitoarea creștină Cindi McMenamin povestește că a fost abordată de o femeie pe nume Jean la finalul unui eveniment în care vorbise despre dragostea lui Dumnezeu. Femeia a povestit că se lupta de ani de zile să simtă dragostea lui Dumnezeu, după o căsnicie din care iubirea lipsise. Voia să știe cum ar putea experimenta ceva atât de abstract, când nu reușise să obţină nici măcar afecţiunea care se presupune că ar trebui să existe într-o relaţie atât de apropiată cum este cea de cuplu.

Soluţia este să privim în Cuvântul lui Dumnezeu și să ne bazăm mai degrabă pe faptele și promisiunile de acolo decât pe sentimentele noastre, scrie McMenamin. În timp ce sentimentele vin și pleacă și pot trece, aidoma unui cameleon, dintr-un registru în altul, faptele sunt temelia solidă la care ne putem întoarce de fiecare dată. Și care sunt faptele?

Am fost creaţi de Dumnezeu, nu doar printr-un cuvânt, așa cum s-a întâmplat cu restul creaţiei, ci mâinile Lui au modelat lutul și i-au dat viaţă, plăsmuind astfel primul om de pe pământ. Am fost răscumpăraţi de El, atunci când, prin neascultare, am căzut sub blestemul morţii, iar Fiul a luat chip de om, venind să trăiască o viaţă aspră și neînţeleasă de oameni și lăsându-Se răstignit în timp ce suferea osânda pentru păcatele omenirii.

El ne-a ales dinainte de a ne naște și chiar dinainte de întemeierea lumii, ca să fim ai Săi. Ne știe numele, locul de naștere, iar ochii Lui ne vedeau înainte ca noi să fi avut un chip.

Nu am putea ajunge nicăieri unde prezenţa Lui să nu ne însoţească și nu ne va părăsi niciodată, câtă vreme rămânem cu El, căci ne iubește cu o iubire veșnică. Înainte de înălţarea Sa la cer, Iisus Și-a dar cuvântul că Se va întoarce după copiii Săi, pentru ca acolo unde este El, să locuiască și ei toată eternitatea.

De fapt, toate aceste fapte și promisiuni trebuie acceptate prin credinţă, singurul mijloc prin care harul lui Dumnezeu își croiește drum către noi. Și, ca toate celelalte lucruri pe care le deţinem, credinţa este ea însăși darul lui Dumnezeu pentru noi.

Prin credinţă înţelegem că, deși nu merităm o asemenea dragoste, nimeni nu ne va iubi vreodată mai mult. Nu poţi face nimic pentru ca Dumnezeu să te iubească mai mult (sau mai puţin), scrie pastorul Craig Groeschel, subliniind că dragostea nu este doar o caracteristică sau doar o acţiune a lui Dumnezeu, ci este însăși esenţa naturii sale.

O poveste de iubire în care suntem căutaţi înainte să-L căutăm

Tindem să credem că Dumnezeu este greu de găsit, dar, în realitate, noi suntem cei care croim tot felul de stratageme pentru a fugi de El, iar atunci când, la capătul resurselor, facem primii pași șovăielnici spre împăcare, de fapt răspundem nenumăratelor Sale eforturi iubitoare.

Fie că știm că suntem departe, dar nu avem puterea să ne întoarcem (parabola oii pierdute), fie că nici măcar nu suntem conștienţi că ne-am pierdut de Sursa vieţii (pilda monedei pierdute), suntem întotdeauna căutaţi de Dumnezeu, iar mântuirea nu este o consecinţă a eforturilor noastre de a-L găsi, ci este rodul modului în care răspundem încercărilor Sale de a ne atrage spre El.

Dumnezeu ne caută o viaţă întreagă, oferindu-ne darul mântuirii, iar mingea rămâne în terenul nostru atâta timp cât oferta aceasta nu este retrasă: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine” (Apoc. 3:20).

Dumnezeu nu renunţă ușor la noi, susţine Marvin Moore, redactor al revistei Signs of the Times, într-una din cărţile sale. Moore își ilustrează afirmaţia cu exemplul poporului Israel, a cărui istorie este punctată de neascultare și răzvrătire și la care Dumnezeu renunţă (ca naţiune, nu în ce privește indivizii care o compun) abia după ce Israel Îl respinge pe Iisus, la 1.500 de ani după ce îi eliberase înaintașii din Egipt.

„Dumnezeu Se află neîncetat pe urmele noastre, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. (…) Din momentul în care inspirăm pentru prima dată și până ce ne dăm ultima suflare, El este mereu în căutarea noastră”, punctează și Shawn Brace, autorul cărţii intitulate sugestiv Pursued by a Relentless God (Urmărit de un Dumnezeu neobosit).

Aleși de Dumnezeu

Uneori transferăm concluziile obţinute în relaţiile cu ceilalţi și în perimetrul relaţiei cu Dumnezeu – de exemplu, atunci când credem că Dumnezeu are simpatii și, probabil, și antipatii și, în consecinţă, obiceiul de a împărţi privilegii în acord cu aceste preferinţe.

Dumnezeu nu poate fi însă suspectat de exclusivism nici măcar atunci când face alegeri explicite, susţine pastorul Dwight Nelson, comentând alegerea evreilor ca popor special al lui Dumnezeu.

Nelson preia comentariul specialistului în Vechiul Testament Derek Kidner pentru a explica rolul acestui favoritism aparent: „Mica Lui naţiune era capul de pod, nu frontiera.” Poporul evreu nu a fost ales pentru meritele sale deosebite și nici măcar pentru a deveni un depozitar privilegiat al binecuvântărilor divine, ci pentru a deveni o punte între popoarele păgâne, idolatre, și Dumnezeul care le iubea înainte ca ele să fi aflat ceva despre existenţa Sa.

Dumnezeu poate alege și astăzi o manieră asemănătoare de a lucra, „îndreptându-și inima spre unul pentru a-i câștiga pe toţi”, conchide Nelson, subliniind că motivul pentru care Divinitatea le poate descoperi unora adevărul înmagazinat în Cuvânt într-o măsură mai bogată nu are de-a face cu inteligenţa sau vrednicia acestora, ci „cu o inimă mare, care încă tânjește să mântuiască, dacă este posibil, o întreagă lume pierdută”.

Apostolul Ioan ne asigură că am primit deja dovada că suntem aleși, nume cu nume, viaţă cu viaţă, în planul veșnic al cerului: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Anii de liceu m-au învăţat lecţii importante despre ce înseamnă să (nu) fii ales. Sportul era ghimpele care mă înţepa de două ori pe săptămână din orarul supraaglomerat și materia care contribuia la prăbușirea mediei mele trimestriale. Nu excelam nici la probele de alergare, nici la exerciţiile la sol și nici nu mă remarcasem vreodată la orele de handbal. Cu excepţia zilei în care am fost, nu știu cum, desemnată să fiu portar, ocazie cu care m-am ales cu o mână în ghips, după ce încercasem să deviez mingea din traiectoria ei încăpăţânată spre poartă. Așa stând lucrurile, este lesne de ghicit a câta alegere a căpitanilor de echipă eram, ori de câte ori aceștia își selectau coechipierii. În cel mai rău dintre scenarii, un jucător slab nici nu mai avea nevoie să fie ales, pentru că se îndrepta singur spre echipa cu cei mai puţini jucători (era oarecum incert dacă aceasta se îmbogăţea ori sărăcea mai strașnic cu acest nou jucător).

Pe de altă parte, momentul distribuirii jucătorilor în echipe era unul mai mult decât dezagreabil pentru cel nevoit să aștepte până la final, tânjind să fie ales, în timp ce știa sigur că n-o să-l aleagă nimeni, din motive cât se poate de întemeiate.

Să nu fii cel mai frumos, cel mai atletic, cel mai deștept (ba dimpotrivă), să nu întrunești nici pe departe punctajul care te-ar face eligibil și să fii totuși ales – ce definiţie mai frumoasă a iubirii am putea găsi? E un lucru extraordinar să te aleagă cineva, deși ar avea la îndemână o mulţime de alegeri mai avantajoase. Frumuseţea alegerii lui Dumnezeu nu constă doar în faptul că recunoaște unicitatea și valoarea fiecărui om, ci și în aceea că nimeni nu este ales în dauna altcuiva.

Atâtea miliarde de pământeni, dar o singură cruce și o unică chemare, care nu ocolește pe nimeni, oricât de nevrednic s-ar ști: „Te chem pe nume, ești al Meu” (Isaia 43:1)