Cu rucsacurile și corturile bine prinse în spate, micul nostru grup de trei persoane a avut nevoie de câteva ore pentru a ajunge în valea ascunsă. Pădurea tropicală era răcoroasă și umedă și, în timp ce ne căţăram cu grijă peste bolovanii acoperiţi de mușchi, am încercat să urmăm o potecă aproape invizibilă, paralelă cu pârâul de munte.
După o oră de drumeţie, poteca ne-a condus spre un versant abrupt, pe care creșteau doar liane și copaci foarte rezistenţi. Poteca, până atunci ștearsă, a dispărut complet. Cizmele noastre s-au murdărit până sus de noroi, pe măsură ce urcam. Din loc în loc, panta era atât de abruptă încât ne ţineam de liane, rugându-ne ca acestea să ne poată susţine greutatea corpului și a bagajelor.
După câteva ore de urcuș am ajuns în sfârșit la destinaţie, iar pădurea tropicală a făcut loc unei panorame magnifice. Eram la câteva sute de metri deasupra văii și, datorită înălţimii ameţitoare, am avut parte de o priveliște cum nu mai văzuserăm până atunci. Valea se întindea spre est, dezvăluind privirii noastre dealuri verzi, pășuni și un râu. Totuși nu ajunseserăm încă în locul pe care-l căutam. Ne-am îndepărtat de punctul de observaţie și am început să coborâm în inima muntelui.
Foarte aproape de punctul de observaţie se afla o mică deschizătură în stâncă, suficient de mare totuși pentru ca un adult să se poată strecura prin ea. Poteca cobora într-o grotă înconjurată pe ambele părţi de stâncă verticală, iar atunci când am ajuns în partea ei de jos, grota a scos la iveală o mică vale presărată cu bolovani acoperiţi cu mușchi și, ici și colo, cu câteva plante. Părea că suntem într-un tunel de cale ferată, atât de drepţi și înalţi erau pereţii. Am găsit un loc de campare, am aprins un foc ca să ne încălzim și ne-am ghemuit, în așteptarea adevăratului motiv care ne adusese în această vale retrasă.
Când soarele a apus și frigul nopţii ne-a învăluit, o umbră adâncă s-a așternut peste vale și am fost lăsaţi într-un întuneric dens. Atunci a început adevăratul spectacol. Una câte una, mici lumini verzi-albăstrui au început să danseze pe pereţii văii. Erau doar câteva la început, însă curând locul în care eram a fost învăluit într-o lumină atât de strălucitoare, încât luminile artificiale s-au estompat. Viermii luminoși, insecte din familia Lampyridae, care strălucesc datorită bioluminiscenţei, reprezentau motivul pentru care este faimoasă această vale retrasă.
Mai mult decât materie?
Mulţi oameni s-au întrebat dacă există mai mult în această viaţă decât ceea ce vedem. Această întrebare, care preocupa cândva misticii și filozofii, pătrunde în cultura noastră populară. Multe filme, emisiuni TV și cărţi populare încearcă să exploreze problema originilor, a adevărului și a realităţii ultime. De asemenea, știinţa, prin teoriile privind Big Bangul, evoluţia sau multiversul, încearcă să explice realitatea supremă prin mijloace naturaliste. Și, desigur, fiecare religie are propriile răspunsuri la aceleași întrebări – unele benigne, altele mortale.
Duh și adevăr
Lui Saul din Damasc (numit mai târziu Pavel) i se datorează scrierea unei mari părţi din Noul Testament. El a călătorit în Imperiul Roman, predicând, înfiinţând biserici și ajutând la creșterea credinţei noilor adepţi. Există un pasaj interesant într-o scrisoare adresată ucenicilor lui Iisus din orașul antic Efes, care ne oferă o perspectivă asupra imaginii lui Pavel despre o realitate spirituală alternativă. Vorbind despre rugăciune, el îi instruiește pe acești primi creștini: „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri” (Efeseni 6:18).
Versetele anterioare ne dau un indiciu despre ce înseamnă acest lucru. El vorbește despre îmbrăcarea cu „toată armura lui Dumnezeu” (Efeseni 6:13). Credincioșii, spune Pavel, ar trebui să se înarmeze cu „adevărul”, „platoşa neprihănirii”, „Evanghelia păcii”, „scutul credinţei”, „coiful mântuirii” și „Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:14-17).
Acestea sunt metafore, dar elementele acestei armuri sunt cât se poate de reale. De ce ar trebui să poarte creștinul aceste elemente? Pentru că, în cuvintele lui Pavel, „noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (6:12). Ceea ce susţine Pavel aici este că adevăratul război în care suntem implicaţi cu toţii nu este împotriva puterilor pământești, ci împotriva forţelor din domeniul spiritual. La fel ca viermii luminoși, lumea spirituală este peste tot în jurul nostru, dar majoritatea oamenilor trec prin viaţă fără să știe că există. Fiecare act de opresiune, de abuz, de violenţă este animat de forţe invizibile, intangibile, dar care sunt totuși foarte reale. Creștinii numesc aceste forţe „demoni”, „îngeri căzuţi” sau „rău spiritual”. Dacă aceste puteri par a fi sinistre, este pentru că într-adevăr sunt așa. Chiar dacă oamenii sunt liberi să ia propriile decizii, aceste puteri pândesc în umbră, ispitindu-i să acţioneze după cele mai întunecate impulsuri ale lor.
Forţele binelui
Oricât de copleșitor ar părea răul spiritual din această lume, vestea bună este că nu are ultimul cuvânt. Într-o scrisoare adresată unei alte comunităţi creștine, apostolul Pavel analizează ceea ce s-a întâmplat la cruce – acel moment crucial în care Iisus a fost de acord să moară. O moarte rezervată criminalilor, o moarte pe care nu o merita. Paradoxal, Pavel descrie această tragedie ca pe un triumf: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Coloseni 2:15).
Aceleași puteri care sunt responsabile pentru răul care există pe pământ sunt învinse de… moarte? Nu pare să aibă sens, dar acesta este, în viziunea lui Pavel, modul în care Dumnezeu a triumfat asupra răului. Prin renunţarea la viaţa Sa, Iisus a dovedit că moartea nu poate avea o putere permanentă asupra Lui. Iar prin învierea Sa a demonstrat că moartea nu trebuie să aibă o putere permanentă asupra umanităţii. Deși tu și cu mine vom avea parte în continuare de moarte, speranţa noastră este că moartea va fi învinsă de înviere (1 Corinteni 15:55). Tu și cu mine vom muri într-o zi, dar nu trebuie să ne temem de acest lucru. „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Romani 8:11).
Ei nu se mai temeau de mormânt, pentru că se închinau Dumnezeului care învinsese moartea.
Învierea este marea speranţă a creștinismului. Acesta este motivul pentru care primii creștini au acceptat să moară de mâna unor oameni cruzi. Ei nu se mai temeau de mormânt, pentru că se închinau Dumnezeului care învinsese moartea. Atunci când au înţeles că războiul pe care îl duceau nu era împotriva romanilor sau a autorităţilor, au avut ocazia de a vedea lumea așa cum era ea cu adevărat – implicată într-un conflict cosmic declanșat de puteri invizibile și, totuși, un conflict care dărâmă guverne și incită la cele mai rele atrocităţi.
În același timp, și-au dat seama că actele de bunătate, compasiune și generozitate generate de iubirea lui Iisus pot transforma întunericul lumii în lumină. Moartea poate fi înfrântă și, în locul ei, viaţa poate triumfa. Speranţa învierii a transformat viaţa primilor creștini și poate transforma și viaţa ta. Tot ce trebuie să faci este să deschizi larg ochii și să observi lumina care licărește în jur.
Jesse Herford este pastor și editor asociat al ediţiei australiene/neozeelandeze a revistei Semnele timpului. Locuiește în Sydney, Australia, împreună cu soţia sa, Carina, și câinele lor, Banjo. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.