Cel care dorește să fie lider în biserica lui poate găsi în cartea Faptele apostolilor un set de calităţi spirituale definitorii pentru un lider religios. Aceste calităţi includ experienţa personală cu Iisus, o bună reputaţie, disponibilitatea de a fi un martor al învierii și de a se lăsa condus de Duhul Sfânt.
Experienţa personală cu Iisus
Relaţia personală, nemijlocită cu Iisus reprezintă prima și cea mai importantă calificare așteptată de la un lider bisericesc. Pentru a umple locul lăsat liber de moartea tragică a lui Iuda, ucenicii au fost convinși că era nevoie să aleagă pe cineva „dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi” (Faptele 1:21). Cunoștinţele teologice, cultura, erudiţia, abilităţile de manager, farmecul personal și persuasiunea erau abilităţi de care era nevoie pentru a conduce biserica, dar niciuna dintre ele nu putea lua locul unei relaţii autentice cu Iisus. Un credincios trebuia să fie un ucenic al lui Iisus mai înainte de a deveni lider al turmei Sale. Un potenţial lider nu putea fi decât un martor al lui Iisus „cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi” (Faptele 1:22).
Prin „martor” nu se înţelege doar un spectator al evenimentelor extraordinare din viaţa și slujirea lui Iisus, ci mai degrabă este vorba de identificarea fără rezerve cu slujirea Lui: în Iordan, pentru a iniţia un legământ de supunere faţă de Tatăl; în Nazaret, pentru a proclama libertatea celor săraci și oprimaţi; în Cana, pentru a întinde o mână de ajutor în cazul unei nevoi care trebuia împlinită de urgenţă; cu Nicodim, pentru a vorbi despre nașterea din nou; cu femeia samariteană, pentru a ajuta la dărâmarea unui zid; cu leproșii, orbii și morţii, pentru a arăta că Dumnezeu este Dumnezeul speranţei și vestitorul unei noi vieţi; la cina cea de taină, pentru a ne încinge cu ștergarul slujirii; în Ghetsimani, pentru a învăţa supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu; la cruce, pentru a fi martorii reconcilierii și răscumpărării; la mormântul gol, pentru a-L vesti pe Domnul cel viu; la înălţare, pentru a accepta o misiune globală, pentru a experimenta puterea Marelui-Preot ceresc și pentru a aștepta revenirea Lui.
„Martor al învierii Lui” (Faptele apostolilor 1:22)
Aceasta este o altă calificare pe care biserica ar trebui să o caute la liderii săi. Învierea nu poate fi izolată de cruce. Crucea descoperă planul de răscumpărare al lui Dumnezeu, iar învierea oferă speranţa că toate lucrurile vor fi făcute noi. Nu poţi fi creștin, și cu atât mai puţin un lider spiritual, fără să experimentezi puterea crucii și a mormântului gol. Chiar și la câteva săptămâni după crucificare, ucenicii au insistat asupra cunoașterii Domnului răstignit și înviat ca element esenţial pentru ucenicia creștină. A fi martor al învierii, după cum a scris mai târziu apostolul Pavel, reprezintă o condiţie obligatorie pentru a fi vestitor al Evangheliei (1 Corinteni 15:8-15).
Pentru a fi un astfel de martor, este nevoie mai mult decât de corectitudine teologică și doctrinară. Liderii creștini trebuie să umble zilnic cu Iisus, să vorbească cu El, să se roage pentru ei și pentru alţii și să experimenteze puterea mijlocirii Marelui-Preot ceresc.
„Bărbaţi vorbiţi de bine” (Faptele apostolilor 6:3)
Buna reputaţie a reprezentat o calitate pe care biserica apostolică a urmărit-o cu insistenţă la alegerea liderilor săi. Vedem acest lucru la numirea diaconilor care aveau să se îngrijească de nevoile obișnuite ale bisericii din Ierusalim (Faptele 6:1-7) și la alegerea lui Barnaba (Faptele 11:24-26), pentru a investiga întâmplările miraculoase din Antiohia și pentru a conduce biserica de acolo. În ambele cazuri, biserica a căutat persoane bune și demne de încredere. Ghidul de selecţie opera cu două sensuri ale bunătăţii, pe care biserica de astăzi nu le poate ignora fără a se expune unui risc major.
În primul rând, bunătatea însemna o reputaţie bună, de persoană integră. Munca diaconilor implica și folosirea fondurilor – diaconii din Ierusalim erau însărcinaţi să aibă grijă de cei nevoiași (Fapte 6:1-7); Barnaba și Pavel au fost trimiși să ducă sumele de bani adunate în Antiohia pentru săracii din Iudeea (Faptele 11:29-30). Prin urmare, liderii ar trebui să fie preocupaţi de integritatea lor.
Biserica din Antiohia a fost, probabil, prima organizaţie care a dărâmat orice zid de separare.
În al doilea rând, bunătatea reclama corectitudine – toţi membrii bisericii erau trataţi în același mod, indiferent de rasă, etnie sau sex. Barnaba a fost atât de determinat să aplice acest principiu, încât biserica din Antiohia a fost, probabil, prima organizaţie care a dărâmat orice zid de separare. Prin urmare, numărul membrilor bisericii a crescut foarte mult, iar aici s-a născut numele „creștin” (Faptele 11:26). Într-adevăr, Antiohia a fost locul primei misiuni globale a bisericii creștine.
„Plini de Duhul Sfânt” (Faptele apostolilor 6:3; 11:24)
Umplerea cu Duhul Sfânt a fost un alt element pe care biserica primară îl căuta la liderii săi. Termenul descrie maturitatea spirituală, nu un demers electoral; supunerea faţă de o chemare mai înaltă, nu dorinţa de a obţine puterea; dorinţa de a fi folosit de Duhul Sfânt, nu o luptă pentru ocuparea unei funcţii administrative.
Liderii spirituali sunt dispuși să se lase călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu pe tot parcursul călătoriei și la fiecare intersecţie a drumului. Liderii așteaptă pe genunchi să înţeleagă limpede care le sunt responsabilităţile și să primească puterea de a le îndeplini. Liderul creștin are înţelepciunea de a face distincţie între este esenţial și ceea ce este secundar; între obligaţiile faţă de Împărăţie și preocupările personale; între oamenii și lucruri.
Un lider creștin se încrede în Dumnezeu și oferă credit semenilor săi, este dispus să ierte, are capacitatea de a-i încuraja pe ceilalţi și de a face din biserică un loc în care toţi sunt bine primiţi.
John M. Fowler este editor al revistei Dialogue. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei.